Amalia Nita

Singura speranta care ma incalzeste azi la Chicago este ca s-ar putea ca orasul sa fie ales ca gazda a olimpiadei de vara din 2016. In rest e atat de frig si bate un vant care m-a facut sa murmur expresii ce nu pot fi repetate. Sunt 16 grade in termometre, dar probabil ca in termometre duduie vreo soba, caci afara din termometre, unde locuim noi, as fi putut sa jur ca sunt in jur de 0 grade. Asa e omul, uita repede cum s-a bucurat de vara si aude numai cum fluiera, la propriu, vantul pe langa usi si ferestre. Ma plang asa, din cand in cand, pentru ca trecerea oceanului nu inseamna neaparat si dezbararea automata de toate naravurile.

Intre timp sper ca peste 3 zile, pe 2 octombrie, alegerea sa fie favorabila orasului meu. Au mai ramas in cursa Madrid, Rio de Janeiro si Tokyo. La fel ca in orice dezbatere, exista chicagouani care ar fi mandri sa vietuiasca intr-un oras olimpic, dupa cum exista si destui care, chiar si neprovocati, iti demonstreaza repede, cu hartie si creion, si daca nu intelegi chiar si cu un lap-top, ca organizarea olimpiadei e prea scumpa si veniturile nu acopera deranjul masiv.

Trebuie amenajate facilitati speciale, care se argumenteaza ca vor ramane pe mai departe aici, ca sa ne distram in ele dupa ce olimpicii cei mari si frumosi vor pleca fiecare inapoi, pe la patriile si casele lor. Eu imi doresc sa castige Chicago, asta poate si ca sa contrabalanseze neplacuta clasare pe locul 1 in topul celor mai stresante orase din America, top alcatuit de revista Forbes. Reducerea preturilor proprietatilor, somaj accentuat, taxe mari pe vanzari, trafic de multe ori nebunesc, calitate destul de redusa a aerului (adica poluare), toate astea au urcat iar Chicago, pentru al doilea an consecutiv, pe cea mai inalta treapta a podiunului nedorit.

Probabil ca olimpiada va aduce si alte elemente de stress temporar, dar totusi, nu poti infaptui nimic fara un pic de deranj si bunavointa. In plus toti ochii lumii vor fi atintiti asupra orasului, si asta va aduce si destule avantaje. Sunt foarte curioasa care va fi alegerea Comitetului Olimpic, abia astept anuntul final.

Aveam de gand sa va povestesc despre ziua de vineri, derulata sub taraitul telefonului fix si bazaitul dorului de casa mobil. Ca o paranteza rotunda, trebuie sa precizez ca dupa cinci sau sase luni de la fiecare plecare de acasa ma apuca tot felul de sentimente contradictorii: pro-Romania, anti-Romania, pro-America si anti-America, un mix din care de multe ori ies epuizata, si atunci ma asez pe treptele din fata casei, jurand ca doua minute nu ma mai gandesc la absolut nimic. Asadar in loc de ziua de vineri am sa incerc sa descriu seara de duminica.

Decor: un living mare, obtinut prin simbioza unui living mic cu un dormitor si mai mic. Mobile destul de vechi, caci desi stiu ca ar fi trebuit sa investesc mai mult in spatiul in care locuiesc, mereu a existat o nehotarare, o strangere de inima la gandul de a ma aseza cu adevarat aici. E liniste, fiecare e angrenat in treburile sale, eu ma asez la calculator. Ma pregatesc sa postez textul despre ziua de vineri si citesc ce s-a scris ieri si azi pe blogurile Tango. Citesc anuntul de pe blogul Alinei, am emotii, imi dau seama ca e primul anunt de angajare cu care simt ca m-as potrivi, pornind de la vorbitul frumos, trecand prin limba engleza, lunecand prin orele suplimentare (care in cazul acesta mi s-ar parea nu corvoada, ci privilegiu), si ajungand pana in praselele contabilitatii, domeniu cu care am avut de a face pe scara extinsa in ultimii ani. Singurul amanunt e ca eu stiu ca mai sunt legata de Chicago pentru o vreme si sper, ma rog, sa fie multe alte persoane pline de entuziasm la Bucuresti, si sa candideze pentru acest loc, si sa fie aleasa cea mai grozava.

Abia ma linistesc, respir adanc, apoi observ ca am un comentariu care asteapta moderarea si simt cum ma insurubez iar in caruselul emotiilor: este comentariul Simonei Catrina. Aprob comentariul, apoi ma uit, cumva din exterior, la mine, si ma vad butonand la calculator si citind comentariul Simonei, si dintr-o data imi vine sa merg sa ii multumesc in persoana, asa cum i-am multumit lui Alice in aprilie, uitand pentru o clipa ca ne despart noua ore de condus non-stop prin campia americano-canadiana. Si imi reinoiesc promisiunea de a mai ajunge inca o data la Toronto, candva, destul de curand. Afara nu mai e atat de liniste, cad primele picaturi din ploaia care statea in aer inca de dimineata, si picaturile se transforma in cateva rafale, si rafalele se transforma in zgomot de masini care se grabesc spre casa pe asfaltul umed.

Apoi merg pe blogul lui Alice si ma incarc de energia buna a pozelor de la Brasov, studiez fiecare imagine, fiecare chip, fiecare fericire. Ma bucur pentru toti cei care au reusit sa fie impreuna acolo si sunt incantata ca s-a inventat hatisul acesta tehnologic care ne permite sa ne simtim aproape, chiar (foarte) departe fiind. Retraiesc toate emotiile serii mele de duminca, le cantaresc si le adun in cuvinte, apoi nu ma sfiesc sa le examinez iar si iar, pentru ca, asa cum spunea Socrate: o viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Pe drumul plat ca palma ce leaga Chicago de St. Louis, am trait nu de mult o intamplare care m-a bucurat si m-a uimit. Fugeam pe asfaltul de septembrie, asezati comod in masina noastra, o musculita amuzanta ce isi croia drum prin seriozitatea bolizilor de pe autostrada. Mai discutam, mai mergea muzica, mai maturam cu privirea recoltele grase si nesfarsite de porumb adiacent. Ruland noi asa linistiti, ca rezidentii permanenti pe soseaua mai mult decat generoasa a patriei de imprumut, vedem la un moment dat cum o alta masina insista sa mearga paralel cu noi, ba mai mult, la un moment dat isi lasa geamurile in jos si in ele apar capete agitate. Daca eram intr-un film probabil urma momentul in care gangsterul scotea pusca si ne comunica sec statutul de ostatici si dimensiunea rascumpararii.

Poate e bine sa lamuresc ca la noi, in Statele Unite (aveam o matusa care tot spunea la noi, la Bucuresti si ma enerva cumplit in copilarie) nu te opresti pe sosea sa ceri ajutorul cuiva sau daca te opresti e treaba ta dar nu o sa opreasca nimeni altcineva ca iti imprumute un cric, de exemplu. Poate nici acasa nu mai opreste nimeni acum, caci toata lumea e cumplit de ocupata de cand s-a pravalit peste natiune capitalismul, cu toate bucuriile sale mari. Oricum, aici opresti si suni sa vina masina de tonare, care te ia pe sus contra cost si te depune la un atelier specializat in repararea damblalelor auto.

Dar m-am lamurit repede ca nu era vorba de cerut ajutor, caci asediatorii nostri erau cumplit de veseli si doreau sa le confirmam, la o viteza de o suta si cine mai stie cati kilometri pe ora, ca si noi suntem romani. Intr-adevar, avem lipit pe masina steguletul tricolor si oamenii au vrut neaparat sa ne comunice ca si ei sunt tot romani. Cuprinsa de fiorii placuti ai recunoasterii nationale in oceanul de natii al Americii pe patru roti, am sustinut vreo cateva clipe de conversatie geam-la geam cu conationalii nostri motorizati. Asa am si aflat ca erau tocmai din Texas, locatia din care se presupune ca ne conectam si noi in anii alb-negri ai comunismului la complicatiile profesionale si personale ale petrolistilor cu ranch.

Am calatorit mai departe cuprinsa de incantare, ia uite, oamenii astia au tinut neaparat sa ne salute. Acum as indrazni sa spun ca toata intamplarea de mai sus a fost apa de ploaie internationala, pe langa o alta intalnire, si mai recenta, petrecuta tot pe autostrada. S-a repetat aproape tot scenariul, numai ca de data asta cei care incercau sa isi faca simtita prezenta erau chiar niste prieteni pe care nu ii mai vazusem de mult. Ei veneau din Alabama, de la 13 ore de condus, noi veneam numai din Indiana, de mult mai aproape. Si am dat nas in nas, geam in geam, pe o sosea cu cinci benzi pe sens, aglomerata si naucitoare, de parca ne-am fi intalnit pe ulita comunala din Prejboi. Ne-am facut cu mana, ne-am agitat, ne-am promis sa ne intalnim week-end-ul urmator si apoi ne-am strecurat fiecare cum a putut mai bine prin traficul care se complica tot mai mult. Si m-am tot intrebat ce-a fost asta, o coincidenta, un facut, sau o lume mult mai mica decat pare?

La rugamintea Alinei, mai povestesc inca o data patania cu “cerancela”, acea vietate englezeasca in fata careia toate cunostintele mele acumulate din carti si dictionare si reviste si benzi audio au ridicat neputincioase din umeri si m-au lasat sa ma descurc singura, cum stiu, cum pot.  

De o buna bucata de vreme am inteles ca va veni ziua cand ma voi uita în gura copilei mele si nu voi intelege ce spune. Am acceptat gandul ca pe o alta margica din siragul “daca ti-a trebuit America”. Dar am crezut ca va dura mai mult pana la producerea evenimentului. Cand colo s-a intamplat chiar ieri. Stateam la masa linistiti si vorbeam despre una, despre alta, despre reforma sanatatii americane, despre somaj, pensie si alte chestiuni la care mai bine nu ne mai gandim acum ca sa ne putem enerva si alta data. Adelina povestea despre scoala si despre excursia in care au fost cu cateva zile in urma. Au vizitat un muzeu si o expozitie numită Underground Adventure. Ne-a spus ca acolo au invatat despre felurite vietati care se preumbla pe sub pamant, nu de frica fiscului, ci din legea firii: viermisori, rame si cerancela. Cum? Intreb. Cerancela. Mai spune o data, o rog. Cerancela, mami. Cum, mai spune-i o data lui mami. Cerancela. Raman cu spagheta intre buze, nehotarata ca un emigrant proaspat iesit din punctul de control si care nu stie sigur daca da sau daca nu. Care nu are habar daca sirul strain de sunete care tocmai i-a izbit ramurelele din neuroni semnifica un lucru bun sau un lucru rau. Cerancela.

Ma descurajez brusc si apoi imi dau seama ca nu am voie sa ma descurajez. Calm. Calm si ordine. Nu mai pot sa inghit nimic, duca-se si cobe si paste si tot. Singurul lucru pe care il pot omeneste face este sa nu ma mai gandesc la incident, sa merg inainte cu viata, sperand ca la un moment dat ma va pocni brusc fulgerul iluminarii lingvistice. Dupa-masa se preface in seara, pranzul se preface in cina, nu prea conversez, de frica sa nu ma impiedic peste terte dificultati. Mananc ceva usor, sa nu se consume toate energiile esentiale pe manevre gastrice si sa nu mai ramana iar nimic pentru circuitele superioare.

Spal vasele, spal ciorapeii, ma demachiez, trec la pajama. Ma uit la stiri, simt in pulpa dintele depresiei, ma uit la Sex and the City, mi se face dor de Brooklyn Bridge. Adorm si visez ca merg cu trenul si ca nu apuc sa arunc toate bagajele in gara Deva si ajung in gara Simeria unde, se stie, pana si rapidul sta douazeci de minute. Ma trezesc, nu apuc sa beau cafea, plec la servici, dracui, muncesc fara chef. Merg la Dunkin Donuts, iau o cafea mica, cream on the side, thank you. Cafeaua ma inveseleste, prind spor la calculat dividende, prind speranta in general. Vin acasa si aniversez douazeci si patru de ore de la prima aparitie a cerancelei. Si din subsolurile subconstientului, acolo unde se innoada scrisul englezesc cu pronuntia, apare victorioasa ea, tarantula. Pronuntata, asa cum se si cuvine, cerancela. Misterul, odata dezlegat, devine sursa de amuzament si ma reped la tastatura ca sa il impartasesc cu voi.

Merg cu trenul, citesc ziarul. Mi-am făcut o regula: sa nu ma mir de nimic. Uneori insa nu pot sa o respect. Tocmai am aflat ca un cetatean din New Jersey si-a plantat in fata casei un gazon de iarba artificiala. Articolul explica pentru popor cum domnul in cauza a eliminat indeletnicirile plictisitoare sau costisitoare, dupa caz, legate de cultivarea unui gazon perfect si totusi poate starni pusee de invidie pentru desavarsirea pajistii atasate. 

Poate trebuie sa lamuresc lumea ca peluza perfecta este parte integranta a stilului de trai cunoscut sub numele de vis american, de fapt cea mai verde şi mai bibilita parte posibila. E o chestiune de onoare de muschetar sa nu-ti miste firul de iarba in post, sa nu scape piciorus de clorofila nealiniat la armata disciplinata a fratilor verzi. Pentru asta se apeleaza in general la companii detinute de mexicani, pentru ca ei si-au stabilit cumva un fel de monopol in domeniu sau poate e doar impresia mea ca pe toate camionetele  de landscaping apare un pom si un nume terminat in ez.

Pe langa operatiunile majore legate de desavarsirea gazonului personal mai apar micile griji zilnice, cum ar fi udatul ierbii cu niste tasnitori mascate in colturile patratului verde. Acestea de multe ori emit jeturi miscatoare, care te pot nimeri daca nu-ti bagi mintile in cap sa umbli numai cu maşina si insisti ca un lunatic/zanatic sa circuli zece minute pe jos. Cand jetul isi face treaba ai cateva opţiuni clare: ori astepti si depasesti zona cand apa bate in partea opusa, ori cobori de pe trotuar si te deplasezi pe carosabil, ori traversezi de-a dreptul pe trotuarul celalalt, te descurci cumva.

Apoi exista campionatul national de tuns iarba, la care participa tot proprietarul de case, ducand de coarne masinuta docila si asurzitoare care iti niveleaza gazonul intre vizitele mexicanului profesionist. Nu poate nici el sa vina toată ziua. Si poate nu poti nici tu. Dar domnul Albanese a terminat cu toate aceste corvezi datatoare de peisaj frumos. Domnia sa si-a trantit o patura de iarba falsa pe care trecatorii, pacaliti de perfectiune, simt nevoia sa ingenuncheze si să o atinga. Neavand desigur habar la prima strigare ca se holbeaza la un fel de covor sculptat din cine stie ce chimicale puturoase.

Ma mananca nasul numai cand ma gandesc la grozavia acestei farse, daramite la ideea de a atinge marfa. Si ma intreb cum o fi sa stai in dormitorul tau in care poti parca, daca vrei, tractorul, cu mainile sub cap, cu zambetul (satisfactiei) pe buze si cu ochii pe peluza moarta, altfel fără cusur. Si ma mai intreb, daca tot n-ai chef de ierbarit prin fata casei, de ce sa nu recunosti sau sa faci si tu ce poti, sa mentii un gazon decent, daca natural si perfect nu se poate. Si imi raspund, ca sa nu raman nelamurita, ca fatada conteaza cel mai mult, ca daca totul pare perfect, atunci e perfect. Cine sta sa mai verifice autenticitatea clorofilei si buna credinta vecinului cu cel mai aratos gazon. Si, nu stiu de ce, printr-o increngatura neuronala a carei dinamica nu a putut fi deslusita, toata tarasenia asta vegetala m-a dus cu gandul la diversele scandaluri romanesti cu diplome de facultate contrafacute.

In dulap am o valiza albastra. In ea am o valiza verde. In ea am o valiza rosie. In ea am cordonul ombilical. Doi ani am avut impresia ca l-am lasat acasa. Au fost anii de noutate, de incantare, de descoperiri. Au fost primii doi ani in America. Apoi, intr-o zi, rascolind printre boarfe, am dat de el. Era intins la maxim, din Romania pana la Chicago, si statea sa plesneasca. Asa sta si acum. M-am gandit ca, poate, daca m-as opinti foarte tare, intr-o buna zi as putea trage cu ajutorul lui toata Europa mai aproape. Uite asa. Oceanul sa se faca balta dupa ploaie, orele nedormite pe drum sa se faca minute de plimbare pe jos.

Desfac cordonul il scutur, ma uit la el. E vechi. Ce vrei, are 34 de ani. A fost proiectat pentru distante (mult) mai mici dar dintr-un gest de bunavointa (exagerata) fata de mine s-a chinuit sa se întinda mai mult decat ii era plapuma. L-as putea carpi putin dar eu sunt lenesa iar el e crapat  pe undeva pe deasupra Groelandei. Acolo unde mi-am lipit nasul curios de geam si m-am gandit ce mare e minunea zborului peste gheturi si cat de tare s-a banalizat, unii calatori nici nu mai trag deloc hubloul ca sa o vada.  

De capatul din Romania e agatat un pietroi de doruri si, poate, idealizari, de amintiri si arome fara pereche De capatul din Chicago sunt agatata eu, un fel de ghem de contradictii, pofte, poze, planuri si texte asternute te miri pe unde. Uneori ma gandesc cum ar fi fost daca nu veneam aici. Apoi imi dau seama ca asta n-am sa stiu niciodata. Pot afla cum e acolo dupa ce am fost aici, asta da. Dar nu cum ar fi fost daca nu veneam deloc. Un fel de daca n-ar fi nu s-ar povesti. Ce sa fac insa cu cordonul? Doarme cu zilele si cand se trezeste se foieste in valizele alea ca un nebun. Merg, il scot, il aerisesc, uite, il scutur in fata casei, ca a plouat si afara e un aer foarte bun. Oare ii ajunge?  Iti ajunge cordonule? Te poti ghemui acum la loc in valiza rosie, ca sa trag peste voi valiza verde si valiza albastra?

Asa, vezi, ca nu avem loc mult in debara. Mai sunt rochii si camasi, posete si esarfe (vechi de ani), o cutie de pantofi plina cu acte si o cutie de pantofi plina cu poze. Un portofel gol (si prea mare), cateva pungi de cadouri si trei perechi de manusi de piele. Rame foto nefolosite, o carte cu Alba-ca-Zapada, cele doua scrisori de la bunica mea care nu mai e. Mai sunt cutia de la imprimanta noua si prosoapele de plaja. De asta zic, stai cuminte cordonule si iti promit ca te aerisesc periodic si, sa stii, azi am scris despre domnia ta la Tango, pe blogul care are impletit in tine un fir.

Toata lumea ma cauta numai cand are nevoie de mine, mi-a spus odata cineva, pe un ton semiplans. Am sarit sa ii spun ca nu e adevarat, ca eu cel putin, nu fac asta, si o caut ori de câte ori pot, ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grabit sa ma exclud din tagma interesatilor, sa pun accent numai pe sentimentalismul meu tampit, care ma face de multe ori sa caut oameni cu care am împartit ceva candva, si despre care as vrea să ştiu ce fac, cum si unde le e viata.

Am invatat chiar si eu ca prieteniile se pierd, mai ales cand te trambalezi peste ape mari. M-am batait de bucurie de fiecare data cand am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai impart aceeasi intersectie de latitudine si longitudine. Am raspuns cat am putut de repede, cat am putut de cald. Le-am deschis repede fisierele cu poze, le-am vizitat cu verva albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am intristat mereu cand n-am mai primit de la cineva nici un mesaj în ani de zile. Am impartit clipe atat de irepetabile cu oameni despre care credeam ca tin, asa, un picut, la mine. Ca ii mai interesează daca sunt fericita, daca m-am îngrasat, daca am slabit, dacă mai am de gând sa fac un copil, daca mi-e bine. Daca am vreo multumire suplimentara traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reinsailez niste contacte care apoi au pierit iar, ca şi cand nu s-ar fi povestit. De fiecare data mi s-a raportat care cat are si cat mai vrea sa adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, si mi-am vazut de treaba mea. M-am hotarat sa imi pun energiile in chestii mai egoiste decat saparea dupa informatii de suflet si obtinerea balantei de venituri si cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar ma mai gandesc uneori, oare chiar aaa nasol ne uităm unii pe altii? Oare fetele acelea nu mai rad deloc cum radeam noi pe timpuri, impartind in mod aproape egal ultima suta de lei? Nu mai conteaza deloc toate lucrurile acelea? Si am reusit sa accept cumva ca nu.

Partea buna e ca exista si exceptii notabile si, in plus, am cunoscut si eu alti oameni, dar fara a-i uita complet pe cei de dinaintea lor. Asa sunt eu, duc cu mine chefurile, sperantele (actualizate bineinteles cu o oarecare luciditate cam acra, dobandita cu scurgerea anilor si a apei la canal), pofta de ras, dorul de intelegerea din priviri sau din inclinarea capului. As fi vrut sa ii fi soptit lui Dumnezeu, cand m-am dat jos de pe linia de fabricatie: te rog, mai tavaleste-ma inca o data prin oala cu nepasare, s-ar putea sa imi fie de mare folos pe parcursul calatoriei. Oare ar fi facut-o?

Creduli au fost, creduli sunt înca, si-or fi cat neamul romanesc, si pe urma ajung aici si stramba din buze ca nu e bine. Ba e perfect, dati-mi voie sa va lamuresc! Credit cardul dumneavoastra a scapat de sub control? Nici o problema. Nu va incarcati sinapsele sensibile cu sentimente inutile de vinovatie. Sunteti nevinovat, curat – cristal. (Phui, cum iesi din subconstientul meu englezesc expresia crystal clear, usi, usi, intra la loc ca aici scriem în romana).

Da, de vina sunt numai pradatorii aia din China si din inca vreo cateva tari, care produc marfuri pana la o destrabalare comerciala devenita de nesuportat. Nu se mai satura. In loc sa lase si ei acul si ata si banda transportoare si matrita de plastic, sa merga acasa, sa-si scoata chinezoaica cu picior mic şi unicul copil permis la plimbare sub cireşi, ei ce fac? Nu vor sa iti dea nici un ragaz. Ca tu cand te duci in magazine, manat din urma de o plictiseala fara egal (ok, ai citit si filosofie, ai pedalat in parc, ai spalat vasele sau le-ai aruncat, dupa posibilitati, si tot mai ai chef de altceva mai relaxant), ce sa faci, cumperi. Pe principiul universal ochii vad, inima cere, cardul plateşte, maşina duce prada acasa.

Apropo de masini, sunt asa de frumoase ca iti vine sa le pupi degraba chiar acolo, in curtea dealer-ului, unde stralucesc ca niste sori mai mici. De toate culorile. Esti om. Cat poti rezista? Binele ne intra incetul cu incetul in oase si pana ne sucim de pe stanga pe dreapta, din nebagare de seama, ne-am si obisnuit cu el. (La Auto Show-ul din 2007 chiar am aproape pupat o masina. Rosie. Acolo poţi freca cat vrei bijuteriile pamantului si nu se supara nimeni pe persoana ta modesta).

Revenind, nebun ai fi sa nu te obisnuiesti cu binele. Iar populaţia activa a tarilor despre care pomeneam putin mai sus poarta toata vina morala a bunastarii tale. Ca daca intr-o zi s-ar enerva rau si n-ar mai munci pe cateva bucatele de centi pe ora, nu s-ar mai face outsourcing cu gramada, nu s-ar mai produce atat de mult şi de ieftin prin alte pete ale globului iar coarnele dracusorului comercial care ne tentează ar avea tendinta sa cada pe jos, ca sa calcam pe ele.

Acuma zic, intreb, incerc sa aflu, daca enervarea ar fi generala in randul producatorilor grei şi ieftini, unde ar pleca corporatiile cu outsourcingul lor în ruccsac? S-ar supara, si-ar lua halele în spinarea hranită bine si ar pleca, unde? Ca am un atlas si acolo se vede ca pe celalalte planete ale sistemului solar nu sunt chinezi. (Inca).

E o mare diferenta si intre cum se poarta vanzatorii aici si cum au tendinta sa se poarte acasa. Trebuie sa clarific ca nu sunt partizana legata la ochi a modului de a vinde din America dar anumite aspecte imi atrag totusi atentia. Recunosc de asemenea ca sunt marcata si de vesnicele cautari de pantofi din copilarie, cand mai mereu sfarseam încaltand pantofi cumparati din Hunedoara, pentru ca la Deva (aproape) niciodata nu gaseai vreun papuc. Nu erau sute de modele, ca acum, erau doua sau trei si inca vreo cinci ascunse in magazie, pentru eliberarea in clasica pe sub mana. Pana am ajuns sa operez cu concepte abstracte am crezut cu toată sinceritatea ca la tranzactia pe sub mana vanzatorul ridică mana stanga iar cu dreapta strecoara spre cumparator trofeul vanatoresc al unei perechi de ghete. Ulterior am inceput sa descurc tot mai bine sensurile ascunse ale celor mai folosite expresii ale vremii dar evident ca asta a consumat gramezi de timp si de rabdare din partea parintilor mei.

Revenind la oile mele initiale, imi exprim opinia ca placerea vanzatorului american este sa rupi usa cu cumparaturile tale, ce daca o rupi, construieste el alta in loc si cand se uita la incasari ii creste inima cat magazinul. Placerea vanzatorului roman am senzatia ca a ramas sa iti spuna ca nu are marimea ta la fusta, culoarea ta la masina, aroma ta la supa, consistenta ta la bomboane, si, cel mai bine, sa-ti sugereze ca nu-ti permiti marfa din magazinul lui. Evident ca generalizînd gresesc dar in marea majoritate a cazurilor înca am dreptate. Si, în fond, cine nu a generalizat deloc azi, sa arunce primul piatra.

Nu sunt rupta de Romania, am fost acolo in fiecare an si inima mea e tot acolo. M-am bucurat in toate vizitele mele de tot ce am vazut mai bun decat lasasem, insa mai sunt destule de facut. Ca peste tot, de altfel. Imi amintesc o secventa antologica la magazinul Cocor din Bucuresti, era în octombrie 2005. Pe ansamblu magazinul arata bine, curat, organizat. S-a întîmplat sa am nevoie de baie şi am fost îndrumata spre un spaţiu total uitat de orice renovare, oribil. Partea pozitiva era ca totusi am gasit sapun la baie, din cel lichid, asa că m-am asternut vesela sa ma spal pe maini. Moment in care din cabina iasa o domnisoara, vanzatoare cred, oricum de-a casei, care ma anuntă semi-otarata ca sapunul e al ei personal. Iar eu a trebuit sa-mi spal mainile cu pofta din cui.

test