Am mintit si am furat

Toamna asta am mintit si am furat.

Am mintit doi artari ca o sa le fac niste poze, ca sa surprind cum li se valuresc culorile pe intinderea catorva saptamani. Azi i-am vazut tristi si uzi, cu mimica lor vegetala imbibata in dezamagire. Daca si ea (adica eu), care parea relativ blanda si de treaba, si ne mai saluta si pe noi din cand in cand, nu si-a respectat promisiunea de a ne face poze, ce sa mai asteptam de la altii, care gonesc pe langa noi inchisi in masinile acelea lucioase, superbe, ce nu fac niciun zgomot? Asta e, du-te si vezi-ti mai departe de treaba, mi-au indicat dintr-o aplecare a crengilor artarii mei tristi si intelegatori.

Am furat cateva bucati de lumina din pauzele de respiratie ale ploii, caci luna octombrie a avut un ten de noiembrie pur. Azi trebuia sa fie parada de Halloween la scoala dar copii nu au putut iesi pentru ca ploile nu si-au stiut inventa un ragaz. Anul trecut a fost o zi nemaipomenit de frumoasa pentru parada, am sa caut pozele de atunci, sa vedeti cateva. Toamna aceasta a trebuit sa stau la panda, sa fur imagini in putinele secunde in care soarele se arata un pic, ingrijorat si foarte grabit, ca un om.

Asa ca imi trec in revista prada si va ofer: un schelet care manifesta semne de debut de surmenaj, un om de zapada din dovleci, o gasca metalica de busturi albe, o fatada care m-a cucerit prin culori, niste copaci pe care totusi am reusit sa ii surprind (dar sunt altii, nu artarii tristi), un scarecrow optimist, care pare a mai crede in pacea mondiala, un dovleac cu zambet foarte dintat, niste fantome vesele si inocente ca audienta favorita a programelor TV, o casuta despre care inca ma intreb daca e adevarata sau de turta dulce, si un covor persan de frunze. Am cenzurat un om cu fata verzuie, un spanzurat artificial de tocul unei case cu staif, un paianjen scarbos cocotat pe o scara, si o vrajitoare bolunda, pornita sa se infiltreze pe hornul unei componente de ansamblu rezidential.

Happy Halloween, oriunde v-ati afla si orice ati crede despre el!

O zi obisnuita

Azi a fost o zi obisnuita. Dimineata devreme au sunat de la organizatia veteranilor de politie ca sa ne intrebe ce mai facem in general si daca putem face o donatie in special. Eu nu pot face donatii la telefon, nu pentru ca sunt a dracului si nu imi pasa, ci pentru ca intotdeauna cetateanul care imi vorbeste face doua greseli esentiale: spune how are you ma’aaam, chestie care ma scoate din pepenii logicii si ma arunca in cazanul cu furie pura (explicatiile rationale vor fi transmise la o data care se va comunica ulterior) si vorbeste asa de repede ca ii pierd sirul cuvintelor la al doilea paragraf pe care il citeste din caiet. Veteranii de politie suna cam tot la doua sau trei zile, si de cand am facut gafa de a hotari sa economisim 3 dolari pe luna nemaifolosind serviciul de caller ID pe telefonul fix, traiesc cu perpetua emotie ca ori de cate ori taraie telefonul ma ataca iar veteranii.

Cred ca una din cele mai dure componente ale socului cultural de care te dai cu capul dupa ce ai trecut oceanul este cea telefonica. Forget about tot ce-ai stiut tu in sud-estul Europei despre telefoane. Acolo te sunau prietenii si cativa dusmani, aici te suna tot timpul toata lumea. Asta in conditiile in care m-am asezat de vreo trei ani in do not call list. Dupa ce m-am fofilat din calea politiei a urmat o partida de macinat nervii, tot la telefon, cu personalitatile de la Social Security, unde m-am grabit sa raportez ca nu mi-au trecut in record un an de munca, deci 4 credite pentru un fel de pensie de stat, pentru cine o avea taria sa razbata pana atunci, ca eu uneori am indoieli solide. Cu doua zile inainte am zacut de suparare ca ni s-a comunicat oficial, pe hartie cu antet, ca fondul de pensii de la Social Security e destul de subtirel, aproape i se vede fundul, daca pot sa spun asa, si vad ca la nervi pot. M-am imbarbatat repede zicandu-mi ca nu-i nimic, eu oricum o sa imi gasesc pana atunci o ocupatie care o sa imi placa atat de mult incat nici prin cap nu o sa imi treaca sa vreau sa ma pensionez. In fond omul poate sa isi spuna ce vrea, atata vreme cat e prezent sa se asculte.

Apoi m-au sunat cu un mesaj inregistrat de la scoala, sa imi spuna ca fata a intarziat, lucru complet neadevarat, o interpretare eronata a faptului ca noi am trecut pragul coridorului chiar in secunda in care se stingea taraiala clopotelului electric. Si de fapt anul asta nu am intarziat nici macar o singura data, si daca o tinem tot asa, o sa aducem la vara acasa trofeul pentru perfect attendance. Dupa ora doua m-a sunat o prietena dar nu i-am raspuns, extenuata de telefoanele din ajun. Drept care m-a mai sunat si a doua oara si i-am raspuns a treia oara. Vroia sa imi aminteasca de petrecerea de maine dupa amiaza, o zi de nastere la care ne vom intalni mai multi din grupul nostru. Si prietena mea ma suna tot pe telefonul fix, cred ca pe asta il are in memoria telefonului ei mobil. Acum s-a facut liniste, a inceput ploaia si vara indiana s-a dosit iar pe undeva, printr-un colt de nor, departe de ochii nostri. Sunt linistita totusi, fapt care ma bucura si ma mira, caci aseara am avut un atac violent de dor de casa, din acela de gradul trei, in care arunci o parte din haine si din pantofi intr-o valiza si iesi cu valiza in strada, strigand ca pleci la aeroport si facand semne avioanelor care se ridica de la O’Hare, semne care la o adica ai putea sa juri ca aduc cu gestul de a face autostopul. Dar acum e seara si, Doamne, trebuie sa ma bucur de linistea asta, asa ca ma infund pe canapea cu o carte, pana nu suna iar telefonul.

Good buy, America!

Anul acesta, tovarasi, pardon, sir si maa’aam, facem un pas urias, si, din veselia nationala spre internationala a lui 4 Iulie, coboram direct in frumusetea si emotiile Craciunului. Caci nu a trecut multa vreme dupa ce am consumat cu respect Ziua Independentei, si magazinele s-au si umplut cu brazi, globuri, instalatii, beteala, mosi de la cei cat degetul mic pana la cei cat o jumatate de zgaraie nor, ursi polari si veioze din acelea ca o casuta in care poti sa aprinzi lumina. Aproape ca am ocolit Ziua Muncii – Labor Day, am incalecat Halloween-ul, febletea mea (dar vom mai vorbi despre asta), i-am tras un sut in piept si unul in fund (pardon) curcanului, si peste toate s-a asternut dublajul grabit si grabitor al Craciunului.

Magazinele sunt mari si multe, marfa zace in hambare, si se aude ca din China au mai pornit un milion de vapoare, cu gand precis sa mai desarte peste poporul american o alta nesfarsire de frumuseti si bogatii grupate in jurul temei „Craciunul”. In aceste conditii presante, managerii logistici au ridicat fanionul si usile magaziei, si, la final de august, inceput de septembrie, au incarcat raioanele cu tot ce nu vandusera anul trecut, ca sa aiba loc sa depoziteze tot ce nu vor vinde anul acesta.

In felul acesta, consumatorul, care a iesit si el in trening sau in pijama sa-si ia un bax de apa plata, s-a trezit cu capul luat prizonier intre ursuleti rosii-albi- verzulii, ciorapi de cadouri, bluzite brodate cu ghirlande si decorate cu putin sclipici, si multe alte marafeturi, care, daca nu esti foarte (dar foarte) atent, au toate sansele sa puna pe locul doi adevarata semnificatie a Craciunului, chiar si in decembrie, daramite in august.

Nici prin cap nu-mi trece sa propun sa renuntam cu totul la cadouri si cumparturi de Craciun, nici macar una ca mine nu ar putea avea acest gen de idei. Tot ce cer, din suflet, din rarunchi, este sa ni se ingaduie un mic ragaz, oricat de mic, dar ragaz sa fie. Sa fim lasati prima data sa lesinam linistiti la vederea scheletelor care se balangane in vecini cu ocazia Halloween-ului, sa ni se ingaduie sa ne lingem in tihna pe bot dupa ce am degustat atat curcanul cat si umplutura lui plina de recunostinta, sa ni se mai dea o saptamana de revenire si decompresie dupa sirul de sarbatori, si apoi sa purcedem, la timp, si nu cu o jumatate de an in avans, la recoltarea de beteala, globuri, cadouri, brazi si multiple figurine cu care sa ne decoram spatiul verde din fata casei, sau balconul, sau pur si simplu geamul din living.

Poate ar fi frumos sa le facem si sa le cumparam pe toate la timpul lor, si sa traim sarbatorile pe rand, in tihna, in loc sa galopam printre ele ca si calul cuprins de boala vacii nebune, asa cum ni se dicteaza de la o vreme incoace. Zic si eu, nu dati cu globuri!

Doar o vorba (despre ger) sa-ti mai spun

Daca poate cineva sa puna o vorba buna la Institutul Meteorologic, este rugat fierbinte sa o faca. Iar daca tot se deranjeaza, este rugat sa transmita la Cabinetul Nr. 1 ca la noi n-a fost toamna, intr-o zi ne-am trezit dimineata in tricou si pantalonasi scurti si seara ne-am dus la culcare in cojoc cu gluga.

Auzisem eu mai de mult ceva despre un sezon numit vara indiana, cu caldurica, pomi aurii, plimbari pe covoare romantice de frunze, si multe alte nazbatii, pe care anul acesta le-am sarit fara gratie. Probabil, ca multe alte lucruri, nici vara indiana nu mai e ce a fost, acum aduce din ce in ce mai bine cu o toamna arctica.

Vorbeste aici o individa care acum o saptamana isi petrecea seara de vineri la New York in TRICOU, iar a doua zi, cand s-a dat cu masina prin Ohio, a simtit deja cum dinspre Chicago sufla briza polara, fenomen  care in mod normal musca foarte intens in lunile decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie…

De aici am dedus ca s-a strecurat pe undeva vreo greseala, vreun buton s-a dat peste cap pe pupitrul principal de comanda, nu se poate sa ramana asa de frig de acum pana la sfarsitul lunii mai, pentru ca daca se va intampla asta, eu anunt neoficial ca ma mut in tarile calde, oricare s-ar intampla sa mai fie acestea.

Anyway, vorba romanului naturalizat care pe unde a apucat, totul e bine, si binele o sa ramana proaspat, caci frigul e de partea noastra, cu toate minunatele sale calitati de conservare.

Sindromul turbarii de calatorie

Foarte pe scurt, cand plec de acasa sa vizitez locuri care imi plac pana la lacrimi, vorba poetului (pana la lacrimi mi-e draga viata), se petrece urmatorul fenomen: turbez. Nu te mai poti intelege omeneste cu mine, ma scutur de haturile logicii, raman in urma, fac poze, sunt in pericol sa ma calce masinile, sa ma calce calestile, sa ma ia politia. Co-drumetii mei isi mai fac pomana, se intorc dupa mine, mesteca din buze si ma trag de cate un brat dupa ei. Uneori sunt iritati, alteori schimba doar priviri in care scrie, negru pe alb: las-o si pe ea sa-si faca damblaua, ca in general e fata buna, numai cand calatoreste se comporta irational.

Asa se face ca luni dupa-masa am dat piept in piept cu un domn care pazea feroce platoul de filmare amenajat in Central Park pentru un show TV numit, dupa cum am putut citi pe spatele scaunului regizoral, Gossip Girl. Fara sa bag de seama ca existau niscaiva jaloane de delimitare intre personalul artistic si personalul cascator de guri, m-am trezit ca am inaintat un metru si ceva pe teritoriul artistic, unde inca nu apartin. M-am scuzat intr-un fluviu de I’m sorry si am dat in marsarier pietonal pana la locul de unde puteam asista nederanjata la filmari.

Apoi n-am mai rezistat, m-am strecurat printre cativa copaci si am incercat sa fotografiez prin frunzis drama din platou, caci ceva imi spunea mie ca e o drama, pentru ca vedeam un baiat si o fata care stateau de vorba, conform scenariului. I-am incadrat cum s-a putut si cand sa apas pe buton am vazut ca imi aparuse pe ecran si o veverita, incurcata in rutinele cotidiene de acest echipaj invaziv de filmare. Ceea ce a iesit poate fi vazut mai jos.

E drept ca protagonistii gossip-ului, acolo, in stanga, sunt un pic mai estompati, dar priviti in dreapta, la mandretea de veverita urbana, cu sumarul gandurilor intiparit pe mutrisoara: ia uite la oamenii astia, iar filmeaza, iar imi blocheaza vizuina, nu-i inteleg, ma plictisesc si, sincer, ar trebui sa vada si ei ca vine toamna si e timpul de umplut scorburile cu una, alta.

Dupa episodul cu parcul, alergatura de placere prin New York a continuat toata saptamana, picioarele au umblat in legea lor, purtandu-ma prin locuri grozave, despre care pana acum doar am auzit, pe care  doar mi le inchipuiam. Capul a acceptat numai complicitatea bratelor si a camerei forto, anii mi s-au scuturat de pe umeri si parca tocmai venisem pe lume, cu rezervele de uluire intacte, cu hambarele de bucurie pline ochi, mai sa le sara acoperisurile. Uitam sa mananc, imi aminteam numai spre seara, cand se aprindeau luminile prin zgaraie nori si cand oamenii de pe strazi deveneau si mai incredibil de multi, si mai incredibil de vii. Apoi eram gata sa pornesc mai departe, desi trebuie sa recunosc ca de miercuri incolo au inceput sa ma cam doara picioarele.

Deveneam fioroasa numai daca auzeam ca vreun drumet indraznea sa se planga de oboseala si isi cerea dreptul la obsteasca odihna care urmeaza in mod normal dupa plimbari de cate sapte sau opt ore. Tot luni a fost cat pe-aici sa iau jugulara partenerului de calatorie, pentru ca a insistat sa mergem la metrou si de acolo spre casa temporara, in loc sa ne mai taraim cumva si pana la Times Square. Pe mine parca ma sapunisera oamenii din Star Gate sau Star Treck cu vreo substanta din aceea interstelara, cu care combati epuizarile pamantene.

Sincer nu stiu de la ce mi se trage aceasta metamorfoza, in fond oamenii calatoresc in mod curent in zilele noastre si cei mai multi nu au nevoie, cum stiu ca as avea eu, de o placuta legata de gat, purtand inscriptia: pierdut simtul masurii, aducatorului nici cea mai mica recompensa.