Amalia Nita

Miercuri m-am dus la servici cu spaima in gat ca iar o sa vin acasa tragand de manere un curcan din acela frumos si injectat cu una, alta, in loc sa fie crescut organic, cu urzici. Inainte vreme oamenii erau foarte draguti cu mine si imi puneau pe brate o pasare grea ca plumbul, bronzata si epilata, gata de a fi slobozita direct in oala rosie de supa cu care am emigrat.

Singura plangere pe care o aveam de facut (caci e greu sa te intelegi cu mine, cred ca seman cu o matusa) era ca abia ma taram cu pasarea in plasa pana la gara. Intr-un an chiar am fost la o fractiune de secunda de punerea in practica a deciziei de a ma desparti de fosta vietate chiar acolo, langa un recycle bin rotund si negru, pe strada principala a suburbiei unde imi desfasor activitatea. Mi-am incetinit usor pasii pana la un stop complet, m-am uitat ganditoare la lada de gunoi, m-am uitat la plasa pe care scria Have a nice day, m-am uitat la constiinta care imi reamintea disperata ca 2 miliarde de oameni traiesc cu sub 2 dolari pe zi, am oftat, am dracuit (ce o sa ma fac cu sinceritatea asta patologica, nu stiu), am spus Hi unei doamne ce parea traita bine toata viata si care iesise sa-si plimbe cei doi catei inconstienti de norocul din destinele lor, am mai cantarit inca o data situatia si curcanul si am pornit aproape agale mai departe, spre statia de tren.

Tren care a intarziat putintel, due to heavy passenger loading (ceea ce constituie o diversiune placuta de la due to track construction), dar a sosit totusi intr-un interval decent, asa incat sa nu fie afectata buna dispozitia molipsitoare a pasagerilor si nici securitatea fizico-chimica a curcanului atipit langa mine, pe banca de lemn. Cat am stat in gara m-au cuprins ganduri vesele, vorbeam in sinea mea cu mama, repetam cum o sa-i povestesc toata patania, cand o sa ne vedem, peste un an sau doi. Apoi s-au lasat barierele si m-am postat pe blocul de start exact in pozitia necesara pentru a urca, in mod civilizat, prima in vagon, si a ocupa un loc pe o bancheta. (Bancheta are si ea o poveste, care difera in functie de pozitionarea naratorului in spatiul feroviar. Daca deja te-ai asezat si ti-ai intins langa tine cele trei genti fara de care, ca un nord-american ce se respecta, nu poti iesi din casa, atunci te uiti cu usoara iritare la concetateanul care abia a urcat in vagon si tocmai te-a ales ca si coleg de calatorie, pentru ca nu mai sunt alte locuri disponibile. Iti restrangi straitele si il tolerezi cumva vreme de cateva statii. Daca insa esti chiar tu concetateanul care sta in picioare si vaneaza o jumatate de bancheta libera, atunci te uiti cu indignare la cel asezat deja  jos si purcezi la a-l scoate politicos din prefacatoria prin care incearca sa te faca sa crezi ca de fapt citeste si nu te-a vazut si nici usturoi n-a mancat si nici constiinta nu-i miroase.)

Desigur ca avand mainile rupte de curca sacrificata pe altarul recunostintei pelerinilor, m-am trezit, cu tot poll-position-ul de la usa trenului, in vagon, in picioare, in postura cautatorului de loc. Aceea a fost secunda in care am regretat pana la lacrimi si traznete decizia gresita de langa cosul de gunoi. Am respirat adanc, am numarat pana la cinci, ca Octavian Cotescu in „Buletin de Bucuresti”, si mi-am ales ca victima a calatoriei chick-to-chick, poseta-to-poseta, curcan-to-laptop, o domnisoara draguta, care a eliberat cu o viteza peste medie jumatatea dinspre culoar a banchetei. Am luat loc, am depozitat curcanul pe podea, ignorand faptul ca nu e politically correct fata de el, si am cotrobait cum am putut prin bagaje, sa scot ceva de citit, sa uit de amorteala bratelor si de inceputul de crampa stomacala care ma ameninta.

Lucrurile s-au linistit si, alunecand printre suburbii, mi-am amintit cum taia bunica mea urzici pentru curcile care tocmai facusera la gat acele margele care le marcau, cred, tranzitia de la copilarie la adolescenta. Mi-am amintit (asta e cusurul meu) cum mancam noi pe vremuri de-a dreptul organic si cum eram uneori destul fericiti, fara sa o banuim, desigur. Astfel s-au scurs jumatatea de ora a drumului si un pic de apa din din curcan. Am debarcat cu bine si cu impresia ca plasa e de doua ori mai grea dupa pauza reflectie din tren. Am ajuns acasa stoarsa dar cu un vag sentiment ca vor urma impliniri gospodaresti marete. Aici ma astepta barbatul meu, cu bratele larg deschise si cu un alt curcan-surpriza-trofeu, egal in valoare absoluta cu cel cu care eu deja traisem o aventura. Am mancat amandoi carne din sus-numitele pasari pana la Valentine’s Day, cand el a cedat psihic si a tipat „arunca-l” la soapta mea duioasa si insinuanta „mai am niste curcan in congelator”.

Ei, dar astea sunt vremuri duse si apuse, cand companiile unde lucram ne dezmierdau cu atentii. In anul de gratie 2009 nu se mai pune problema de asa ceva. De aceea as dori ca de acest Thanksgiving sa le transmit urari de Happy Halloween baietilor priceputi de pe Wall Street, aceia care au generat criza si care acum stau in sort alb si tricou cu palmieri pe puntea unui yacht din Bahamas sau din alte insule similare. Si, ca sa ne vina inima la loc, anul acesta am sarbatorit Ziua Recunostintei la cumnatii din Michigan, unde curcanul stie sa se nasca direct in cuptor, rumen, umplut cu tot ce trebuie, si batand din picioare de nerabdarea de a fi mancat.

Pe vremea mea, micul ecran era in sufragerie si marele ecran era la cinema. Acum, marele ecran e in living, cinema-ul ori s-a copt si s-a prabusit, ori s-a facut Imax, iar micul ecran e la muzeu, in vitrina, printre exponatele delicate, care nu mai suporta o fotografie cu blit.

Nici nu stiu daca sa scriu sau sa tac dar presimt ca pe acest gen de punte decizionala scrisul va castiga mereu, obligand varianta tacerii sa se retraga respectuos. Dar, Doamne, cum as putea sa atac televizorul? Aceasta binecuvantare a lumii moderne, careia, recunosc, m-am tot dat mare ca incerc sa nu ii acord importanta coplesitoare de care se bucura in general.

Din punct de vedere profan, problematica televizorului se compune din doua aspecte: unul hard, adica in ce fel arata aparatul care receptioneaza pentru tine programele ce valuresc prin atmosfera, cat de zvelte ii sunt liniile, cat de subtire talia, cat de reusit echilibrul cromatic dintre carcasa si masuta sau biblioteca pe care sta. Aspectul numarul doi, cel soft, este la ce belesti in mod regulat ochii, daca ar fi sa folosim o formulare de sub cupola neacademica a exprimarii.

Probabil aspectul hard isi are originea pentru noi toti in cutia de lemn cu lampi si cu ecran alb-negru. Saturn, Venus, Diamant, indiferent de maretia denumirii, dragalasenia Mihaelei si semanatoarea de la „Actualitatea in economie” aratau cam la fel in orice sufragerie. Dupa ce am scapat de ghearele si coltii si inocenta oranduirii de trista amintire, am trecut si noi masiv la procurarea unui televizor color, de acum cu carcasa de plastic. Nu pot uita prima noapte petrecuta cu televizorul color si cu o echipa de extraterestri in pantaloni rosii, destul de enervati de nepriceperea pamantenilor de a face ceva, nu mai stiu ce. Am adormit greu, spre dimineata, si am sarit de cateva ori in fund, pentru ca prin subconstient, acolo unde stau in frigider toate belelele, se foia usor obsesia ca la rasaritul soarelui rochia de bal se va preface in zdrente si Dinasty-ul nou in harb indiferent la gingasia culorilor. Anii au trecut si televizorul a ramas, pana l-am vandut ca sa completam taxa de viza pentru America.

Ajunsi aici ne-am ratacit dintr-o data prin magazine mari cat hambarele dintr-o comuna pe cale de a deveni oras, printre aparate pe care, daca vroiai, puteai sa asterni o saltea si un cearsaf si sa inviti la somn toata familia prietenilor care apar sambata seara fara sa dea telefon. Adevarul e ca sunt frumoase, suple, iti intra rapid pe sub piele si printre obiectivele de confort. Am tot amanat procurarea unui exemplar de soi, fiind de cateva ori cu piciorul drept pe pragul de cumparare, dar mi-am tot retras talpa, motivand ca mai putem trai o vreme si cu doua televizoare mai vechi, desi nu se stie pana cand. Cred ca un procent din atitudinea mea recalcitranta se datoreaza si proclamatiilor zbierate in celulare, pe care le-am tot auzit in vizita acasa, in timp ce colindam nostalgica ABC-urile din fostul cartier: bă’, mi-am luat plasma, îhî.

Desi obositi, ajungem acum la al doilea aspect al dezbaterii, cel soft, adica programele. Ca o prima axioma, de cate ori sunt intr-o stare oarescum melancolica si imi trece printre urechi ideea de a porni programul romanesc, de atatea ori din aparat iasa si se dezmorteste un film din acelea cu fum, gratii, aburi, gunoi nedus si un personaj care se vaita, urla, rade nervos, gatuie un dusman sau putrezeste in inchisoare. Ma tarai cumva si il inchid, apoi ma mut cu uguieli de autoimbarbatare in incaperea unde functioneaza programele americane. In acelasi registru, dar imbunatatit un pic de cele mai recente ragnete ale tehnologiei de la Hollywood, dau peste trei sferturi de individ ars intr-o explozie cu conexiuni teroriste, gadilat cu o penseta de un specialist plin de vorbe de duh si purtand papion. Totul e foarte alert, personajele bune glumesc ingaduitor intre ele in timp ce gramada de morti rai creste ca palamida, si apoi urmeaza inca un episod. Sigur ca puteti spune ca nu ma obliga nimeni sa intepenesc pe acel canal, numai ca in practica telecomanda s-a incurcat iar in plapuma si puterea care mi-a ramas nu mai e suficienta ca sa o vanez cu succes, asa ca inchid televizorul manual si apoi lesin 5 minute in pat cu o carte.

Ca o a doua axioma, nu puteam sa stau totusi fara televizor romanesc. As fi scapat fiecare graunte din istetimea analistilor politici si financiari, fiecare matrapazlac operat cu fonduri comunitare, fiecare put lasat cu inconstienta fara capac, fiecare vanare de vant in care se insurubeaza cocolosul unui nou guvern mototolit. Nu puteam sa stau nici fara televizor american. As fi ratat fiecare opinie republicana informata care jura pe ce are mai drag (banii din petrol si arme) ca democratii vor duce democratia de rapa (in ciuda coincidentei de nume), ca asigurarea medicala pentru toti humanoizii americani e un moft, in timp ce vreun automobil ramas cine stie cum fara asigurare obligatorie valabila e o crima si o pata pe rozosinul din obrajii celei mai si mai natiuni. De asemenea as rata democratii care incearca sa explice cam ce se petrece cu noi, insistand ca nu mai putem continua chiar ca pana acum, adica de putut am putea, dar de platit nu.

Dar cele rele sa se spele si sa se pieptene, iar cele bune sa se adune, caci pentru astea din urma accept sa vietuiesc in casa cu doua televizoare, unul antic si celalalt aproape decent. Dintre emisiunile facute acasa, si care ajung pana la mine, cel mai mult ma linistesc „Nocturnele” Marinei Constantinescu. Cele mai sanatoase sperante le prind la „Garantat 100%”, pentru ca in sfarsit mi se garanteaza ceva. Cel mai des ma aprind de entuziasm „Profesionistii” iscoditi de Eugenia Voda. M-am obisnuit sa ma asez usor, fara zgomot, langa masa la care vorbitorii se mai pricep sa se intoarca „Inapoi la argument”. Iar la televiziunea din tara de adoptie ma incanta cele cateva filme bune (o mare parte dintre ele un pic mai vechi), documentarele bogate ale familiei Discovery, stirile de la Saturday Night Live si, mai ales, emisiunile de calatorie in Europa.

Mai exista asadar o cantitate confortabila de speranta, totul e sa ai puterea sa apesi butonul off cand calitatea se pravaleste in genunnchi pe aratura undelor si sa ai norocul sau rabdarea de a afla orele la care te poti intalni cu bucuriile veritabile.

Cunoasteti doamnele acelea pe care de cum le zaresti in departare stii sigur ca iti vor povesti, mai devreme sau mai tarziu, aceeaşi intamplare care le-a marcat pe ele pentru totdeauna? Cele care iti vor relata, cu lux de amanunte, cum s-au petrecut lucrurile, cine mai era de fata, cat era ceasul, cum presimţeau ceva si cum presimtirile li s-au adeverit ca prin farmec? Doamnele care declara ca dupa aceea viata nu a mai fost la fel, ca a aparut o confirmare de mult cautata, dorita, imaginata ? Cunoaşteţi doamnele acelea? Sunt una dintre ele.

Intamplarea s-a petrecut pe 9 octombrie si au trecut patru ani de la ea. Atunci s-a nascut o dragoste la prima citire, un sentiment de entuziasm aprins tocmai la Timisoara, si crescut apoi in cateva ore pana la Chicago. Am asteptat mult, trecand prin tot felul de reviste si razbind prin tot felul de dezamagiri.

Prima publicatie de care m-am apropiat ma atragea cu rubrica de psihologie, cu sfaturi pentru indreptarea unor situaţii in care cineva suferea, intr-un fel sau altul. Dar publicatia respectiva a fost napadita de tot felul de teste si horoscoape numai bune de citit in in troleibuz, in picioare. A urmat alta revista, una pe care ma pomeneam mereu ca o cumpar de la un chiosc si o termin de parcurs pana la chioscul urmator. Am trecut apoi la altceva, o aparitie occidentala care in cateva numere mi-a lămurit basca niste chestiuni anatomice si care apoi a continuat sa o tină tot asa, desi o cititoare le-a spus clar ca noi am retinut in general chestiunile si in special punctele in care se apasa, ca prindem repede. Mi-a placut apoi mult alta revista dar si aceea a avut povestea ei si s-a schimbat in punctele esentiale, alunecandu-mi destul de repede de langa suflet.

Cu Tango m-am simtit din prima secunda acasa. Iar a ma simti acasa undeva, oriunde, e un lucru fantastic. Sentimentul apartenentei s-a desprins momentan de geografie, inventandu-si intruchipari noi: cuvintele noastre de aici, culorile pictorilor impresionisti, aranjamentele gradinii botanice pe care o vizitez cat pot de des, promisiunea continuta in decolarea de pe O’Hare, lacrima rebela stearsa dupa aterizarea la Timisoara.  

Imi amintesc bucuria castigarii primului concurs, pentru ca acea reusita continea doua elemente esentiale: venea din partea unei publicatii dragi si era mijlocita numai de cuvintele care au rezonat frumos cu cei care le-au primit. La al doilea concurs am executat un dans prin casa, recunosc ca nu imi stapanesc prea bine bucuriile. Cred ca m-am lungit un pic, vroiam sa spun doar multumesc.

Din cand in cand mi se face dor sa ies pe strada mare si atunci urc in metrou si intr-o jumatate de ora ajung la ea. Cred ca pofta asta de a iesi pe ulita pricipala s-a inradacinat in mine de mult, de cand imi petreceam vacante binecuvantate la bunici si asteptam cu emotie sa vina seara si sa fac cu bunica o plimbare de cativa pasi pana la intersectia principalelor drumuri neasfaltate din sat. Acolo era cea mai puternica vibratie la apusul soarelui, se imparteau cele mai recente stiri, se disecau cele mai uimitoare evenimente. Chiar daca universul a crescut si strazile s-au marit, copilul a ramas.

Am ramas fascinata de strada mare, de aglomeratia umana, de alaturarea spectaculoasa de bine si rau. Iar zilele acestea strada mare se intampla sa fie Michigan Avenue sau State Street, spatii pe care le bat uneori la pas, conversand in gand cu bunica. Imi iau cateodata cu mine si aparatul foto si imi place sa fac poze din mijlocul drumului, de pe locul acela unde in mod normal ramai sa astepti daca ai pornit prea tarziu traversarea si nu mai ai timp sa ajungi pe celalalt trotuar inainte ca traficul sa se dezlantuiasca. Apoi, cand se face iar verde, ma feresc de oamenii care trec grabiti si mai petrec inca o sesiune pietonala expirand si inspirand orasul.

Va iau cu mine la o plimbare de noiembrie, cu nasul pe sus, prin inimile cladirilor. 

Ce e cel mai minunat la plimbarile astea e ca te fac sa uiti de dileme, de probleme, de alegeri si de alte placeri asociate. Nicaieri nu redevin un copil mai fericit decat pe strada mare. Si acum si verticala.

Spiritul autocritic a pocnit din bici si, in tren fiind, mi-am dat seama ca nu mai pot sa iau in gluma oranduirile, drept pentru care am purces un pic la adancirea analizei comparative. Mi-am notat apoi ideile pe un colt de cupon de reduceri, ca sa nu le uit, caci memoria mea nu mai e ce a fost pe vremea cand desluseam integrale, comentarii literare si capitole lungi din manualul de economie politica. Intre noi fie vorba, cuponul de reduceri e vital, cine nu il are in geanta nu exista. La finalul demersului m-am ales cu doua liste incomplete de trasaturi atasate fiecarui mod de viata, liste pe care le-am pipait in buzunar pana la servici, unde le-am scos si, repede, inainte sa apara toata suflarea contabila, le-am transcris in Word.

Comunism – nasterea e ieftina si o plateste statul

Capitalism – nasterea e mai scumpa si  o plateste (uneori) statul, in colaborare masiva cu noi

Comunism – scutecul e ud si lipit de poponet

Capitalism – scutecul e uscat si greu ca plumbul

Comunism – mama e stresata dar s-ar putea ca bunicii sa o ajute

Capitalism – mama e stresata dar s-ar putea ca bunicii sa fie plecati in vacanta

Comunism – faci primii pasi pe langa cuierul din hol, cel care are si dulapuior de pantofi si lingura de metal pentru incaltat

Capitalism – faci primii pasi in al doilea premergator, dupa ce ai dat cu primul de toate mobilele

Comunism – te dai in vant dupa pui cu cartofi

Capitalism – te dai in vant dupa chiftele dezmortite la microunde si chips-uri

Comunism – nu-ti gasesti pantofi numarul tau nici sa tragi cu tunul

Capitalism – ai debaraua ticsita cu incaltari si te intrebi care e de fapt rostul tau pe pamant

Comunism – la un moment dat te prinzi ca toate deciziile apartin comitetului de partid

Capitalism – la un moment dat intelegi ca totul este hotarat de corporatii

Comunism – bucuriile isi asteapta randul si vin de la cec

Capitalism – bucuriile nu pot sa astepte si vin de pe cardul de credit

Comunism – n-ai pasaport, scrii in oracol si noaptea dormi busteam

Capitalism – ai pasaport, scrii pe blog si uneori ai usoare probleme cu insomnia

Comunism – se manifesta crunt dictatura vanzatoarelor (cele de la alimentara sunt incluse in prezenta afirmatie)

Capitalism – se manifesta crunt dictatura publicitatii (cea la alimente este inclusa in prezenta afirmatie)

Comunism – iei repartitie

Capitalism – iei viata in piept

Ma opresc aici cu oranduirile si, pentru ca trecutul e trecut iar viitorul speram sa fie oricum mai bun, va promit pentru data urmatoare o plimbare prin Chicago.

(Disclaimer: acesta obsesie pentru oranduiri este trecatoare, cel putin teoretic, si a fost inflamata temporar de imaginile receptate pe ecranul TV si legate de caderea Zidului Berlinului. Si de asemenea, comparatia a fost utila pentru punerea pe fuga a unui alt gand, mult mai concret si mai iritant: ce am facut noi in ultimii 20 de ani? Eu promit sa nu mai pomenesc acesta intrebare, pentru ca am obosit plasmuindu-i raspuns, si va multumesc pentru rabdare si intelegere .)

Sub influenta, nu, nu a alcoolului, ci a filmului Reds, povestea jurnalistului american John Reed, cel care a crezut in egalitate si oarecum in comunism din acela pur, care nu are cum sa existe, mi-au venit niste ganduri comparative comunism versus capitalism, asa, subiectiv, cum am experimentat ambele oranduiri. Ca o paranteza, Warren Beatty a trudit in total 13 ani pentru a aduce Reds de la idee la pelicula pentru care a fost nominalizat personal cu patru premii Oscar si a castigat premiul pentru regie.

Nu stiu exact cum s-a nimerit si s-a potrivit, dar daca stau sa ma gandesc, am impresia ca in 34 de ani am putut sa fiu martora atator schimbari si convulsii sociale, ca uneori mi se pare ca am privilegiul unei existente din categoria doua belele la pret de una, sampon si balsam. Am trait in comunism, in comunism cu fata umana, in tranzitie, in tranzitie scapata din haturi, in capitalism american dezlantuit, in capitalism american cu machiajul dus, in capitalism american in tranzitie spre nu se stie ce, nu se stie cand.

S-ar putea sa fie numai firea mea cartitoare dar uneori am impresia ca intre comunism si capitalism una din diferentele esentiale este ca in cea de-a doua oranduire poti sa te aduni si sa iti strigi necazul pe strada, daca te loveste cheful si obtii aprobare de la primarie. In plus, ai acasa un televizor cat peretele, pe care seara misuna analisti, cu preponderenta politici si financiari. Deci avantaj: capitalismul. Dar in comunism strangi randurile cu ai tai, va ghemuiti toata familia langa Europa Libera, vine si varul Fanel sa asculte emisiunea in limba romana, iar unchiul Nelu iese din cand in cand afara, sa se uite in lungul ulitei si sa se asigure ca nu e niciun securist in dudul din fata casei.

In capitalism insa, te imbolnavesti de ficati de invidie ca varul Fanel a fost mai smecher si mai orientat decat tine si a stiut exact cand sa plece in Spania, sa prinda boom-ul si sa isi repatrieze profitul, investindu-l intr-o casa mai mare decat a ta. Toata lumea e in competitie cu toata lumea, pentru tot. Andreea are pantofi mai multi si mai fini iar Dana apare mereu cu o haina noua de blana. Situatia asta nu poate fi tolerata, asa ca te inhami mai zdravan la una-alta, ca sa dregi busuioacele averii.

Tocmai cand bifezi finalizarea instalarii in baie a celei mai fancy gresii din judet sau din provincie, nici nu apuci bine sa tragi in piept o gura de oxigen saturat cu impliniri marete, ca suna unchiul Nelu sa te otraveasca cu vacanta lui la Nisa. Povesteste cum a dat de o oferta de cazare beton, pe care tu nu ai sa o gasesti la pretul respectiv, degeaba iti petreci noaptea pe internet (poate si pentru ca nu-ti spune adevarul legat de sursa prin care a descoperit-o de fapt). Dintr-o data saptamana ta petrecuta in Grecia iti pare o nimica toata, parca Nisa e mai glamour (ce-o fi si ala), mama lui de capitalism si de tot. Gresia si-a pierdut stralucirea, ii privesti cu indiferenta vinisoarele si nu te mai incalzeste cu nimic armonia cromatica zamislita intre ele si cosurile ornamentale de pe etajera. Nu mai ai chef de nici unele si te intrebi daca nu te-o fi lovit chiar pe tine balaurul acela care se lafaie in libertate in capitalism si care raspunde la neplacutul nume de depresie. Poate nu chiar depresie dar un simptom nervos mic si destul de interesant parca tot ar da bine la cazierul existential. Am sa inchei aici dar ia uite, fir-ar sa fie, vecinul si-a tuns iar gazonul si acum arata mai bine decat al meu.