Amalia Nita

Ritmul meu gospodaresc a urmat intotdeauna cu finete si succes capriciile unei tulburari maniaco-depresive. Anul acesta faza maniacala a coincis cu musafirii si pregatirile de Craciun, asa ca am produs fara mila, intr-o febra in care ma mai linisteau numai momentele cand ieseam afara, in zapada, sa duc inca o plasa cu plasticaraie la garbage. Acum sunt iar in pericol sa dau din una in alta, ca de obicei, pentru ca am un sentiment special pentru cuvantul garbage, pe care, am observat eu chiar in seara aterizarii aici, lumea il foloseste cu un patos invers proportional cu vorbirea corecta si reala a limbii engleze. Am vazut gramezi de parinti draguti care vorbesc in limba hibrida dar toti, fara exceptie, isi trimit odraslele sa puna tipla de la batonul de ciocolata la garbage, niciodata la gunoi, e o chestiune de onoare la mijloc.

Am avut noroc ca in dimineata de 24, pe la ora 9, a sunat telefonul fix, nici acum nu stiu cine a fost, mai mult ca sigur telemarketerii. Am investigat fara succes pe la prietenii care mai suna pe fix dar nici unul nu s-a recunoscut ca autor al acelui telefon, iar caller id-ul de pe fix tot nu am reusit sa il pun inapoi. Am investigat pentru ca vroiam sa transmit niste multumiri fierbinti cui a sunat, deoarece daca nu o facea cred ca mai dormeam o portie buna, dat fiind ca in zilele anterioare am avut program de lucru extins, inceput pe la 5 dimineata. Asadar pe 24, subconstientul meu a hotarat sa-si scoata parleala, caci acolo s-au copt toate deciziile proaste din destin. Eram insurubata trup si suflet intr-un vis in care cofetaria poloneaza daduse faliment iar una dintre vanzatoare imi explica faptul ca ingredientele au devenit foarte, foarte scumpe. Am dat din buze a intelegere completa dupa care ea si-a scos dintr-un colt de magazie rochia de mireasa si mi-a comunicat, fara alte introduceri, ca se pregateste de nunta. Am felicitat-o, poate m-am si intors de pe stanga pe dreapta, si am obsevat ca rochia era impodobita cu floricele care in mod normal apareau pe prajituri.

Aici a intervenit telefonul si, marturisesc, in primele fractiuni de secunda habar n-am avut nici macar pe ce continent ma aflu, daramite ce zi e sau ce am de facut. Apoi sarmalele au fortat hotarul cerebral si s-au pravalit ca niste pietroaie in lobii care produc si intretin starea de veghe. Sarmale, vorba vine, discutam de fapt de trei verze exilate sub chiuveta, niste carne pe care o trasesem cumva afara din congelator in seara precedenta, patru cepe care inca mai stateau la taifas cu cateii smecheri de usturoi din sertarul comun, un pic de orez atipit intr-o punga alunecata dupa cutia cu zahar si ceva boia speriata de toate cele ce se petreceau. M-au sunat apoi musafirii sa imi spuna ca au plecat de acasa iar eu am mintit ca totul e sub control. Sansa mea a fost ca drumul lor dureaza sase ore, timp in care am dresat toate componentele si am asamblat cele mai reusite sarmale romanesti cu porc american si varza sarbeasca din cate au defilat pe scoarta terestra in acest sezon. Ma mira si pe mine lauda asta fara perdea, cred ca m-am molipsit de la concetatenii astia noi, la care orice derapanatura de chiosc de facut hot-dogi lipit de magazinul de schimbat flecuri la pantofi constituie o plaza. Oricum, sarmalele au fost bune si au dat clocotul victoriei exact in fractiunea de secunda in care musafirii s-au inscris pe iesirea de autostrada care da in casa mea.

Ma folosesc de prilej ca sa jur ca nu mai fac salata boeuf, salata de vinete, sarmale si alte salati asociate pana cand da mustata lunii martie sau, daca ma supar, pana cand da firul ierbii, la 1 iunie. Am intrat in faza depresiva a ciclului gospodaresc, cea in care tot ce pot sa mormai la observatiile justificate de „mi-e cam foame” ale potentialilor comeseni este „mergem la chinezu”, urmat a doua zi de „mergem la tailandezu”, urmat de „mergem la polonezu”, urmat de „mergem la japonezu”, urmat de o pizza si apoi de reluarea navetei internationale printre diversii „ezu” cu restaurant si atelier de minuni culinare atasat. Caci acum, scriind, observ ca „ezu” este noul „escu”, unul cu meniu, practic, nelimitat. Cred ca si coltul ierbii o sa ma gaseasca tot plecata la restaurant.

La Multi Ani Sanatosi si Fericiti si Inspirati!

va doresc

Sarbatorile sunt un pic mai ciudate cand esti plecat pe termen lung spre definitiv. Uneori te intrebi unde sa le petreci, in tara-mama, cea de origine, sau in tara-tata, cea de adoptie. In tara de departe ai parintii si multi prieteni, in tara de sub picioare de obicei n-ai parintii, ai cativa prieteni si o gramada de cunoscuti. Anual se pune asadar problema daca sa petreci aici sarbatorile de iarna sau sa mergi in Romania, deranjand astfel din somn balaurul care abia a adormit, leganat pe picioare, si care raspunde la numele “unde e casa mea”?

Probabil alegerea este un pic diferita atunci cand zburzi pe alte continente decat atunci cand esti in Europa (asta e una din obsesiile mele, rog pe cei implicati sa ma scuze si sa ma inteleaga). Numai gandul de a sedea noua ore oarecum chircit in scaun, contra a o mie de dolari de caciula manata din urma de dor, si de a debarca apoi intr-o capitala europeana pentru ca, de-acolo, prostit de somn si incalceli de fuse orare, sa mai iei inca un avion care intarzie, e uneori descurajant. Mai e ceva, daca plec, nu sunt sigura ca voi putea sa revin dupa numai doua saptamani. In prima saptamana ma dezmeticesc relativ, apoi in prima jumatate a celei de-a doua saptamani redevin iar om si, pe cand sa imi pun complet in ordine emotiile, simtirile, fostii vecini si prietenii care si-au mai gasit timp pentru mine, trebuie sa plec inapoi. Tot sezonul stiu ca exista undeva un avion care bate din picioare si din motoare si ma asteapta, tot contra cost, sa ma strecor iar in burta lui gogonata.

Poate am imbatranit, poate m-am copt sau poate nu ma mai coc nicicand, dar sarabanda asta emotionala legata de calatoriile foarte scurte pana la foarte departele drag, imi aiureste stomacul si mai ales inima. Asa ca anul acesta stau aici, vorbesc la telefon cu cei dragi, nu povestim nimic despre dor, nici despre vremurile in care ei doreau sa treaca Oceanul. Ne bucuram fiecare asa cum poate, de multe ori autentic, de multe ori mai stramb. Nu ma plang, doar constat.

Am facut de mult bradul dar nu chiar de cand l-au facut bastinasii autentici. Imediat ce curcanul bate in linia de sosire a tractului digestiv, ei urca in masinile incapatoare (cu 8 cilindri) si se dau jos la punctele de prezentare si desfacere a brazilor. Acolo aleg un exemplar superb, caci nu degeaba a dansat unchiul Bob din Michigan (e numai un exemplu la indemana) in jurul bradutilor din ferma tot anul. Brazii astia nu au goluri printre crengi, n-am mai avut asa ceva in sufragerie, pana am debarcat aici. Oricand ma intreaba cineva ce as vreau sa iau cu mine cand merg acasa, raspund repede: brazii si autostrazile.

Lumea cumpara brazi cam de la 1 decembrie, eu de prin 10 decembrie, devenind astfel un monument viu al compromisului culturalo-forestier dintre Romania si America. In fond asteptarea, anticiparea unui eveniment reprezinta de multe ori o parte consistenta a evenimentului. Craciunul ne gaseste plini de zapada, ninge iar, bland, lenes, jucaus. Ninge cum ningea la Bulci, langa Savarsin, acolo unde am petrecut Craciunuri care nu se mai pot repeta si unde nu ma ducea inca imaginatia sa imi inchipui Craciunul trait acum.

A fost si este un an frumos si bun, iar cel care va veni va fi pur si simplu de nota 10. Acest optimism s-a dezvoltat pe fundalul sonor al masinutelor individuale de curatat zapada, fiebinti si neastamparate in mainile vecinilor de neighborhood. Vreau sa multumesc mult atat celor care mi-au scris aici, cat si acelora care poate nu au facut-o inca. Sunt bucuroasa ca facem parte impreuna din lumea Tango si jur ca acesta nu a dorit sa fie un discurs, ci doar o declaratie de dragoste, o urare de Sarbatori Albe si Calde, si o promisiune mereu valabila de regasire.

Niciodata n-am sa incetez sa admir anumite obiceiuri si practici ale concetatenilor mei de pe aici (nu toate). In fiecare an avem si noi serbare de Craciun, dar nu in clasa, ci global, cu scoala. Acolo se aduna toti parintii si intr-un cadru frumos, festiv si mare (ca tot ce este american) luam parte la un spectacol bine pus la punct, inimos si nu foarte lung.

Fiecare clasa alege un cantec sau danseaza ceva iar anul acesta au facut chiar si orchestra scolii si tema concertului a fost „Sa inveselim Sarbatorile cu sunetul instrumentelor”. Se vede ca pun suflet, se implica, si intotdeauna evenimentul e un mare succes. Dar asta nu cred ca e ceva deosebit, peste tot parintii abia asteapta sa isi vada copii la serbari si cei mici sunt atat de inocenti, de draguti, de curati la inima incat nu ai cum sa nu uiti de toate si sa traiesti la maxim senzatia aceea de bine de la serbare.

Un aspect care insa m-a amuzat mereu si mi-a starnit admiratia a fost implicarea profesorilor pana la nivel de aparut pe scena. Anul trecut am avut o serbare (un Talent Show ca sa respect scriptele) in care profesoarele din scoala s-au imbracat toate in negru, si-au pus un sal colorat in jurul taliei si au format o echipa de dans foarte draguta. De fiecare data, fara exceptie, directorul, un domn simpatic pe care il suspectez ca exista in mai multe exemplare, caci de cate ori intri in scoala il vezi pe coridor la stanga, pe coridor la dreapta, in clasa, in birou, peste tot, ia si el parte la serbare de fiecare data, pe scena desigur.

Si nu vine numai cu discursul de inceput si salutarea de final ci isi pune, dupa caz, o coama de leu, sau orice alt accesoriu cerut de ideea principala a spectacolului. Vineri, de exemplu, a urcat pe scena si a cantat la un fel de instrument care aducea cu o muzicuta. Ma gandeam daca atitudinea asta vine din specificul national sau din temperamentul individual. Dupa ce m-am gandit toata sambata si duminica n-am un raspuns clar.

E vremea listelor si pentru ca le-am terminat deja pe cele de obsesii si cele de cadouri, dau o raita prin lista de temeri. De temut ma tem de prostie, de boala, de despartirile foarte lungi si de cautatul unui ANUMIT articol intr-un magazin, intr-o anumita culoare, intr-o anumita marime si pana la o anumita data. Am o suta cinzeci de mii de rochite pentru serbarea de iarna, toate centrate pe rosu. Una e de anul trecut si inca e buna, alta e cumparata in vara, sa fie, in caz de ceva, alta e primita cadou, pentru ca deja le aveam pe celelalte doua. Stateam atat de linistita si de relaxata anul acesta, singura grija in acest domeniu fiind sa derulez scenarii despre cum o sa reusesc sa aleg una dintre ele pentru eveniment. De, economie capitalista, plenty de toate cele, abia suflam sub tonele importate cu sarg din China, Nicaragua, Ucraina, Mexic si lista ar putea sa continue si sa se intinda cat acest post.

Fara sa vreau, imi amintesc de vremurile in care am pus mana cumva pe doua pijamale facute in lohn si am frematat toata intalnirea de afaceri care se desfasura in ziua respectiva la gandul ca vine seara si am sa intru intr-un compleu cu sclipici si inimioare si tiv roz sau mov, la alegere. Dar cred ca am trecut din greseala la lista de obsesii, despre altceva vroiam sa povestesc acum. Asadar am dormitat linistita la capitolul vestimentatie festiva pentru copii si am fost luata prin surprindere de cererea venita acum doua zile de la scoala, in care se specifica, negru pe alb, ca maine la serbare copii trebuie sa aiba camasa ALBA si fusta sau pantaloni negri. La scoala noastra nu sunt uniforme, camasa alba n-am cumparat niciodata pana acum. Pantaloni negri avem prin sertare, insa niciun fel de bluza din zestrea de moment nu se potrivea cu instructiunile.

Am ramas eu cu ideea ca la Craciun e frumos sa poarte copii ceva rosu si asa a fost in fiecare an pana acum. Cum ordinul se executa, nu se discuta, am batut toata dupa-amiaza de ieri imensitati de magazine, am asudat, ne-a durut capul, ne-a durut spatele, numai camasa alba si potrivita nu am gasit. Daca era alba, era alb murdar, daca era alb curat era lunga la poale, daca era buna la poale, era lunga la maneci, daca era buna la maneci era desirata la gat. Am dormit o noapte si azi ne-am luat la noi sticle de apa plata si am prnit din nou la drum. Sigur ca am auzit si eu de Murphy si de legile sale, uneori ma intreb daca nu mi-a fost chiar ursitoare nemultumita de tratament, dar nu i-a ajuns ziua de ieri, a purces la a rade de noi si astazi. Am scormonit in continuare magazinele, am ramas cu ochii pe alte zeci de marfuri dragute, mi-am amintit cu nostalgie ca atunci cand umblu brambura prin mall as putea sa umplu un tir de lucruri potrivite si care imi plac, dar cand se pune problema de a gasi ceva special, altfel discutam.

Am gasit in final cateva camasi, m-am asezat cu ele in genunchi, mi-era cald de la hainele de iarna si am impresia ca mi-am facut cateva pacate pe ziua de azi, boscorodind anumiti cetateni. Sigur ca e foarte dificil de gasit PRIMA camasa, apoi au aparut si altele, apoi m-a prins teama ca o pierd pe cea aleasa prin magazin, ca imi aluneca din mana si nu o mai gasesc, era clar ca trebuia sa ies sa iau aer proaspat. La casa se schimbau sertarele cu bani, se schimbau turele, se schimbau casierii si, impreuna cu un domn de culoare, am pandit care casier suplimentar o sa ne strige mai intai. Rochiile rosii stau linisite in dulap, la serbare o sa se prezinte o camasa imaculata, noua, cu volan la maneci si cu un cordon negru, micut si elegant. Cred ca am fost norocosi pana la urma si poate numai mi-am inchipuit hohotul de ras al mall-urilor unde inca nu ajunsesem dar de care am fost la un singur pas.

Trebuie sa fie de la frig. Altfel nu-mi explic. Am urmarit aseara nu unul, ci doua episoade dintr-un serial pe care de obicei il ocolesc. Un serial din acela in care oamenii rai impusca si oamenii buni (care lucreaza la departamentul  special agents) ii demasca exact cu o suflare inainte de genericul final, asa de cumplit de previzibil, ca ma doare si secunda pierduta ca sa explic. Si totusi, de data asta m-au prins. Tocmai ridicasem capul din cartea lui Alaa Al Aswany, Friendly Fire. Aveam televizorul deschis pentru ca vroiam sa vad cum si-a serbat fostul guvernator de Illinois un an de la arest, apoi am stat sa bag de seama daca batem sau nu recordurile arctice, apoi am observat cu coada ochiului ca a inceput un film, dar mi-am pastrat vreme indelungata nasul si atentia printre egipteni, pentru ca scriitorul acesta se pricepe foarte bine la ce face.

N-a fost nevoie insa decat de o indreptare a gatului si de o redistribuire a pernelor ca privirea sa imi alunece pe eran, iar ce s-a intamplat dupa aceea e istorie, geografie, amalgam cultural, arme cat roata combinei agricole si sperieti din care am fost scoasa cu arcanul. Baietii astia se pricep si ei la ce fac, totul e sa iti ridici privirea. Daca am inteles eu bine si nu m-am confuzat mai mult decat media pe tara de bastina adunata cu media pe tara de adoptie si apoi impartite la ceva, la orice, dar sa iasa o formula foarte complicata, atunci in primul episod de aseara criminalul era tot un agent, unul frustrat din motive de nerecunoastere a meritelor personale. Sau poate frustrat de panatalonii pescaresti ai regizorului.

Vasazica in primul episod o domnita draguta era amenintata de un individ, au venit agentii, au ascultat, n-au notat nimic, ca n-aveau nici timp, nici nevoie, se intelegeau numai din traiectoriile pupilelor si din unghiurile dintre maxilare si directia subtitrarii. Cu toate astea omul rau i-a jucat un renghi afurisit agentului culcat de-a curmezisul usii victimei si s-a apropiat de blonda cu un briceag care aducea perfect cu briceagul de crestat slanina afumata si de taiat mustacioara cepei verzi pe care il avea in copilarie bunicul. S-a apropiat de victima, recunosc ca n-am inteles cum,  dar ce sa ne mai incurcam acum in detalii, important e sa vedem the big picture. Partea proasta e ca omul rau tot vorbea, facea pe desteptul, si in intervalul acesta agentul de la usa s-a dez-ametit si a intrat in incapere, schimband soarta episodului din proasta in foarte educativa.

Am suspinat si-am purces sa citesc o fraza scurta dar nici pe aceea n-am putut sa o termin, ca a venit publicitatea. Mi-am asezat si mai bine paturile pe genunchi si am asteptat, cred ca hipnotizata, episodul doi. Ca atunci cand ne dau, ne dau sa ne tina cel putin pana maine seara, la aceeasi ora. Al doilea episod l-am vazut de la inceput, era cu impuscaturi de la distanta, alt bax de sos tomat, alt politist cu probleme de personalitate. Poate omul rau din episodul unu si omul rau din episodul doi erau verisori, daca nu intre ei, atunci macar cu vecinul sau nevasta scenaristului. Oricum, sa nu uit sa fiu pozitiva si sa mentionez ca imi placea avionul cu care zburau oamenii buni. Scena finala din cel de-al doilea episod a continut omul rau si doi agenti buni. Primul agent bun l-a batut pe al doilea agent bun asa incat secundul sa ii poata lua arma de la picior si sa il puna la respect pe omul rau, sper ca asa a fost, dar oricum, atata am putut eu sa vad si sa inteleg, ca totul s-a derulat foarte repede si tantalaii de politisti locali au fost opriti din interventie chiar cand cei de la centru ieseau pe usa afara lasand in urma liniste si pace interioara si exterioara. Apoi a venit publicitatea, una calda, una rece, prima data un burger scaldat in ce sunt scaldati burgerii, apoi un inel de strangulat stomacul, cu diametru reglabil, sa fie calupul tanda pe manda.

Apoi, nu stiu cum, m-am smuls pe neasteptate din orice nume o fi purtat starea in care zacusem pana atunci, si am schimbat pe canalul public, unde de obicei inainte de culcare (dupa ce trec stocurile si obligatiunile) ni se da ceva mai bland, mai linistitor. Da, in mod sigur a fost de la frig, caci zilele astea am avut adieri siberiene la Chicago, motiv pentru care am mers la magazinul de zarzavaturi nu doar cu masina, ca de obicei, ci si cu salopeta de schi. Acum frigul, nu ca s-a inmuiat, dar e relativ mai suportabil, asa ca daca maine ma uit la filme cu fantome, vina imi va apartine in exclusivitate.

Unul din locurile cele mai dragi din Chicago este Art Institute. De cate ori trec dincolo de agitatia strazii si pasesc in holul sau elegant, de atatea ori am sentimentul ca am incalecat cu pricepere semicercul de jos al Portii Stelare si am patruns, in sfarsit, intr-o lume in care ma linistesc si apoi ma umplu de energie buna. Intotdeauna urc prima data la etaj, la galeriile impresionistilor. Ii gasesc mereu la fel de proaspeti, la fel de potriviti mie, la fel de linistitori. S-ar zice ca toata viata lor a fost numai bucurie, numai lipsa de griji, numai sarbatoare. Si se stie bine ca nu a fost deloc asa, ca au luptat cu esecuri repetate, cu neajunsuri, cu descurajarea. Au revenit insa, mereu, mai plini de putere si de lumina. Cuvintele se pot odihni langa tablourile impresioniste, increditate ca au lasat frumusetea lumii pe mainile bune ale culorilor.

In galeria mare poti sa te asezi pe o banca si sa te pierzi in ganduri, poti sa urmaresti cum trec oamenii prin fata tablourilor, poti sa te delectezi cu grupurile de copii curiosi care isi iau portia de instruire in arta, relaxati, asezati comod langa picturi celebre, in timp ce un profesor interpreteaza pentru ei, cu placere si rabdare, semnificatii posibile ale scenelor de pe panze. Copii, priviti cu atentie, ce ce va intampla in secunda urmatoare in acest tablou? Unde privesc domnul si doamna? Privesc in lateral. Il vad pe cel care vine din fata? Nu! Sunt atenti in alta parte, poate la o scena ce se petrece pe strada pariziana. Intr-o clipita cele doua umbrele se vor ciocni usor, toate trei persoane isi vor cere politicos scuze, si isi vor continua plimbarea.

Simt nevoia de liniste dupa tot felul de zile agitate, dupa patimi si pasiuni care au fiert si acum incep sa isi piarda puterea. Cine, de ce, de ce da, de ce nu, de ce eu, de ce tu, fiecare gandeste si face cum crede. La noi a nins toata dimineata, la colt a crescut o padure de brazi adusi din Michigan, vin si pleaca masini. Singurul care lucreaza la capacitate este Mos Craciun, dar chiar si el se opreste o secunda sa zambeasca la dorinta unei fetite de sapte ani: I want joy to the world and a fish. Pornesc linistita spre casa, multumita ca stiu cateva locuri in care poti sa te simti, fara gres, fericit.

Am pierdut cateva lucruri esentiale. Am gasit autostrazi, turnuri si suburbii. Dar nu stiu pe unde le-am pierdut, nici macar zona, latitudiuea, longitudinea, chestii din acestea la care nu am fost buna niciodata. Nu ma pricep nici la citit harti. Nu vad mai nimic pe ele. Oricum, cand am urcat prima oara in avion aveam totul la mine, impachetat asa cum se cuvine, si piperat cu incantarea descoperirii. N-am coborat decat o singura data, ca sa ma mut in alt avion, unul mult mai mare si mai plin. La Chicago m-au descaltat, m-au puricat, m-au întrebat daca am de gand sa traiesc din dolarii pe care ii aveam la brau. Le-am zis ca nici vorba. Am venit sa muncesc, am un elan fantastic, nu ma deranjeaza deloc ca imi dau numai 10 zile de concediu pe an, nu ma incurc in amanunte.

Unii m-au invidiat ca am nimerit bine. Ca ma manifest cat de cat intr-o oarecare legatura cu ce faceam si pana la plecare, ca ciripesc sub aripa calda a domeniului economic. Asa cum Leo Gurski din Istoria iubirii a devenit lacatus, eu m-am facut repejor truditoare in finante si contabilitate. Ma trezeam dimineata la cinci, ca sa prind cele două autobuze si trenul care ma depuneau la opt si jumatate in birou. Aici socoteam fericita pana la sase seara, cand ma imbarcam, inexplicabil, tot vesela, pentru retur. Alt tren si inca doua autobuze ma depuneau la loc, in cuibul fara usa la bucatarie, unde am inceput sa ma dezmeticesc putin cate putin, dar foarte putin cate foarte putin. Ce ma intriga si acum, cand ma gandesc la vremurile respective, era veselia. Veselia de animal cultural cu cordonul ombilical la valiza. Scuturam de cordon in general la final de saptamna, cand sunam acasa sa raportez ca totul e bine, suntem sanatosi si tot mai chinuiti de indoieli.

Intr-o dimineata m-am trezit mai devreme, m-am intors de pe stanga pe dreapta, am privit cum se crapau zorii prin perdeaua adusa de acasa şi am tras cateva concluzii realmente neplacute. Deşi ma mai incitau noutatea si pantofii vecinilor lasati pe presurile de la intrare, imi era deja dor de tanti Tori. Ea vindea flori langa cofetaria din coltul blocului si stia ca un mecanism elvetian cand ai plecat, cand ai venit si la a cata cheie ti-a pornit masina. Daca nu pornea, avea ea un verisor, un pansament de baiat, care repara Dacii de cand era la gradinita. Şi noii mei vecini aveau verisori, cel putin la fel de de treaba, localizati in Mexic, Puerto Rico, Bosnia si Hetegovina, precum si in Mumbai. Din această cauza relatia mea cu verisorii lor a fost una in principiu vaga, insa placuta, pentru ca imi intretinea un sentiment de apartenenta la marea si interesanta familie a umanitatii, sentiment fara de care devin morocanoasa si si mai de nedescalcit pentru semeni.

Desigur ca ar fi incorect, imoral, ilegal si ar ingrasa daca as pretinde ca nu am gasit aici si multe lucruri bune, presarate printre autostrazi, turnuri si suburbii. Dar compararea celor bune de aici cu cele bune de acolo ma duce mereu cu gandul la o carte care asuda explicand lipsa de sens a incercarii de a intelege care din doua alternative e mai de Doamne-ajuta, atunci cand numitele alternative sunt construite dupa dimensiuni sufletesti care au, in esenta,  putin de a face una cu alta.  Si atunci, singura vindecare corecta si posibila este judecarea dupa meritele derivate din unicitatea fiecarei variante, iar nu dupa argumentele inselatoare ale superioritatii uneia sau alteia. Dar asta e o intelepciune teoretica si ar fi utila numai daca as aplica-o in continuu, de dimineata pana seara.