Simbol si relativitate

(Din ciclul „Cultura locala contraataca”)

De cand am pornit cu bocceaua prin lume, roasa de o curiozitate scapata din fraul prudentei, am intalnit mereu lucruri care au semnificatii diferite pe meridiane diferite. Unul dintre ele este restaurantul acela care si-a propus sa ne standardizeze matele si neuronii si, in mare parte, a reusit.

Acasa mi se parea ca e mai mult decat un loc unde mananci, eventual cu prietenii, aveam impresia ca e intruchiparea curateniei si a civilizatiei de dincolo, civilizatie care noua, nu stiu de ce, ne era tot refuzata. Acolo visam cu ochii umezi si sufletul curat Occidentul. (Apropo, cuvantul acesta imi provoaca si acum frisoane, il respectam excesiv inca de pe vremea cand eram copil si mergeam la Bucuresti sa fac exercitii pentru ochi si, seara, auzeam pe sub uşă cum matusa si unchiul susoteau despre cineva care a ramas in Occident, in Paradis adica, si n-o sa mai poata sa vina niciodata acasa).

Intre un burger si o inghetata cu sirop stateam si cugetam, ca sa nu stau pur si simplu, ca badea din bancul consacrat, cum trebuie sa fie dincolo, daca totul e ca in acest avantpost luminos, impodobit cu plante si oameni amabili, maturat dupa un ritm clar, cu loc de joaca pentru copii, cu buzi spalate (caci si asta conteaza intr-o tara), cu meniu cu neon, afisat deasupra capului. Tacatam-tacatam, imi auzeam galopul imaginatiei! Faceam uneori mici  economii ca sa merg la restaurantul cu pricina, sa mai pun o cola si un cartof la radacina viselor.

Pe partea asta de Atlantic, insa, restaurantul acela nu mai este chiar, chiar la fel de stralucitor ca francizele tinere din zari (mai) recent convertite. Ba, pe alocuri, te poate baga si in sperieti. De multe ori engleza mai mult te incurca decat te descurca. Prima data am zis ca nu m-am rodat eu lingvistic inca, apoi am inteles ca ei nu au nicio intentie de a se roda vreodata. Si asa, in fata tejghelei, mi-am amintit de un profesor din facultate, care ne explica ce si cum cu globalizarea, iar noi, prea necopti pentru chestiune, si cu gandul ca de joi incep discotecile, nu ii intelegeam deloc nici importanta, nici variatiunile.

Dar totusi nu pot fi invinuita pentru ca mai merg la acel restaurant si acum, nu des, dar din cand in cand. Merg mai ales cand imi e dor de Timisoara, pentru ca acolo am mancat primul burger cu nume propriu si asa se face ca de cate ori dau cu papilele gustative de cuplul chiftea presata – branza portocalie, de atatea ori creierul ma prosteşte ca sunt in Piata Operei si ca am 26 de ani.

Au mai existat doua incidente legate de acel restaurant, intamplate, nu stiu cum si de ce, tocmai la New York. Cand am ajuns prima data in Manhattan (acum vorbesc de parca as fi fost de o suta de ori acolo), primul lucru pe care l-am cerut de pe bancheta din spate a masinii prietenilor a fost sa oprim la o toaleta. Bucurie, emotie, elan, apa minerala, toate si-au dat mana si si-au spus cuvantul. Cum parcare nu era pe nicaieri, m-au abandonat si pe mine in fata unei francize de pe Fifth Avenue (adica orisicum) si de acolo am stiut eu ce am de facut. Dezastru ca in toaleta respectiva nu mai vazusem de niste ani.

Alta intamplare, de data asta placuta, a fost ca la a doua vizita am vazut, pe Broadway, restaurantul in cauza cu pian! Un domn canta la pian asezat undeva sus, la un fel de balcon. A fost placut si a mai taiat din senzatia de mananca, ura si la gara pe care, fara sa vreau, mi-o produce tratamentul nord american in fostul leagan al viselor mele de duca.

Una peste alta si in concluzie, am invatat ca nu tot ce luceste acasa se mananca la fel pe alte meleaguri si, din punctul acesta de vedere al acestui restaurant, as putea spune ca suntem mai avansati in Gara de Nord decat pe nu stiu care Avenue.

Amintiri de colectie

Stand intr-o zi pe scaun si privind cu un sentiment golas copacul nins din fata geamului, printre neclaritati de viitor si pufneli de prezent, mi-am amintit de zilele in care mergeam la medic cu un sapun. Si de acolo pana la amintirea colectiei mele de decupaje de ambalaje de sapun nu a mai fost decat o scuturare lina de neuron. Aveam tot felul de cartonase parfumate, straie de sapunuri aduse cu greu de pe te miri unde, de catre te miri cine. De vreo trei marci eram de-a dreptul indragostita, cufundandu-mi nasul in finetea amprentei olfactive uneori chiar si la un an dupa intalnirea de suflet cu clabucii.

Alta colectie de importanta majora era cea de plase goale. Oricine intra in casa se straduia sa imi rotunjeasca zestrea de plase noi in care, Doamne-fereste, nu puneam nicio pana, sa nu capete riduri. Sursele aveau radacini in Ungaria, Polonia, Germania Democrata si alte teritorii mai norocoase decat al nostru dar (tot) mai ghinioniste decat altele. Vedeta colectiei era una alba cu doua pisicute si aceasta juca intodeauna rolul de fata adorata in piesele de teatru pe care le incingeam cu plasele, imediat dupa ce imi terminam temele la romana, matematica, geografie si cunostinte despre natura.

Venea apoi, desigur, colectia de timbre. Mama are si acum in biblioteca ei clasorul rosu cu tot ce am putut aduna eu din plicurile colorate care se vindeau la filatelie si din schimburile operate cu copii, la intrarea din spatele blocului. Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand spun ca trebuia sa existe si o colectie de creioane chinezesti. Le primeam cel mai des de la o colega care avea tatal sofer de tir ce facea Occidentul (un Dumnezeu mai mic pe vremurile acelea) si de la alta colega care avea mama vanzatoare de bilete la CFR. Imi mai aducea cate unul si mama mea, care e profesoara de limba franceza si care avea  o putere comerciala mai redusa decat cei mentionati anterior.

Am mai incercat sa incropesc o colectie de gume de sters dar nu am avut sustinerea colegei cu tirul. Am primit vreo trei gume de ziua mea dar nu putem numi asta colectie. O invitam la toate zilele mele de nastere si ii faceam si eu cadouri frumoase la zilele ei dar o guma pe an era totusi un ritm de crestere prea descurajant. M-am consolat cu colectia de servetele, pastrata intr-o cutie in sufragerie. Imi amintesc si acum un servetel cu tiv albastru si roz si inca vreo cateva, cu modele incadrate in cercuri. Din cand in cand le scoteam din cutie si le mangaiam, le aranjam si le puneam la loc.

Mai erau ambalajele de guma de mestecat in forma de lama, dar si colectia aceea a fost destul de chinuita, ca o reforma de consistenta celor care isi fac de cap acum prin lumea larga. Mai erau casetele audio, adunate cu spor si sarg de la piata rusilor unde, la fiecare sfarsit de saptamana, ma duceam sa sparg banii de cornuri calde pe cate un Scorpions sau Guns N’Roses. Aveam (si am) o colectie de discuri – discuri, uneori sunt curioasa daca mai spera sa imi mai cante si daca, la o adica, pick-up-ul mai functioneaza. Ce insemna atunci o ABBA adusa de la Leningrad!

Nimic n-ar fi complet fara colectia Povestilor Nemuritoare, vi le amintiti? Fiecare avea un numar, au existat vremuri in care daca ma trezeai in creierii sau in inima noptii, puteam sa iti spun fara ezitare ce a facut fata de imparat din povestea cinci din volumul 23. Acum, in aste vremuri de 2010, am mai uitat din peripetiile ascunse intre copertile cumparate, primite cadou sau luate cu imprumut si duse inapoi in hohote de plans, astfel incat cei de la care le luasem imi spuneau sa le pastrez daca imi plac atat de mult, oricum copii lor in general crescusera deja. Dar tot imi amintesc de printesa Arab Zanghi si inca o poveste, cea in care un animal din padure (posibil urs), i-a cerut eroului principal sa-i tranteasca una cu toporisca peste frunte. Eroul l-a ascultat, timpul a trecut, rana s-a vindecat, a ramas numai o cicatrice. Atunci animalul intelept (posibil ursul) s-a dus inapoi la erou si i-a spus: vezi? rana de topor s-a vindecat, dar rana pe care mi-ai facut-o cu vorba ta rea in suflet nu se va vindeca niciodata.

A urmat colectia de Jules Verne si, in paralel cu ea, colectia de programe de teatru, pentru ca desi Deva nu e vreo metropola, teatrele ne vizitau intr-un ritm care nu lasa loc de nicio picatura de plictiseala. Imi amintesc impresia de stabilitate calma si calda pe care mi-a produs-o Stefan Radof, vitalitatea spectaculoasa a lui Victor Rebengiuc in Colonelul Pasare, uimirea care m-a intepenit pe scaun cand intr-una dintre piese s-a pronuntat cuvantul sex. Aaaa, ce faci tu, ma folosesti pentru relaxarea sexuala in timpul sesiunii de examene? E adevarat ca nu imi mai amintesc titlul piesei, dar stiu ca mi-am atintit privirea in pantalonii negri tricotati cu care mergeam la spectacole si n-am fost sigura cand e potrivit sa respir din nou. Dupa o vreme am observat ca nu s-a prabusit lumea si spectacolul continua si m-am autoreanimat catinel, astfel incat totul sa para ca e cum a fost la inceput, inainte de damblaua artistico-sexuala.

Asa s-au adunat colectiile, asa se insira amintirile.

Acum, aici, am colectia de albume foto pline, colectia de Tango si cea de parfumuri.

Mi-e drag sa le bibilesc, sa le tin aproape de mine, sa duc un pic din fiecare peste tot pe unde merg.

Voi ce ati strans cu drag in vremuri de fericita amintire?

Ce pastrati din zilele acestea pentru tot ce va urma dincolo de maine?

Semnale confuze

Domnul indian care vinde bomboane si ziare in gara pe unde trec zilnic traieste uneori momente de adanca si justificata confuzie. E un om simpatic, probabil bunic, venit aici, pe vremuri, din India. Intr-o zi l-am auzit povestind despre cum a sosit, cum i-au crescut copii, cum si-a legat destinul de taraba cu apa plata la suprapret si batoane de ciocolata atat de dulci incat cu siguranta cativa atomi ti se lipesc pe vecie de aparatul digestiv. Dar mie domnul indian imi este simpatic, in parte si pentru ca mi se nazare ca hauaiuuu-ul sau este mai cinstit si mai incarcat de nuante umane decat al altora. Ii raspund si eu cu cel mai de calitate guuudendhauaiuuu?!! pe care ma pricep sa il produc, si relatia decurge fara hartoape notabile.

Intr-o zi insa l-a doborat curiozitatea sau poate plictiseala sau poate combinatia lor, eventual condimentata cu farame de solidaritate nascute din datul ochilor zilnic. M-a intrebat daca lucrez inzabenc dar i-am marturisit ca nu, eu lucrez inziofis. Guuud, guuud, m-a incurajat. N-am intrat in alte detalii, doar am pasit putintel pe terenul minat al lui duiulaicit, la care eu am scos un sunet ce putea fi interpretat, la alegere, ca raspuns pozitiv, raspuns negativ sau tuse neutra, ceea ce si era. Dincolo de asta, relatia a evoluat placut, asa cum am precizat. Uneori ii las eu cativa centi in plus, alteori imi da el biscuitii fara sa mai astepte maruntis, in fond ne petrecem destule momente din existenta in aceeasi gara. Odata m-a intrebat ce s-a intamplat cu mine, nu ma mai vazuse demult. Era vara, asteptam trenul pe bancutele de afara, ocolindu-l astfel fara sa planui asta neaparat.

Aceasta a fost introducerea, inainte de incheiere sa specific ca reprizele de confuzie se deruleaza astfel: in unele zile omul ma vede foarte pe ganduri, ba chiar si lacrimand slab pana la moderat. Sunt zilele in care derulez in minte fantezia aceea in care imi dau demisia, imi cladesc cinstitele bagaje (era sa zic boarfe) intr-un container, ii fac cu mana (containerului) pana se indeparteaza de tarm, apoi plec la agentie sa gasesc o combinatie de avioane care sa ma depuna la Timisoara. Scenariul revine des, temperat numai de completa intelegere a faptului ca orice urmari se intampla sa zdrangane in continuarea lui in mintea mea suprasolicitata, realitatea nu se va potrivi cu nimic. Dar si aceasta intelepciune tarzie ar putea fi declarata un inceput de victorie.

Dupa ce termin cu melancolia, stergandu-mi lacrimile cu servetele frumos colorate si impachetate, si dupa ce am stabilit in sinea mea ca avioanele care se ridica de la O’Hare, merg fie spre Frankfurt, fie spre Amsterdam, fie spre Roma, fie spre oriunde exista o cat de mica si disfunctionala conectie cu Romania, raman sa pandesc semnalul sonor al barierei, semnal care ma anunta ca trebuie sa imi mut atat trairile, cat si elanurile si regretele (costurile de oportunitate) intr-un vagon de cursa scurta.

Vin apoi zilele in care, stand tot asa, in sala de asteptare, si luand o pauza de la restul preocuparilor, imi amintesc cate o fraza haioasa pe care am citit-o undeva si care e capabila sa ma faca sa rad si dupa doua saptamani batute pe muchie. Asadar, recapituland, omul ma vede azi plangand si maine hohotind de ras, in aceeasi locatie si la aceeasi ora. Ce poti sa crezi despre cineva care alterneaza astfel starile in spatiul public? In gara! Printre cetateni cinstiti si cetatene (din cand in cand) scrobite, toti, fara exceptie, realmente veseli si guralivi. Probabil omul meu ar fi fost indreptatit sa cheme pompierii, politia si salvarea, just-in-case, asa cum se cheama de obicei. Dar ma cunoaste de prea multa vreme si nu trece la asemenea masuri. Ma urmareste cu un zambet iar eu ma mut mai langa fereastra, unde exista o masa lunga cu scaune metalice, pe care, daca vrei, poti sa le scrasnesti de podea, astfel incat toti creierii calatorilor sa se contorsioneze instantaneu. Trag apoi binisor si cu reala bagare de seama unul dintre scaune, ma instalez mai intr-o parte si astept cuminte trenul. Acesta soseste aproape pe ceas si apoi nu mai e nicio problema, caci conductorii s-au imunizat in decursul anilor la rasul, plansul, tacerea si zbieratele calatorilor.

La multi ani!

La multi ani care sa debuteze cu trei zile de sambata!

Dupa Craciunul un pic mai agitat am lasat sa se deruleze de la sine un Revelion lenes, condimentat numai de sampanie roz, un film la care am ras pana la durerea de maxilare si privitul la televizor unde se transmitea in direct fiorul din Times Square.

M-am simtit ca si cand as fi fost acolo si pana la urma si asta conteaza, nu? Numai o singura nelamurire am, la ora 11 noaptea Chicago time am vazut numaratoarea de la New York pe canalul mexican, live, apoi la ora 12  noaptea Chicago time am vazut numaratoarea de la New York pe canalul american, live. In mod sigur am incurcat eu ceva, desi fenomenul s-a petrecut inainte de a bea sampania. Sau poate mi se trage de la „My Big Fat Greek Wedding”, filmul la care m-am tavalit pe jos de ras in clipa in care doi americani pasnici (socri mari) au mers sa intalneasca familia de greci a miresei, numeroasa, exuberanta, primitoare, conservatoare si fermecatoare. Figurile parintilor mirelui merita inca o derulare si inca una.

E ianuarie si curand soseste si timpul Varsatorilor, alt bilant, alte propuneri, sau, mai bine, o continuare inspirata a tot ceea ce a fost.

Caci tot in filmul despre care povesteam a existat o replica grozava, pe care nu cred ca o reproduc cuvant cu cuvant, dar a carei ideea principala este: nu lasa trecutul sa iti dicteze ceea ce esti dar lasa ceea ce a fost sa fie parte din ceea ce vei deveni. Zis şi inceput de facut.