Tot sărbătoresc, deci exist

Dimineaţă, după ce mi-am înşfăcat făcătura de cafea de la un renumit lanţ global, şi după ce am primit primul compliment matinal: You look very tired!!, de la o fătucă altfel simpatică, am eşuat pe scaunul meu ergonomic şi am privit, pe geam, primăvara. Am fost tristă că iar n-am avut vreme de tandreţurile matinale cu ibricul personal, ratând astfel una dintre principalele plăceri ale zilei. În schema logistică a dimineţii mele încap, tot mai des, numai termenii pat şi peron. Exact la fel s-a întâmplat şi acum câteva zile, de St. Patrick’s Day, sărbătoarea aceea de care nu auzisem până când am sărit pârleazul, dar pentru care acum mă veselesc mai amplu decât un irlandez sadea.

Am citit undeva, nu mai ştiu unde, căci pe raţiuni de surmenaj încurc sursele şi citatele, că America nici vorbă să fie un melting pot în care fierb decent şi armonios indivizi culeşi de prin toate colţurile rotunde ale pământului, ci e mai degrabă o adunare de camarazi care se ţin cu caninii cu practicile culturale specifice locaţiilor unde răspundeau la numele de băştinaşi. Uite că ajută să te freci cu pumnii la ochi ca să alungi somnul, căci mi-a sclipit şi sursa citatului, era vorba de o carte galbenă de sociologie, care mă prevenea, de altfel, că după ce mă familiarizez cu perspectiva sociologică asupra realităţii cotidiene, nimic nu va mai fi aşa cum a fost.

Am zis că oricum nimic nu mai e aşa cum a fost, aşa că hai să îmi mai asum un risc cognitiv, acolo, ca jertfă suplimentară pe altarul înţelepciunii. După ce am citit trei capitole, am ascuns cartea cât de adânc posibil, sub hainele groase de iarnă, proaspăt clădite în valiza albastră. Am aflat cât suntem, în fond, de nasoi, cum nu ne place să amestecăm clasele sociale, şi că, la o adică, am fi în stare să mâncăm şi carne de om. Foarte, foarte interesant, şi bine de ştiut, şi bine de ignorat, dacă vrem să ne păstrăm atitudinea pozitivă şi elanul tineresc. Dar pornisem de la melting pot şi iar am ieşit în decor, pe poteca pentru canibali. Cartea mea mai spunea că fiecare naţie emigrantă marchează mai straşnic în pribegie sărbătorile naţionale decât ar face-o pe solul originar, unde, nu-i aşa, totul decurge firesc şi o idee enervant. Dar când e departe, irlandezul, mexicanul, românul şi alţi fraţi pe care nu-i mai pomenim aici, pentru economia de pixeli, celebrează (era să zic „se lasă doborâţi”), măcar pentru o zi, de nostalgia aparteneţei la alte spaţii şi petrec mai abitir ca oricând.

Iar noi, ăştialalţi, care între timp le-am devenit un fel de fraţi de cruce, concetăţeni cu drepturi şi obligaţii aproape egale, le ţinem isonul, bucuroşi că putem face un extra-chef. Aşadar o pornim cu foc, mai întâi cu Revelionul, apoi cu Ziua lui Valentin, apoi, ratând ghioceii, ne revanşăm cu farmecul verde al lui Patrick, chiuim de Cinco de Mayo, apoi vine Ziua Independenţei, când ieşim cu coşul la pădure şi chefuim pentru prosperitatea planetei în general şi a noastră în special, fără să uităm să adresăm o rugăciune şi pentru sănătatea camaradului plecat să lupte în suburbiile din Afganistan, unde o fi şi Afganistanu’ ăsta nu ştiu, şi nici nu pot căuta acum pe aifon, că am capul greu. Şi tot aşa, o dăm înainte, ca o celulă de producţie din China vecină şi prietenă.

Ei, şi când vine sărbătoarea noastră, adică cea care chiar e a noastră, ziua  României, trecem prin tot felul de stări, unele chiar conflictuale. Cei mai deştepţi şi mai frumoşi dintre tracii de aici pun repede mâna pe telefon, căci acum nu mai e de glumă şi, cu ochii în lacrimi, comandă la fermă cel mai mişto porc din inventar. Mai e puţin şi vine Crăciunul, iar cel mai serios semnal e defilarea de la Alba Iulia. Să nu ne prindă, Doamne fereşte, Crăciunul fără un briliant godăcesc, că iar vine în vizită mătuşa din Oregon, aia care stă şase luni pe an în Ardeal şi duce vorba până în ultimul cătun câţi pounds a avut porcul prosperităţii tale. La ce i-or fi dat şi ăsteia viză, nu pot să-mi imaginez.

Dar nu mai pot să stau mult cu ochii pe geam şi bag de seamă că mi-a revenit, oarecum, şi cheful de giumbuşlucuri contabile, probabil s-a izbit în sfârşit cofeina de neurotransmiţători. Drept urmare vă salut cu afecţiune şi disperare de sub un morman de cecuri şi promit să revin cât de curând, cu o altă transmisiune de la spatele locului.