Iunie cu revederi rotunde

(Va salut din extrema stanga a pozei.)

 6 iunie 2003

Prima luna de vara a venit impartita intre dorul de duca si promisiunea reintalnirii cu atmosfera anilor de liceu. Mai erau trei luni pana la decolarea spre America si, in acelasi timp, se rotunjeau zece ani de la raspandirea noastra mai intai prin tara si apoi de-a dreptul prin lume.

Am luat o pauza de o zi de la actiunea de lichidare a rosturilor romanesti, am dus fetita la mama si am pornit, pe jos (acesta a ajuns sa mi se para un detaliu foarte important), spre liceu.  Asezat la poalele Dealului Cetatii din Deva, fostul adapost al romantismului si al indraznelii noastre ne-a primit cu zambetul de multumire al parintelui care vede ca a crescut niste copii buni. Cu fiecare secunda ne adunam tot mai multi, tot mai insufletiti, mai curiosi si mai nerabdatori. Aducerile aminte s-au dezlantuit fara oprelisti, intrerupte numai de cate o ocheada discreta catre costumul sau catre destinul cate unui nou sosit.

Ne-am regasit cu emotie, ne-am asezat in banci, fiecare la locul lui. Am ras mult, poate exact atat cat trebuia ca sa cuprindem si bucuria, si nostalgia, si remarca dirigintelui nostru cum ca anii trec tot mai repede: „O sa vedeti de la intalnirea de douazeci de ani incolo…” Eu nu stiu cum trec anii, poate or fi trecand repede, poate or fi trecand incet, poate depinde uneori si de noi sa mai punem haturi pe coama ritmurilor si sa pastram, incapatanati, clipa. 

In banca mea de pe randul din mijloc, mi-am amintit cum am iesit odata la tabla la chimie si cum nu mi-am pus ochelarii pe nas, ca sa fiu mai frumoasa. Cand colegii imi sopteau ce si cum cu moleculele, eu nu numai ca nu ii vedeam, dar, nu stiu de ce, nici nu ii auzeam prea bine. Probabil ca nervii aferenti au facut un fel de atingere urmata de scurtcircuit. Abia dupa cativa ani am priceput ca nu e nicio rusine sa nu fii bun la toate, ca e suficient sa fii bun la una sau la doua sau la trei. Dar sa stii exact la ce esti bun. Mi-am mai amintit sfatul profesoarei de franceza, sa citim mult, sa ne hranim mereu mintea si inima. Atunci ne-a recomandat, printre altele, Forsyte Saga. Mi-a ramas pana azi una dintre cele mai dragi carti. Tot dansa ne-a explicat, iritata de niste colegi neintelegatori, ca niciodata nu o sa auzi un francez adevarat spunand Turnul Aifel, ci numai şi numai Efel.

Oricum, faptul ca am mers catre un profil real a fost numai un joc al sortii, nascut la intretaierea dintre ultimele saptamani de comunism si lipairea mea, relativ timida, prin dedesubturile propriei personalitati. Abia dupa vreo cinsprezece ani avea sa se desprinda, din senin, o umanista mica si naravasa, care ma tot bazaie sa ii dau un rost si o implinire.

Liceul “Decebal” din Deva a fost locul in care am aflat ce inseamna concurenta, prietenia, dragostea, intriga, bogatia, suferinta, elanul, scosul de sub integrala, intrarea in coma dupa proba de alergari, cantatul baietilor la chitara, scenariul imaginar al fericirii fara limite. Chiar in prima zi de liceu mi-am intalnit prietena buna, acum o informaticiana cu mintea brici, care se pricepe si azi sa imi aline dorul cu o vorba buna spusa pe messenger, la finalul meu de insomnie, la inceputul ei de zi.

In iunie 2003 eu am facut poze folosind un aparat cu film. In 2013 le voi face probabil cu vreo pastila care te felicita cand esti fericit si te bate la fund cand esti nostalgic, iar pozele se vor descarca automat intr-o gamalie care poate cuprinde o suta cincizezi de miliarde de vieti. Dar, in ciuda progresului tehnic, eu cred ca noi avem momente cand suntem de fapt aceeasi, machiati un pic de vreme, aspriti un pic de incercari, smecheriti un pic de rapaiala bitilor, dar, la urma urmei, aceeasi sau mai buni sau macar mai intelepti.

Intalnirile acestea rotunde au ceva care seamana dar, pe de alta parte, sunt si diferite pentru fiecare dintre noi.  Amintirile despre liceu si  revederi s-au adunat cu rabdare si farmec la http://www.coffeechat.ro/reuniunea-de-clasa/. Acolo le puteti citi si puteti adauga, daca doriti, propria voastra poveste.

Drumurile noastre poate

De cate ori citesc „Tango”-ul sau urmaresc la televizor emisiunile „Garantat 100%”, „Profesionistii” ori „Inapoi la argument”, de atatea ori imi pare rau ca am plecat de acasa. De cate ori ma imboldeste naravul si ma uit la stirile politice, de atatea ori imi fac cruce cu limba in cerul gurii ca am avut inspiratia si puterea sa imi iau lumea si valizele in cap si sa plec.

De cate ori dau peste ceva frumos de acasa, si credeti-ma, sunt multe lucruri frumoase, mai multe decat am realizat inainte de emigrare, de atatea ori incep sa imi spun ca poate locul meu nu e de fapt aici. De cate ori insa privesc, cu frica, cum se misca fluxul si refluxul agitatiei politice romanesti, de atatea ori ma napadeste un oribil sentiment al inutilitatii si imi spun ca locul meu nu e nici acolo. Si uite asa, de multe ori ajung in situatia ingrata descrisa cel mai bine de o fosta reclama la detergenti: priveste, nici aici, nici aici. Adica pata apartenentei nu mai binevoieste sa se aseze zdravan nicaieri.

Nu vreau sa sugerez prin paragrafele anterioare ca pe alte meleaguri politica este, in general, mai curata si mai uscata decat la noi. Peste tot se inclesteaza aceleasi energii uriase care vor sa demonstreze ca oponentul e nasol si necinstit iar vorbitorul e simpatic si devreme acasa. Acesta e mecanismul, am inteles ca asa functioneaza, am inteles ca trebuie sa ai nervii tari ca sa il urmaresti, ce sa mai vorbim despre a  juca un rol in el. Si as fi gata sa mestec si sa inghit toata galusca politica romaneasca in conditiile in care s-ar vedea macar o singura autostrada ca lumea, cu cate doua benzi (circulabile) pe sens.

Nu-i vorba ca m-am obisnuit sa merg numai pe drumuri bune, si oricum noi nu avem nevoie de chiar tot ce vad eu aici, tara e mica si proportiile sunt altele. Eu sunt fericita, la o adica, si pe drumuri inguste dar pitoresti, am sarit in trecut bucuroasa hop-hop pe o varianta a drumului de la Timisoara la Deva si am zis: ce bine ca sunt acasa. Dar, si aici intervine diferenta esentiala, eu sunt o sentimentala. Iar investitorii, oamenii de afaceri, strainii cu bani, nu sunt sentimentali, sau daca sunt, nu sunt sentimentali cu privire la noi. Ce-i mana pe ei in lupta e profitul, si nu ii vad niciodata ratacindu-si extaziati privirea pe dealurile Lugojului, ca sa spuna cat e de frumos, in vreme ce isi zdrelesc dosurile pretentioase pana la destinatie.

Circ politic? Il primesc, dar sa se faca macar un drum decent sau doua, pentru ca va fi spre binele tuturor, si al nostru, si al politicienilor, deoarece,  se stie, dintr-o tara bogata avantajele pica mai bine, mai frumos si intr-o cantitate mai satisfacatoare. Ascultand aseara o emisiune cu un ambasador strain la Bucuresti, cel mai des cuvant folosit a fost: infrastructura. Aveti nevoie sa imbunatatiti infrastuctura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura. Avem nevoie sa imbunatatim infrastructura. Ecoul adevarului se pierde si viata merge mai departe. Majoritar pe doua benzi.

O plimbare de sâmbătă

Îmi place mult să adun impresii, dar nu ca să le pun bine ci ca să le împart. În seara asta de joi vă iau cu mine la o plimbare de sâmbătă. La sfârşitul de săptămână care a trecut am fost… la Chicago, de fapt am mers în centru, unde nu ajung atât de des pe cât aş vrea. Eu sunt o pasăre de aglomeraţie, îmi place ritmul străzii, liniştea prea adâncă mă deprimă. Îmi plac zilele în care lumea se revarsă pe străzi şi fiecare duce în mână o plăsuţă de cumpărături (mai ales fetele). Mi-am luat şi eu o revistă despre Marea Britanie, să fiu în rând cu lumea.

Şi mă mai gândeam la ceva, cât din farmecul unui oraş ne mai impresionează dacă trăim în el? Parcă aş vrea să văd Chicago cu ochi proaspeţi, aşa cum privesc, când vin în vacanţă, locurile din România. Observ atât de multe aspecte, şi bune, şi nebune, pe care înainte pur şi simplu nu le vedeam. Îmi amintesc că în urmă cu trei ani, când am vizitat Sibiul, mi s-a părut că îl văd pentru prima dată cu adevărat. La fel am gândit şi despre Bucureşti, parcă s-au răsturnat perspectivele. Haideţi aşadar să pornim acum pe Bulevardul Magheru, zis şi Michigan Avenue.

Iar la final să ne odihnim puţin alături de această doamnă şi de acest domn, lângă o clădire frumoasă, într-o ipostază care surprinde bine, aş spune, relaxarea americană.

Ban de ban

Într-o zi, la o petrecere, între un cârnăcior picant şi un dumicat de conopidă la abur, m-a ajuns pe nepregătite un damf de sinceritate incontrolabilă şi am mărturisit cui luase cârnăciorul de langă, că şi pe mine mă bate gândul să mă apropii de România.  Aaaaaaa, s-a oprit interlocutoarea mea din împuns conopida cu scobitoarea, înseamna că ţi-ai aranjat deja un servici, ştii că acolo se intră numai cu bani.

Nu mai sunt nici eu inocenta desăvârşită din urmă cu nişte ani, ci doar inocenta realistă de acum, însă ameninţarea asta m-a cam pocnit peste apetit. Numai gândul ăsta mă face să mă înfior. Lasă, zice, te duci tu, dai nişte dolari, îţi găseşti ceva la un birou unde să nu faci nimica toata ziua şi o să fie bine. Mă uit cu indignare la tanti asta care mestecă laolaltă măsline şi mentalităţi şi mă scutur, încredintată că, deşi invizibile la o evaluare ca de la scobitoare la scobitoare, am şi eu ceva rămăşiţe de calităţi care, cel putin teoretic, ar trebui să imi înlesnească în continuare accesul la o sursă cinstită de trai, în caz că schimb locaţia, în caz că îmi schimb gândul, în caz că, în sfârşit, schimb şi eu ceva.

Din cugetările astea neuronii au făcut atingere şi mi-a revenit în minte primul târg de job-uri la care am luat parte în calitatea de proaspătă forţă de muncă. Am avut ceva emoţii dar când am ajuns la locul de tăiere a capului m-am prezentat destul de onorabil. Unde mai pui că, încurajată de succes, am stat la coadă să le vorbesc şi în engleză, limbă despre care nu ştiam prea multe detalii atunci. Noroc că doamna care trebuia să ne asculte a avut o urgenţă transmisă prin celular şi noi, cei din a doua jumătate a cozii, am fost reprogramaţi pentru târgul următor.

Pentru angajare am dat atât de multe teste că mereu îmi mai sărea, retroactiv, câte un capac. Apoi am învăţat, de curiozitate şi din plăcere, limba engleză. A trebuit să o dibuiesc singură, că la şcoală nu mi-au putut veni de hac. Era ceva necurat la mijloc, naiba ştie, căci singurul cuvânt pe care l-am reţinut în clasă a fost donkey. Si nu pricepeam, cum adică I am eating? Când mi-a căzut fisa, a facut-o cu zgomot masiv şi de atunci n-am mai avut probleme, măcar în acest domeniu. Înainte de asta, însă, am trăit un episod educaţional în care a trebuit să ies în faţa colegilor şi să mimez un cuvânt englezesc iar ei să îl ghicească. Am mimat la foc automat donkey, toată lumea s-a prins în două secunde şi apoi m-am dus la loc, să-mi copiez tema la chimie.

Fluxul neuronal mi se prelinge, nostalgic, printre amintirile despre viaţa din departamentul de marketing al unei importante edituri. Am trăit acolo, printre altele, un mic cutremur, o eclipsă de soare, lansări, târguri de carte şi alte lucruri de care mi se face dor. Acum, în etapa americană, îmi trec prin mâini atât de multe extrase de cont şi cecuri încât mi-am inventat un sistem de autoapărare bazat pe ascunderea sistematică în baie, cu o carte, ca să îmi ia mintea de la cifre, căci altfel simt cum sub cutia mea craniană se foieşte o explozie.

Da, probabil că se dau bani, sunt convinsă că se dau bani, numai că mă rog lui Dumnezeu să mă inspire să îmi obţin următoarele joburi tot aşa, pe baze cinstite, ca sa ma pot uita în oglindă cu inima uşoară şi să aştept cu nerăbdare dimineţile care vin.

Mi-au mai dat curaj şi doamnele din revista mea englezească de psihologie, care zic că au ieşit cu bine din încâlceli de viaţă chiar mai elaborate decât ale mele. Poate că dacă între timp am mai prins câţiva trandafiri în buchetul priceperii lumeşti o să ajute şi asta la ceva, la un moment dat. Zilele astea tot am nişte fantezii nocturne în care ies cu bine de pe băncile şi bancurile de lucru uleioase ale facultăţii şi aterizez direct într-un mediu dinamic, de oameni cu mintea brici, cărora le pasă de faptul că tot ce vreau e ca treaba să iasă foarte bine. Dar bineînţeles că ceasul deşteptător face zilnic fărâme aceste construcţii ideatice ieşite din matca realismului fost tovărăşesc, actual competitiv, şi eu revin, cu oarecare dificultăţi, la liniştea înşelătoare a dilemelor pe care stau ca pe o bombă.

Dar dacă fac totuşi schimbarea şi mă şi angajez onorabil, jur ca banii despre care discutam în primul paragraf să îi pun într-un ciorap curat şi să merg cu ei la plimbare pe un bulevard european cu copaci bătrâni şi garduri de fier forjat, unde fac câteva poze şi i le trimit, pe e-mail, prezicătoarei din primul paragraf, să nu îi cadă bine conopida.

Ganduri de primavara

Fantastic ce pot face o ploaie de vara si o constiinta vinovata!

M-am tot fofilat pe langa scris, preferand sa las momentan neanalizate sentimentele cu care am trecut prin Sarbatorile de Pasti. Am fost tulburata de primavara asta izbucnita asa, la un pocnet de degete de la dezbracatul cojocului. Inca mai trebuie sa ma controlez strict, sa nu imbrac, din obisnuinta, geaca rosie de schi. Magnolia de langa biserica a inflorit intr-o singura zi, inaugurand pocnirile asteptate de muguri si esente vegetale. Mai presus de toate, se implineste un an de cand am fost acasa si am simtit ca nu mai vreau sa plec pe termene atat de neindurator de lungi. Inca un an! Acum trebuia sa fiu, conform prospectelor, prospera si fericita, iar eu nu sunt decat un exemplar uman cu inima indoita. Tocmai am citit Revolutionary Road si mi-am revenit destul de greu din tristetea inspirata de destinele unor oameni care n-au mai avut, practic, puterea sa creada in ceea ce simt.

Anul acesta am fost de doua ori la Slujba de Inviere, prima data la cea catolica si apoi la cea ortodoxa. A fost o noapte buna, calda, inmiresmata. La prima biserica am mers pe jos, asa cum faceam in urma cu multi ani, in satul bunicilor mei. Doar ca aici nu am cunoscut pe nimeni si ne-am asezat cuminti in bancuta, aprinzand lumanarea de la oameni despre a caror poveste nu stiam nimic. Mai tarziu, la miezul noptii, am ajuns la biserica romaneasca, unde m-am bucurat sa ma las prada reintalnirilor, intrebarilor de ce mai faci? si salutului adevarat si sfant Cristos a Inviat!

Mi-am plimbat privirea pe chipurile linistitoare ale bunicilor venite sa isi ingrijeasca nepotii americani, am imprumutat din ochii lor seninatatea si dragostea propriei mele bunici. I-am multumit lui Dumnezeu pentru sansa ca, de la departare, sa inteleg o mie de lucruri pe langa care as fi putut trece o viata fara sa le patrund profunzimea. I-am multumit ca mi-a satisfacut curiozitatea, ca suntem sanatosi, ca pot sa scriu. I-am multumit pentru pamanturile frumoase pe care am calcat si pentru pamanturile indepartate al caror dor il port.

Am inceput mai multe marturisiri in gand, de fapt in fiecare biserica am asternut cate una si gandurile mele sunt, mai mereu, o impletire intre nevoia inradacinarii si visul zborului, al cunoasterii fara odihna si fara sfarsit. Ploaia din seara asta m-a adus inapoi langa lumina ecranului si langa tastatura, a plouat tare, cu rapaieli puternice, ca si cum ar fi deja vara. Si cand am pomenit de constiinta vinovata am avut de fapt in minte regretul ca nu va scriu de fiecare data cand mi-e dor de voi.

Va doresc o primavara frumoasa, plina de regasiri fantastice, vindecatoare.