Trinity, Gemenii şi Washington Square

(ce să fac dacă nu pot să dorm până nu scriu pe blog ?! în plus, impresiile acestea îmi sunt atât de imprimate în suflet încât cred că şi peste patruzeci de ani, când un hoţ din cine ştie ce galaxie va năvăli în casă şi îmi va spune “ori povesteşti secundă cu secundă ziua de 6 octombrie 2009 ori te las fără singurul bibelou adus din America”, voi rememora cu plăcere povestea pentru el. Apoi o să îi zic ” lasă prostiile, pune ban pe ban şi du-te să te plimbi prin Marele Măr.”)

***

E încântător şi puţin ciudat cum, în numai câţiva paşi, poţi lăsa în urmă răsuflarea agresivă a Wall Street-ului ca să te strecori într-un spaţiu care îmbie la răgaz şi reflecţie. În pragul bisericii Trinity ţi se spune Welcome şi apoi eşti liber să te aşezi într-una dintre băncuţe, să admiri în linişte interiorul vechi, să cazi pe gânduri sau, dacă simţi nevoia, să spui o rugăciune. Un domn din partea casei m-a invitat să îi fac Adelinei o poză lângă altar, să aibă o amintire cu vechea biserică episcopaliană a lumii bune din New York.

La ieşire ne aştepta din nou febra neostoită a străzii. Am alunecat uşor pe Broadway, spre locul Gemenilor. Acum acolo e un mare şi perpetuu şantier, se pun la cale două fântâni memoriale aşezate exact pe locul turnurilor topite, precum si un muzeu, totul inconjurat de un spaţiu verde care să îndulcească ritmurile oraşului şi să invite la contemplare. Am inteles ca tot acolo vor rasări şi cinci noi zgârâie nori, dintre care unul se va numi Freedom Tower.

Noi ne-am ascuns din nou în măruntaiele logistice ale metroului  şi am nimerit litera liniei care ne-a dus aproape de Greenwich Village şi Washington Square. Am luat-o uşurel la picior, eu savurând oficial plimbarea lină, iar neoficial zvâcnind ca un cal enervat de căpăstrul timpului. Nu a durat mult şi am dat de Washington Square, parcul cu fântână şi arc de triumf, înconjurat de clădirile New York University. M-am desfăcut în zece bucăţi, nu ştiam ce să fotografiez mai întâi, arhitectura, studenţii, turiştii, câinii, copilul.

După ce am tras aer în piept şi am numărat până la cinci (n-am cum să îl uit pe Octavian Cotescu cu braţele în jurul borcanului de castraveţi), am purces la un tur cât de cât metodic al parcului. Am zăbovit cel mai mult în faţa adresei 7 Washington Square North, ca să mi-o imaginez pe Edith Wharton coborând scările, gata să pornească într-o vizită de societate sau la o întrunire literară. Prima femeie care a luat Premiul Pulizer a locuit aici în 1882, după ce i-a a murit tatăl şi ea s-a întors pentru o vreme din Europa, împreună cu mama sa.

Aş fi vrut să mă aşez şi să o aştept, deşi ştiam că plecase demult, departe, exact cum a povestit Corina despre Van Gogh şi cafeneaua din Arles. Aş fi vrut să îi spun cât de mult îmi plac povestirile ei despre New York, cât admir „Vârsta Inocenţei”. Aş fi vrut să urmăresc paşii lui Henry James şi apoi să îi mărturisesc că nu cunosc pe nimeni care să fi surprins mai bine întâlnirea dintre America şi Europa în gândurile şi ideile atâtor şi atâtor personaje.

Dar literatura şi arta, după ce mă anesteziază ore în şir, rupându-mă de pretenţiile plebee ale tubului digestiv, mă lasă de obicei să cad într-o foame plină de pasiune, din aceea în care ai roade şi cărămizi. De exemplu cărămizi roşii, ca acelea cu care este decorat tenul rândului de case din nordul parcului, acolo unde am zăbovit să mă închin lui Edith Wharton.

Mi-am ostoit poftele cu mâncare indiană, preparată într-un restaurant foarte mic, cu numai patru mese. Am întâlnit-o apoi pe Lola, prietena mea new-york-eză, o persoană caldă, care mi-a apărut pentru prima dată din spatele cuvintelor de pe blog, un ghid mai inimos decât m-aş fi priceput eu să cer. Se lăsase, uşor, înserarea, nu mai avem putere şi bliţ ca să fac poze. Ne-am plimbat pe alte străzi grozave, povestind în continuu, de parcă ne ştiam de câteva vieţi. Am făcut popas în parcul de la Union Square, unde am şi văzut primii şoricei ai metropolei, dar până şi ăştia păreau simpatici, fiind primele rozătoare din cariera mea care, datorită farmecului şi frumuseţilor acumulate în ziua respectivă, nu m-au trimis zbierând în spasme spre o altă destinaţie. Relatarea următoare va să vină cu o vizită la un portavion, o raită prin tumultul din Times Square, un pic de zăbavă la umbra lui Rockeffeler Center şi o gură căscată în faţa ceasului de opal din Grand Central şi în faţa frumuseţii, în general.

Şi, în aceeaşi idee,

La Mulţi Ani, TANGO!

şi mulţumesc

Poză telefonică

Dragă mamă, eu sunt fine, thank you, and you? Iartă-mă, nu te mira că încep pe pilot automat, dar crede-mă că nu am puterea să decuplez ori de câte ori te sun. Şi e mai bine aşa, că altfel ţi-aş spune adevărul şi te-ai îngrijora. Nu, sunt bine, am ce mânca, nu aşa se pune problema. Am şi ce să beau dar nu prea am timp de nici una dintre ele. Mai ies la restaurant cu fetele dar în ultimele zile le-am tot refuzat, că mă scoteau numai la chinezul, la all you can eat şi eu can eat destul, mai ales dacă nu se adaugă la preţ.

Nu, nu mă uit la bani, decât un pic, cu coada ochiului şi asta numai acum, în ultimele luni. Da, ţi-am spus că sunt bine, de ce insişti? Bine, dacă ochiul tău transatlantic vede, e adevărat. Am mai pus un pic pe mine, da, acolo, dar vezi tu şi cum e, stau numai pe scaun, la birou. Da, 8 ore, cu 30 de minute pauză. Ba da, fac sport dar nu în fiecare zi. Ştiu. Ceai verde. Ai dreptate. Bine, încerc.

Dina o să vină acasă de tot, ea lucra în imobiliare, în echipă cu Sanda, ştii, Sanda de la blocul cu aprozarul. Da! Te-ai întâlnit cu mama ei? Da, ştiu că le mergea bine. Dina găsea casele şi Sanda cocea scheme de finanţare. S-au descurcat bine, păi toţi care veneau aici vroiau repede casă. Sanda ştia pe cineva la o asociaţie de  financing, avea un prieten bun acolo. De la el a învăţat şmecheriile. Ieri a venit cineva să o caute, urla că l-a înşelat cu împrumutul dar era nebun, ea nu l-a înşelat, i-a dat să citească tot. Ăla însă nu avea la el ochelarii de aproape şi nu a văzut scrisul mic. Cred că de asta a şi semnat peste el.

Sanda se descurcă, face cursuri de masaj acum. E foarte adaptabilă. Da, o admir. Oricum are bani puşi deoparte. Dina spune că ea s-a săturat şi merge acasă să încerce să ia nişte pământ. I-am spus că nici acolo nu prea mai ţine dar ea vrea să vadă cu ochii ei. Deşi s-ar putea să se descurce, să ştii, dacă s-a descurcat ea aici se descurcă şi acolo, aşa cred. Andrei e şomer. De la banca lui au dat grămezi afară. Oricum nu mai erau mulţi căci deja mutaseră aproape totul la Mumbai. Gina lucrează, îţi zic, nu pot să îmi închipui cum merge buticul ăla de lenjerie intimă când magazine serioase dau faliment. Naiba ştie. Îi transmit. Te pup, te pup şi te mai sun. Bine, vorbim muuuuuuult. Te pup, te pup. Pa. Pa. Şi eu!

Impuls ucigaş

Primul impuls ucigaş l-am avut când o mătuşă nu a vrut să mă ia în spaţiu la Bucureşti. Eu eram ca o pansea într-ale vieţii şi credeam că dacă îmi arăt nasul în capitală toate rubedeniile o să plesnească de fericirea regăsirii şi o stea la coadă, nerăbdătoare să fie utile. Acum, când mă gândesc la această întâmplare simplă, mă apucă un hohot de râs nervos dublat de o dezamăgire bine conservată peste ani. Mătuşa credea că dacă mă ia în spaţiu, într-o bună zi, când ea e plecată la sifoane, eu o să strecor apartamentul într-o plasă de un leu şi o zbughesc direct la tramvai. Degeaba i-am explicat că am nevoie numai de adresa din buletin, căci la oficiul forţelor de muncă trebuia să arăt că locuiesc în urbe. Am încercat să explic cu buna, am încercat să explic cu reaua, apoi mi-am rotit privirile prin cameră, le-am proptit în vaza de pe masa din sufragerie şi am derulat în minte secvenţe din singurul film cu ucigaşi pe care îl văzusem până atunci. Acum, între noi fie vorba, văd aşa ceva aproape în fiecare seară, căci mi se servesc şi serii de câte trei episoade, pentru un sărit din somn sănătos şi repetat.  

Oricum, citeam recent că acum nu ne mai distrează filme gen Sex and the City, în care cică viaţa e o dolce vita, acum vrem să vedem câte o crimă la fiecare bang de oră exactă, ca să simţim că trăim din plin în timp ce curăţăm alune şi le scuturăm de sare. Aşadar, dacă în 1997 aş fi beneficiat de zestrea imaginativo-penală a filmelor de azi, cred că fantezia cu vaza ar fi conţinut un tirbuşon profesional introdus cu încetinitorul în victima neînţelegătoare. Dar a trebuit să mă mulţumesc cu ce se putea face (în gând) atunci. Nici nu ştiu de fapt ce mă enervează astăzi mai tare: faptul că am fost bănuită pe nedrept sau realitatea crudă că nici măcar n-am fost capabilă de acele gânduri necurate. Dar aşa, şi bănuit, şi cu traista goală, oare mi se pare mie sau simt un firişor personal de naivitate (substituibilă cu prostie)?

Şi uite aşa, după încă vreo câteva peripeţii locative, m-am supărat ca văcarul pe centrul cultural şi m-am mutat din capitală, dar despre asta povestim noi altă dată, ca să avem acum timp numai de crime. Eu în general, sunt blândă şi bună, şi dacă ştii cum să mă iei, poţi scoate comori nebănuite de cooperare din mine. Tocmai de aceea astăzi, când am fost certată pentru un motiv care are de a face exclusiv cu maţele telecomunicaţionale ale mesageriei vocale de birou şi deloc cu bunăvoinţa sau implicarea mea personală, astăzi, zic, am consemnat în analele intrinseci al doilea impuls ucigaş. Dacă acum 13 ani când mătuşa mi-a dat verdictul că nu mă poate ajuta, am spus „şi eu te iubesc, mătuşă” şi apoi m-am dus la baie, să plâng în prosopul bun, scos din scrin special pentru mine, în ziua de azi, când cineva s-a repezit total nedrept la mine, făcându-mă vinovată de o circumstanţă împotriva căreia, culmea, luptam din toată vitalitatea baricadei, m-am trezit că în loc de cioburi şi alte alea imaginare, se petrece ceva mult mai uimitor şi mai grav: am zbierat îndărăt, cu o voce pe care nu mi-am mai auzit-o din primăvara lui 2007, când am aşteptat avionul doişpe ore la Milano. Toată lumea a fost uimită, mai să leşine şi să îi ducem la urgenţă, cu pompierii, poliţia şi salvarea, aşa cum se cade între cetăţenii din G8. Am zbierat, m-am aşezat pe scaun, apoi m-am ridicat şi am zbierat din nou, pentru claritatea procesului comunicaţional. Geee, pe urmă mi-a fost fantastic de ruşine. Mi-am revenit însă repede, alegând să interpretez decibelii ca pe o manifestare a unui moment în care am fost cu adevărat in touch with my emotions sau cum or spune specialiştii din manualele de psihologie grupate colorat în secţiunea de ajută-te singur.

Aşadar, că nu sunt lămurită, tăcem sau zbierăm când suntem călcaţi, nedrept, pe coadă?

Wiki-coincidente

De cateva zile bune mi-am propus sa caut pe wikipedia mai multe informatii despre scriitorul american Saul Bellow si despre temuta Michiko Kakutani, criticul literar de la The New York Times. Intentia a pornit, in cazul lui Saul Bellow, de la descoperirea romanului Darul lui Humboldt, descoperire pe care i-o datorez Corinei Stoica. Interesul pentru Michiko Kakutani a debutat cu un comentariu despre una dintre cartile autoarei americane (de origine indiana) Jumpha Lahiri si cu cateva referiri la doamna Kakutani in serialul Sex and the City (cartea lui Carrie primeste o recenzie din partea ei). In sfarsit, am incercat sa explic cum m-am trezit intr-o buna zi cu pofta de informatii suplimentare despre aceste doua personalitati.

De cate ori luam loc la calculator cu gand sa studiez problema, de atatea ori intervenea altceva, si, in final, ma ridicam de pe scaun uitand complet de ce m-am asezat de fapt. Asa s-a intamplat o zi, doua, trei, in total vreo doua săptămâni. Apoi, sub genericul acum ori niciodata m-am instalat in sfarsit pe pagina de wikipedia a lui Saul Bellow. Din aproape in aproape am aflat, printre altele, si ca a fost casatorit de cinci ori si, surpriza, numele celei de-a patra sotii este, fara nicio indoiala, romanesc: Alexandra Ionescu Tulcea.

Am facut un salt mai departe, pe tabla de sah a enciclopediei virtuale, pana in spatiul dedicat Alexandrei. Am aflat ca Ionescu Tulcea este numele preluat de la primul sot iar ea este fiica familiei doctorului Dumitru Bagdasar, fondatorul scolii romanesti de neurochirurgie. Alexandra Bagdasar a fost o matematiciana stralucita, care si-a obtinut doctoratul la Yale. Ei, si cine credeti ca i-a fost indrumator de doctorat la Yale, dintre toate fiintele pamantului? Tatal lui Michiko Kakutani! Am ajuns din trei pasi virtuali de la Saul Bellow la Michiko Kakutani, fara ca macar sa apuc sa incep cautarea de informatii despre ea.

M-au surprins atat coincidenta descoperita in legatura dintre cele doua personalitati cat si neasteptatul popas romanesc.

Si atunci m-am intrebat: ne mai surprind azi coincidentele sau dam, satui, din mana, fara sa le mai acordam nicio importanta?

Cine scrie-n Valea Seacă?

Străbat cu dinţii strânşi culmile unui val de stres post-traumatic indus de nişte lecturi suplimentare în flendurile cărora m-am încleiat, recunosc, numai şi numai din vina mea. M-a pus amarul să circul pe nişte bloguri păstorite de câteva dintre revistele care se aşează cu regularitate la festinul „Tango Degeaba”, deci I should have known better, vorba românului, dar ce să te faci când te apucă toana şi te muşcă de dos curiozitatea. Că aşa mi-am copt eu majoritatea belelelor, cu aceste două mânuţe dibace şi cu neliniştea dintre urechi. N-am stat mult pe coclaurile virtuale, căci toleranţa mea la aberaţii şi-a atins fulgerător limita superioară, dar atât cât am stat am reţinut nişte idei care mi-au făcut coafura set de măciuci, ceva de genul plăteşti trei şi a patra te izbeşte gratuit.

Spicuiesc aleator şi păşesc cu grijă, ca şi cum ne-am afla pe rogojina care se va topi sub taburetul lupului. Prima încreţitură ideatică peste care era să îmi rup gâtul a fost că Oana Pellea nu e potrivită pentru coperta unei anumite reviste cu ştaif galic, pentru că, vezi şi minunează-te Doamne, deşi e spirited, nu e sexi. Acum, poate că Oana Pellea nu e sexi în spiritul poalelor ridicate după urechi, dar dacă eşti un pic atent şi nu te doare imediat capul, îţi dai seama că farmecul Oanei Pellea lasă în urmă, ca un tren rapid o căruţă dogită, toate maimuţărelile sexoaselor care, cică, ar fi trecut şi ele (?) testul lui spirited. M-am frecţionat cu un pic de alcool isopropilic, despre care băştinaşii de aici insistă că ar fi spirt medicinal, ca să îmi liniştesc mâncărimile provocate de contactul dintre spirited şi epiderma mea pretenţioasă (până şi ea) la cuvânt scris.

Am stat apoi un pic turceşte pe arătura unor cugetări pline de prescurtări, manevre lingvistice pentru care, de altfel, am o înţelegere totală, pentru că şi scrisul coerent doare, nu-i aşa? O altă revistă, de care acum chiar că e mai bine să nu te atingi, m-a năucit cu un jurnalul unei tinere interne din redacţie, dar m-a năucit aşa de rău, că nu mi-a mai ajuns spirtul şi am dat iama de-a dreptul în dulăpiorul cu medicamente şi am bâjbâit după un calmant, acolo, să îmi regularizeze respiraţia şi să mă sature de hoinăreli alunecoase. Interna s-a mărturisit uimită ca un căţeluş de vitalitatea proceselor redacţionale derulate sub nasul domniei sale, iar mie, ce credeţi, mi s-a umezit instantaneu botul de duioşia figurii de stil şi am ieşit în stradă să împart delicateţea sentimentului cu pietonii, noroc că nu trecea pe moment nici unul, că altfel cred că ar fi sunat fără zăbavă la nine one one.

Şi apoi pune-te şi explică-i pompierului că l-ai deranjat din greşeală că, aşa sexi şi spirited cum e el, îţi trimite o factură de neam de neamul tău şi al nepoţilor Moldovei nu o mai poate achita, nici măcar dacă umblă cu fofârlica graficului de reeşalonare.

Eh, dar abia ce mi-am revenit, făcând o scurtă plimbare şi numărând până la cinci, când, ce să vezi, interna a lovit din nou, de data asta cu mărturisirea că absoarbe toate noutăţile înformaţionale exact ca un bureţel. Eu una merg la culcare, căci noaptea e un sfetnic bun, şi poate până dimineaţă cedează şi pofta asta de a umbla brambura peste biţi loviţi în cap de vorbuliţe care dau bine atunci când ilustrează precocitatea lexicală a prichindeilor de la grupa mijlocie dar care zdrăngăne ca nişte tinichele când sunt ataşate de coada trăirilor unui adult cu aspiraţii jurnalistice. Jur să pun căpăstru curiozităţilor distructive, de dragul vostru, al meu şi al tuturor oamenilor care ştiu să scrie, să citească, şi, conform propriilor criterii, să refuze sau să preţuiască, amin.