Nas in nas cu arta

I-am tocit fara sa ii cunosc, i-am descoperit fara sa ma pricep sa ii caut.

Simt nevoia sa merg sa ii vad din cand in cand, sa ma asigur ca lumina si culorile lumii sunt la locul lor. Ii vizitez la fiecare cateva saptamani, daca aman prea mult mi se face dor.

Nu e fita, nu e nevoia de a da bine la publicul calator, e pur si simplu un mijloc de a imi oferi un ospat sufletesc.

Viata lor nu a fost usoara, ba dimpotriva. La inceput au luptat cu ironia si cu dispretul celor care apreciau numai arta expusa la „Salon”, cadrul oficial in care se reuneau artistii francezi recunoscuti. Dar nu s-au lasat, au pictat dupa inima lor. Au tesut intre ei prietenii si rivalitati, au experimentat, si-au inventat drumul.

Parizienii au ras la inceput de ei, cei care au purces sa le colectioneze primii tablourile au fost americanii bogati. Apoi au deschis ochii si europenii si au acceptat noul, invatand sa admire si altceva decat lucrarile cu teme religioase sau istorice, pictate in stilul oarecum teapan de pana atunci. Nimeni n-a mai cerut contururilor sa fie precise, nici culorilor sa fie tinute in frau.

I-am tocit, asa cum spuneam, la scoala, in orele de istoria artei in care ni se insirau liste lungi cu nume de picturi si sculpuri pe care nu le puteam vedea niciodata, nici macar in poze. Mama „a facut rost”, nu mai stiu cum, de un album cu lucrarile lui Monet aflate in muzeele din Rusia, a fost o zi mare. Albumul era in engleza, limba din care nu intelegeam nimic la momentul respectiv, dar, sincer, nici nu prea mai conta.

Apoi, dintr-o data, la vreo patru ani dupa ce am ajuns aici, am zis ca hai sa mergem la muzeul de arta. Facusem turul celorlalte muzee mari din oras, numai pe asta, nu stiu cum, il sarisem. Am intrat, am urcat, am vazut cateva galerii, da, frumos, interesant si, dintr-o data, am vazut un tablou cu o femeie asezata pe marginea unui rau, cu picioarele in apa putin adanca. Pissarro. Apoi Van Gogh. Apoi Renoir. Isuse! Monet, Monet, Monet. Nu mai vroiam sa plec acasa. Auzeam vocea profesorului meu de istoria artei de la scoala 8 din Deva (acum liceu de muzica si arte plastice) si parca eram in transa. Doamne, ma gandeam, sunt in fata lor, daca intind degetul ii ating si suna alarma!! In dupa-amiaza aceea am iesit din muzeu alt om.

Lasa ca ma intorc eu intr-o buna zi din Franta anilor 1880, de unde va scriu acum, la biroul din Chicago totusi fiind.

Si o vorba de duh din bagajul lui Claude Monet:

“Toata lumea imi discuta arta si se preface ca o intelege, de parca ar fi necesar sa intelegi, cand pur si simplu e necesar doar sa iubesti.”

Un nou inceput

Devine tot mai clar ca mi-e dor de un nou inceput. Mai ramane sa il croiesc in mintea mea, dar nu prea mult, ca se compromite. De la o vreme coc variante, le scot din cuptorul decizional si vad ca ori am pus prea multa drojdie, ori prea putina, ori faina n-a fost in granulatia potrivita, ori cuptorul s-a prea incins. Imi fac curaj sa iau o pauza de la visul american, poate nu e visul meu. Toata viata am sa spun, cu mana pe inima, acum duala, ca a fost interesant. A fost, evident, cu totul altfel decat ma asteptam, ca orice aventura care se respecta.

Dar ce ma contrariaza cel mai mult e ca dupa ce am trait o vreme cu impresia ca stiu exact ce vreau, dau acum niste raspunsuri de se ingrozesc cainii de dupa gardul casei gri din colt la intrebarea Ce vrei de fapt sa faci de acum incolo?  Sociologie? Da, zic, sociologia e interesanta. Sau sa predai engleza? Da, vreau sa predau engleza! Ti-ar placea sa faci traduceri? Da, mi-ar placea mult de tot sa fac traduceri. Sau poate jurnalism? Daaaaaaaaaa, jurnalism! Psihologie? Da, si un pic de psihologie. Dupa care discutia suna ca un motor care si-a mancat malaiul din prospect. O certitudine am totusi, si anume ca nu mai am ambitii contabile dincolo de nivelul la care sunt acum. Dar nu trebuia sa fie totul mai clar, la 35 de ani si trei oranduiri socio-economice strabatute?

M-as fi asteptat de la mine ca in noaptea in care am adormit cu picioarele in ligheanul cu apa rece si cu capul cazut pe intersectia dintre cererea si oferta de capital sa imi dau seama ca niste aspecte fundamentale scartaie in optiunea mea academica. Insa m-am trezit, m-am dus, am picat examenul si m-am intors la camin. Profesoara a sesizat cumva ca nu eram chiar la fel cu restul picatilor si mi-a permis sa ma prezint din nou, a doua zi, in fata aceluiasi tir de artilerie.

Revenind la turma pestrita a prezentului, am aruncat inapoi, peste ani, vina clatinarilor existentiale pe lipsa relativa de optiuni care mi-a marcat (era sa zic mancat) tineretea. De fapt nu lipsa de optiuni e principalul obiect contondent al sortii mele, ci lipsa, la momentul respectiv, a unui internet cu care sa sap prin ele. Apoi lumea s-a cascat si au aparut un milion de variante existentiale. Le-am studiat, metodic, cativa ani, adunand si scazand intre timp cifre, ca sa pot plati chiria. Am exclus din start optiunile care cuprind sange, mecanisme de precizie sau conflicte on a daily basis. Poate tocmai pentru ca nu as fi in stare sa le onorez am un respect deosebit pentru ele. Dar macar pe acestea sunt in stare sa le recunosc. Dupa ce am avut (poate) optiuni prea putine, acum m-am trezit cu un milion de posibilitati, dintre care jumatate la capatul pamantului. Fiecare dintre ele are ramuri, fiecare ramura are crengute, tot citesc, ma informez, pun ceasul sa sune si apoi racnesc ca nu m-am intalnit cu menirea.

Suntem prea nepregatiti la inceput, cand luam marile decizii?

Putem fi prea paralizati la mijloc, cand dam cu ele de pamant?

Cat de greu sau usor e sa ne inventam viata care ni se potriveste cu adevarat?

Cumpărături de ocazie

În cursul dimineţii m-am comportat normal. La 4.30 am sărit ca de obicei din somn, sufocată. Am pornit TVR Internaţional şi, tot ca de obicei, am nimerit o frântură filosofică ce m-a ajutat foarte mult: „le e greu fiilor acestui pământ departe de glia patriei”. Am aprins toate luminile, pentru că sunt incluse în chirie şi pentru că în felul ăsta mă simt imediat mai bine. Am confecţionat repede o cafea la ibric şi am turnat-o în ceşcuţa cu arabescuri, admirând pe îndelete nuaţele din caimac. M-am aşezat apoi turceşte pe canapea şi am citit un pic din „Numele Trandafirului”, concluzionând că vremurile noastre sunt floare de colţ pe lângă vremurile lor (n-aveau biblioteci publice şi cărţile se copiau de mână). Pe la 7 am devenit o mamă aproape bună, meşterind o gustare pentru generaţia tânără. După ce am depus eleva ciripitoare în holul şcolii şi mi-am croit cale întoarsă printre bijuteriile pe roţi care se încalecă la ora 9 în perimetrul educaţional, m-am tezit fericita posesoare a unui scurt de program de voie (am zis că mâncăm noi ceva, pe undeva, la o adică).

Amintindu-mi că în zonă mai respiră pentru câteva zile un magazin care ne ameninţă de doi ani cu închiderea, m-am gândit că nu are cu ce să mă rănească o scurtă raită prin dânsul. Mi-a trecut de acum febra primelor cumpărături în America, fenomen care s-a lăţit pe vreo trei ani, dar, dacă am ocazia, nu mă dau înapoi de la acţiuni haiduceşti din care te poţi alege cu frumuseţi. Înveselită de propriile mele gânduri ghiduşe, am împins uşa încintei cu un amestec afurisit de superioritate intelectuală şi milă pentru vânătorii de chilipiruri care ieşeau sub forma unui amestec de picioare umane şi plase fără fund.

Înăuntru am întâlnit o atmosferă gen „La Rovine în Câmpii”. Cetăţeni altfel decenţi, care în circumstanţe fără mize textile, îţi spun „sorry” şi „thank you” până la exasperare, colindau acum, în transă, spaţiul comercial, majoritatea chemând întăriri prin celulare. Relaxată, mi-am zis că dau o raită superficială, maxim o jumătate de oră, dacă găsesc ceva, bine, dacă nu găsesc nimic, şi mai bine, căci oricum curând ne vom prăvăli sub un morman de toate cele, adunate cu pasiune în ani de luptă. Dar am găsit o bluziţă bej, apoi una gri, apoi una roşie, apoi una turcoaz. Apoi o fustă, a doua fustă şi un tricou. Apoi un pantof numărul 37 împerecheat cu unul 38. Fiind de o culoare pentru mine irezistibilă, alb murdar, i-am agăţat din mers, cu speranţa şi ambiţia de a găsi perechea dotată cu nepotrivirea de semn contrar, ca să repun lucrurile în ordine. (Nu ştiu de unde obsesia asta că eu aş putea pune anumite lucruri în ordine, trebuie să mă caut la cap şi pe acest segment cognitiv).

Acesta a fost momentul în care am realizat, târziu, ca de obicei, că am nevoie de un coş. În magazin nu mai exista niciunul, aşa că am pitit frumos prada după un paravan şi m-am deplasat la magazinul de alături, ca să sustrag un cărucior. Asta n-a fost soluţia mea creativă, toată lumea făcea la fel. Am venit cu agregatul înapoi, am pus marfa în dânsul şi am pornit mai departe, căci semne bune anul are şi e demult dovedit că secretul unui shopping de calitate este să înşfaci naibii primul articol. Apoi totul vine de la sine. E ca şi cu primul milion de dolari. În timpul ăsta mă roteam în ritmul cugetarea şi tura de magazin, cugetarea şi tura de magazin. Apoi am trecut numai la ture. Urcase în mine un fel de frenezie, aşa, cam până la brâu. Apoi, când frenezia mi-a ajuns în dreptul urechilor, am înţeles, într-o scurtă pauză de luciditate, că dacă ce mă stăpâneşte pe mine nu e pui de demon scăpat printre două şipci slăbite din poarta iadului, şi nu e nici nepotul de frate al virusului turbării, atunci eu nu ştiu ce e.

Mă scuzaţi, doamnă, puteţi pocni, vă rog, cu căruciorul dumneavoastră în fesa mea stângă, nu de alta dar dreapta tocmai a interacţionat cu elanul unei cete de femei din Orientul Mijlociu. Mulţumesc asemenea. Între timp aruncasem (ne)perechea de pantofi, am zis că dau la dracu’ cu iluziile. Nici n-am apucat să execut încă două diagonale bezmetice că m-am şi întâlnit, uimire în rânjet, cu pantofii simetrici. I-am luat repede şi am plecat să dau iar de prima pereche, ca să pot spune că, uite, există totuşi ordine în univers, şi nu e totul o aiureală browniană.

Dar în cele cinci minute cât a stat nesupravegheată, prima pereche plecase deja spre un destin mai bun, derulat pe rafturile unei femei care ia viaţa aşa cum vine, în loc să problematizeze că între laba stângă şi laba dreaptă există o pronunţată inegalitate de şanse. Am aruncat cu furie a doua pereche pe un raft. În alte cinci minute a dispărut şi aceasta fără urmă. Acum, când mai râd singură pe stradă, imediat mă reped să lămuresc lumea că nu mi se trage de la foiala subconştientă a conflictului identitar, ci de la gândul că undeva, nu departe, două femei lipăie perfect fericite în două perechi de pantofi inegali.

Tot aşa, vorbind cu mine însumi, am văzut că pe la geamuri se despletea înserarea. Am luat o decizie strategică, şi anume să mă aşez la una din cozile imense care şerpuiau printre rafturile vidate de prădători. Într-o oră m-am mişcat exact cinci centimetri. În două ore, unsprezece centimetri. Zici că era dilatare la naştere. În trei ore m-a ajuns din urmă un fel de tremurat nervos. După încă o jumătate de ceas am avut ultima scăpărare de luciditate a serii dar nu m-am lăsat eu, ditamai persoana, sabotată în intenţii de un pic de logică şi bun simţ. Acum totul devenise o operaţiune pe viaţă şi pe moarte. Lângă mine o doamnă povestea simultan cu trei personaje din structura cozii dar şi cu sora aflată la telefon. După ce ne-am intersectat accidental pupilele m-a adăugat repede şi pe mine la complexitatea panelului conversaţional. Am tot mormăit ceva în sfera de acoperire a politeţii şi mi-am văzut de rumegările intrinseci, căci dacă sunt obosită pot să par de trei ori mai ciufută decât media pe ţara de destinaţie.

Pe când mă apropiam de locul unde se plătea şi se pleca am primit un telefon că trebuie să ajung urgent acasă. În faţa mea mai erau câţiva maniaci consumerişti cu tolbele gemânde. Am zis că ăsta e momentul să îmi exercit farmecele şi să mă rog de colegii de suferinţă să îmi permită să sar calul domniilor lor, căci eu abia strângeam la piept o legăturică de haine, în timp ce ei parcă umblaseră până atunci în pielea goală şi acum strângeau provizii pentru următorii două mii de ani. Se pare că i-am convins, căci mi-au permis rând pe rând să îi ocolesc. Am mulţumit cu o mie de plecăciuni, am plătit şi am fugit în noapte, unde, ce surpriză, lumea se afla exact la locul ei.

Cum ne pastram echilibrul?

Data trecuta am scris despre pui ca sa nu scriu iar despre dor. Caci cum pun pixul pe hartie sau unghia pe tastatura se dezmortesc toate faldurile dorintelor si ma trezesc ca un pasager de sareta care priveste cu groaza cum fiecare cal o apuca in alta directie. Dar astazi sunt fericita, caci tocmai mi-am prins in buchetul vietii o noua obsesie: cum ne pastram echilibrul?

Cum facem sa nu ajungem ca tanti aia din reclama, pe care o intoarce un nene cu cheia, ca altfel nu mai e in stare de nimic. Sarim peste faptul ca reclama spune ca medicamentul x te scoate din depresie (lucru pe care eu nu il cred) si ne napustim numai asupra discutiei care ar trebui sa lamureasca de unde ne tragem puterile ca sa mergem frumos inainte. Caci, toata lumea stie, s-a zguduit Grecia, statul New York este falimentar, azi maine vine si randul nostru, oriunde ne-am afla. Alegerile sunt tot mai grele, incepand chiar cu profesia. Sa faci ceva bine platit dar poate plictisitor sau sa te indrepti spre o slujba mult mai interesanta dar si oarecum mai nesigura? Sa te casatoresti cu baiatul ala dragut care ti-a adus flori la absolvire, de s-au topit in sentimente contradictorii toate colegele de camera, sau sa mai astepti ca poate apare altul, mai bine plasat pe scara sociala, financiara sau macar artistica? Cine iti garanteaza ca ti-ai ales bine profesia, cine iti garanteaza ca ti-ai ales bine omul sau galaxia?

Cine iti garanteaza ca dupa ce, in principiu, te-ai aruncat cu butoiul in Niagara, n-o sa-ti dai seama, prin toata sminteala apelor, ca, undeva, ceva scartaie? Ai la tine acele cu care sa crosetezi un nou echilibru? Mergem mai departe pe principiul ca numai realitatea dura si imediata conteaza sau lasam sa se strecoare si sa creasca si o nuanta sufleteasca fara de care concretul pare prea dezlanat si absurd? O mie de oameni, o mie de echilibre, nicio reteta sigura.

Lipsa de speranta loveste, paradoxal, cu furie, chiar si in tari mari, puternice, bine infipte in halca cu prosperitate a planetei. Pornesti masina dimineata si esti blagoslovit la prima cheie cu anuntul liniei telefonice dedicate celor carora li s-a urat cu viata. Depresia loveste cu putere si, aparent, fara sa tina seama de prea multe restrictii. Saracii sufera ca n-au, bogatii sufera ca au epuizat toate distractiile, parasitii suspina ca n-au fost destul de buni, cei care au parasit isi dau seama ca, totusi, croiala destinului se mai desira chiar si in mana lor. Iar fluxurile de stiri nu pun deloc umarul la veselia poporului global.

„Adesea, uitam ca a fi in viata este deja o fericire”. Mi-am subliniat aceasta fraza a doamnei Aurora Liiceanu, aparuta in Tango-ul de mai. Mi-a placut mult de tot si am promis sa tin cont de ea cand vor veni ceasuri prea incarcate de nostalgie. Pe vremea cand am inceput sa banuiesc ca as putea sa fiu si altceva in afara de un economist de nadejde, m-am inscris la un curs de psihologie si, in documentarile comise acolo, am dat peste un articol care spune ca daca esti nascut dupa 1945 sansele sa suferi de depresie sunt de zece ori mai mari decat daca te-ai fi trezit sa vii pe lume mai devreme.

Sunt adusi in atentie cinci factori care contribuie in ziua de azi la tristetile noastre: ruperea legaturilor cu familia noastra extinsa, dispersarea comunitatilor, un accent tot mai puternic pus pe bogatia materiala, influenta puternica a mass-media si o concentrare tot mai pronuntata pe propria persoana. Legaturile mele cu familia extinsa au devenit dupa emigrare un dezastru ambulant, in comunitatea asta care nu stie ca maioneza se face din ou nu m-am chiar lipit, bani am carait si eu ca vreau sa strang, stirile ma infunda cu succes in neliniste dupa ce abia reusisem sa surad, iar pe mine insumi e clar ca ma concentrez de vreme ce ma dau sistematic jos din carusel si scriu. Asa ca revin la obsesia proaspata: cum ne pastram echilibrul?

Cum (si cand) o sa renuntam sa pedalam in competitia „care vecin are faianta mai faina” si o ne oprim pentru un pic de odihna sub un tei ud?

Pui contra Pui

Cand eram foarte tanara, mancam pui fericiti, organici. Ieseau din ou si stateau cateva zile in cos, acoperiti, piuind care mai de care mai tantos, facand sa tresara la nesfarsit paturica subtire sub care ii distribuia bunica. Eu umblam hoteste la cos, luand in mana si pupand pe cioc cate un puisor galben-galben sau negru cu burta alba. Dupa ce depaseau etapa cosului treceau frumos intr-un spatiu ingradit cu lemn dar cuprins in caldura primitoare a bucatariei. Clostile mai ale naibii sareau din tarc si isi luau temporar lumea in cap, satule de constrangerile gradinitei aviare. Bunica le trimitea inapoi la post, eu petreceam cele mai reusite momente ale coplariei.

Apoi trecea si tarcul si puii plecau cu mama pe ulita, sa schimbe impresii si rame cu gainile din vecini. Veneau zgomotosi seara acasa, bulucindu-se pe sub intrarea onorifica marcata de o scandura mai scurta in gard. Intrau frumos in cotet, serveau porumbul de la masa de seara si se asezau la o barfa strasnica pe scandurile si paiele cotetului. Cand le venea sorocul erau galbeni si gustosi de puteau concura o madlena la capitolul lantul amintirilor.

De cand m-am facut mare pun in supa ardeleneasca aratari absolut deprimante, despre care mi-a soptit mie doctorita ca stau sa pocneasca de hormoni si antibiotice. In jurul meu cresc afise la diferite mancaruri care se lauda cu momeala moderna suprema “antibiotic-free”. Ca sa mai gust o pasare cu gust de pasare trebuie sa umblu pe la ferme “amish” uitate de curent electric sau sa ma despart de o halca spectaculoasa din salariul meu de economist cu pretentii artistice. Mai impusc cate o gaina Perdue, daca si perdue ala n-o fi botezat tot cu penicilina.

Cei mai cei dintre noi mananca organic, adica exact cum mancam si noi cand eram tineri si nu stiam ce e aia organic. Cea mai frumoasa si sanatoasa fita e sa mananci de la ferma sau macar de la farmers market, adica, daca ar exista acest concept aici, de la bunicii de la tara. Ma mir si ma extaziez pana ma doare falca in fata povestilor unei colege care si-a petrecut sambata la cea mai misto intreprindere agricola din district, dupa care, tampita de uimire, aflu ca a gatit din „scratch”, adica din zarzavaturi si copane, nu din obstescul cubulet instant. Cooking from scratch is so cool, vine si spune una mai tanara decat mine, iar eu ma retrag in puturosenia cubiculului, fara sa mai subliniez ca n-am rabdare sa mai gatesc din scratch si ca nu nimic cool, e doar norma aplicabila „pe vremea mea”.

Am obosit sa ma mir din tampenii, am obosit sa ma extaziez din prostii.

Am obosit sa racai cu furculita in pui nevricosi, care n-au vazut niciodata lumina soarelui si care cred ca universul e containerul in care isi petrec ei cele 18 zile de viata oribila. Vreau sa plec si sa gasesc ultima oratanie grasa si gustoasa a planetei si, chiar daca iau numai o inghititura sau doua, sa simt lumina, iarba, barfa si veselia in supa mea.