Nas in nas cu arta

I-am tocit fara sa ii cunosc, i-am descoperit fara sa ma pricep sa ii caut.

Simt nevoia sa merg sa ii vad din cand in cand, sa ma asigur ca lumina si culorile lumii sunt la locul lor. Ii vizitez la fiecare cateva saptamani, daca aman prea mult mi se face dor.

Nu e fita, nu e nevoia de a da bine la publicul calator, e pur si simplu un mijloc de a imi oferi un ospat sufletesc.

Viata lor nu a fost usoara, ba dimpotriva. La inceput au luptat cu ironia si cu dispretul celor care apreciau numai arta expusa la „Salon”, cadrul oficial in care se reuneau artistii francezi recunoscuti. Dar nu s-au lasat, au pictat dupa inima lor. Au tesut intre ei prietenii si rivalitati, au experimentat, si-au inventat drumul.

Parizienii au ras la inceput de ei, cei care au purces sa le colectioneze primii tablourile au fost americanii bogati. Apoi au deschis ochii si europenii si au acceptat noul, invatand sa admire si altceva decat lucrarile cu teme religioase sau istorice, pictate in stilul oarecum teapan de pana atunci. Nimeni n-a mai cerut contururilor sa fie precise, nici culorilor sa fie tinute in frau.

I-am tocit, asa cum spuneam, la scoala, in orele de istoria artei in care ni se insirau liste lungi cu nume de picturi si sculpuri pe care nu le puteam vedea niciodata, nici macar in poze. Mama „a facut rost”, nu mai stiu cum, de un album cu lucrarile lui Monet aflate in muzeele din Rusia, a fost o zi mare. Albumul era in engleza, limba din care nu intelegeam nimic la momentul respectiv, dar, sincer, nici nu prea mai conta.

Apoi, dintr-o data, la vreo patru ani dupa ce am ajuns aici, am zis ca hai sa mergem la muzeul de arta. Facusem turul celorlalte muzee mari din oras, numai pe asta, nu stiu cum, il sarisem. Am intrat, am urcat, am vazut cateva galerii, da, frumos, interesant si, dintr-o data, am vazut un tablou cu o femeie asezata pe marginea unui rau, cu picioarele in apa putin adanca. Pissarro. Apoi Van Gogh. Apoi Renoir. Isuse! Monet, Monet, Monet. Nu mai vroiam sa plec acasa. Auzeam vocea profesorului meu de istoria artei de la scoala 8 din Deva (acum liceu de muzica si arte plastice) si parca eram in transa. Doamne, ma gandeam, sunt in fata lor, daca intind degetul ii ating si suna alarma!! In dupa-amiaza aceea am iesit din muzeu alt om.

Lasa ca ma intorc eu intr-o buna zi din Franta anilor 1880, de unde va scriu acum, la biroul din Chicago totusi fiind.

Si o vorba de duh din bagajul lui Claude Monet:

“Toata lumea imi discuta arta si se preface ca o intelege, de parca ar fi necesar sa intelegi, cand pur si simplu e necesar doar sa iubesti.”