Brain and the City

Am un sentiment de satisfacţie drăcească pentru că am comis o piraterie care, ulterior, s-a dovedit cel mai bun tratament pentru „Sex and the City 2”. Nu mă uit foarte des la filme, iar când mă uit se întîmplă una din două: ori îmi plac atât de mult că le revăd iar şi iar, ori mă irită şi mă plictisesc. Ba da, am auzit de calea de mijloc, dar pot să număr pe degete de câte ori în viaţă m-am întâlnit cu ea. Bine, ar mai exista şi o a treia categorie cinematografică, un fel de hibrid care, deşi nu îmi place cu adevărat, mă ţine lipită de ecran nu atât din motive de merit artistic cât mai ales din ţâşniri ale diverselor chestiuni umane care se leagănă lin în covata subconştientului: curiozitate, dorinţa de a zări pe geam galaxia, lenea de a merge imediat la spălat pe dinţi.

Aşa se face că atunci când un prieten mi-a dat adresa unui site unde poţi urmări cele mai recente premiere cinematografice, fără bani şi cu o raţie aproape rezonabilă de pureci, am mulţumit dar nu m-am entuziasmat (ca în majoritatea dăţilor) excesiv. Să fi trecut vreo lună, când, într-o seară, mi-a venit cheful irezistibil de a viziona SATC 2. Piraţii şi-au pus ocluzorul, au butonat nişte chestiuni şi m-au servit cu filmul cald, la pat. Eu mi-am bătut mai bine pernele, mi-am şters ochelarii, am luat o sticlă de vin şi am purces la vizionare. Hm, hm, prima jumătate, cea cu nunta, a fost cum a fost, mai un pic de dialog între Carrie şi Mister Big, mai un pic de tandreţe, mai un pic de sfâr. Ca orice iubitoare până la moarte de SATC (în ciuda acestui post), m-am bucurat să le revăd pe fete, şi, mai ales, să le aud. Căci pe mine filmul ăsta nu m-a cucerit nici cu sex-ul (disponibil în mii de alte locuri, dacă stai să te gândeşti), nici cu City-ul (superb, de altfel, cea mai îndrăzneaţă şi mai rafinată bucată de pământ american), ci cu ritmul sprinţar şi aroma dulce- amăruie a dialogurilor. Pentru schimbul de replici dintre cele patru personaje aş da, în fiecare seară, calul meu. De asta am ajuns cu vizionările la ordine de mărime care se învârt, fără glumă, pe la numărul 25. Multe episoade le ştiu deja pe dinafară, amănunt care nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să le revăd. Şi, jur pe tastatură, nu mă plictisesc deloc, sunt la fel de proaspete. Primul film, lansat în 2008, mi-a plăcut şi el (cu mici scăpări, e adevărat, dar când iubeşti, iubeşti). Am rupt uşa cinematografului chiar în primele zile şi apoi am rupt un sushi de la gură ca să îmi iau şi dvd-ul, fără să mai aştept să intre la diverse reduceri de preţ.

Dar cu al doilea film n-am simţit nicio grabă, nicio urgenţă. O fi încercat intuiţia să îşi scoată pârleala şi să îmi dea şi semnale utile? Oricum, n-am mai rupt nicio uşă, n-am mestecat niciun popcorn, n-am cumpărat niciun dvd, şi nici nu o să cumpăr, garantat.

Citeam că scenariul a stat ascuns sub diverse chei, să nu scape nicio replicuţă, să se îmbulzească cetăţencele ca la urs. Cuibărită pe pernele mele private, am înţeles, în sfârşit, de unde toată secretomania. Păi, dacă ştiau scenariul, până şi piraţii se scărpinau de două ori înainte de a încărca filmul pe site. Unde au plecat toate scenaristele (parcă vreo şase) care au copt zeci de episoade acidulate exact cât trebuie, exact unde trebuie? Nu vrea cineva să iasă în stradă şi să le cheme înapoi??

Ca să nu vă reţin prea mult, căci ştiu că aveţi treburi importante, şi mai e şi vremea vacanţelor, iată ce m-a enervat pe mine până la o intensitate de cod portocaliu:

1. deşertul – păi dacă vrei să cădem pe spate, să ne topim de încântare şi să visăm cu ochii deschişi, trimite-le, domnule, în nordul Italiei, în Franţa, în Spania, în Bucovina. Să fie munte, să fie orăşele, să fie soare, să fie un pic de şic pe undeva, nu? Mersul ăla cu toacele prin deşert mi-a declanşat aceeaşi reacţie complexă încercată şi în faţa poantelor gen „Leana şi Costel”: uimire, ridicol, silă pistol. Şi, până la urmă, să fie şi deşert, primesc, dar să fie ăla care se pretinde că e, nu altul. Şi încă ceva, vrem totuşi să vedem o bucăţică de oraş, să ne facem o idee. Că hotele am mai văzut.

2. circoteca de conştiinţă declanşată de numitul pupat cu Aidan. L-ai pupat, l-ai pupat, gata, a trecut, aţi fost prieteni, v-aţi mai apropiat o secundă, fiecare merge pe drumul lui, el la magazinul de amenajări, ea la viaţa ei. Să nu uităm că noi am văzut o simultaneitate de relaţii conduse aprig cu Aidan şi cu Mr Big, când eram noi (şi ei) mai tineri. N-am treabă, aşa a fost atunci, se întâmplă, dar acum nu ne insultaţi bulbii cerebrali cu atâta dramă pentru un pupat adolescentin. Intriga asta nu duce apa, după cum se exprimă, inspirat, limba engleză. Aaaa, acum a reuşit să reziste tentaţiei, foarte bine, foarte frumos, dar să rămână toate aşa cum sunt, fără să ne acoperim de ridicol.

3. (dar legat de 1.) bogăţia aia şeicească pe mine nu m-a impresionat cu absolut nimic. Aş fi urlat de plăcere dacă le caza, de exemplu, într-o vilă de pe coamele Florenţei.

De asta mi se pare că am piratat filmul potrivit, la momentul potrivit. Între timp site-ul cu pricina a fost dibuit şi s-a închis, oricum nu am mai urmărit altceva pe el. Şi totuşi, chiar în această învârtejire de dioare, dune şi doamne de la oraş, s-a strecurat, din partea mea, o dâră subţire de nostalgie, dublată de speranţa revenirii SATC cu ideile pe solul umorului semnificativ şi sănătos. Oare să mai sper?

Cavalerii viselor

Prima data am crezut ca vin in America pentru a inscrie in rabojul personal izbanzi profesionale marete, din acelea care imi aprind imaginatia cand le intalnesc povestite in reviste si ziare. M-am instalat repede intr-un loc unde se lucreaza cu cifre, si mi s-a parut ca sunt pe drumul profesional bun. Dar povestea de dragoste cu cititul s-a reinnoit brusc, pe neasteptate, „out of the blue”, cum spun compatriotii mei de acum. Am inceput sa imi petrec tot mai des serile intr-o librarie unde ai voie sa stai pe jos, daca ai chef, si sa rasfoiesti cartile, atat cat te tine timpul liber si setea sufleteasca. La inceput am frematat de bucurie ca reuseam, in sfarsit, sa gasesc volumele de Agatha Christie care imi lipseau din colectia in limba romana. O iubesc pe Agatha nu pentru crimele si intamplarile destul de triste pe care le pune in pagini, ci pentru finetea spiritului de observatie cu care opereaza Hercule Poirot si Miss Marple. Dar nu Agatha Cristie mi-e fost prima dragoste literara. Nici Jules Verne, nici Alexandru Mitru, desi am framantat „Copiii Capitanului Grant” pana la ingalbenire si am parcurs „Legendele Olimpului” pana m-am lipit complet de intrigile si tresaririle fiecarui zeu.

Am citit mult si cu drag in copilarie. Cartile erau, asa cum se stie, un fel de marfa de contrabanda. Sa fi fost prin clasa a treia primara cand au sosit, la libraria de peste drum de scoala, „Copiii Capitanului Grant”, in colectia alba cu o ilustratie in centru, colectie pe care cred, sper, ca si-o aminteste toata lumea. Din aventurile celor doi copii, am invatat, la final, prima expresie in limba engleza, si cea mai importanta „Go ahead!”. Cu zeii, semizeii si muritorii prinsi in itele lui Alexandru Mitru mi-am petrecut multe dupa-amieze de copil singur, inchis in casa, cu povata de a nu deschide nimanui usa si de a nu raspunde la niciun telefon. Insa cititul adevarat, viu, cu buzele muscate de emotie si cu imaginatia cufundata in capriciile cuvintelor, a venit la prima intalnire cu „Ciresarii”. Expeditia lor, planificata sa cucereasca inima muntelui, misterul si organizarea, asteptarea, drumul, intamplarile, personajele, rasturnarile, toate mi-au patruns pana in cea mai nestiuta cuta a sufletului. Atunci am incercat pentru prima data sa imi inchipui noptile de dinaintea marilor plecari. Atunci am retinut ca bezna (pesterii, dar, adaug acum, si a vietii fara cuvant) nu admite nuante. Atunci am pandit incordata in ce directie se indreapta afectiunea lui Victor si m-am intrebat cum ar fi daca l-as intalni in viata reala, cum l-as iubi cu adevarat, dincolo de fosnetul paginii. Despre ce am povesti? Cat spatiu ne-am acorda unul celuilalt si cum ar fi regasirile?

Am incremenit de incantare cand, intr-unul dintre volume, Victor le trimitea prietenilor salutari tocmai din Austria. Salzburg! Bratele mi s-au infiorat. N-a putut sa imi fie draga „Fata in Alb”, desi ii admiram feminitatea, tocmai pentru ca incepuse sa ii fie draga lui. Ce-am mai cautat micile tanagrale prin balciul care le inghitise ca pamantul! Vine, vine norocul!! Insa „Ciresarii” pe care i-am citit atunci nu erau inca ai mei, pentru ca nu ii gaseam, in ruptul capului, in librarii. Imprumutasem primele trei carti din serie de la o colega de clasa, apoi am gasit volumele patru si cinci in casa unui verisor. Dar, oricat amanam, oricat incercam sa imi prelungesc fericirea, venea momentul in care cartile trebuiau date inapoi. Le duceam, cu inima franta, sa se aseze in bibliotecile carora le apartineau. Nimic nu imi doream mai mult decat proprii mei „Ciresari”.

Intr-o zi ce doar parea ca oricare alta, am mers cu mama la libraria de la Ulpia, magazinul nostru universal, mult mai dragut atunci (desi cumplit de gol), decat cutia gen mall care a devenit azi. Acolo am baut cate o limonada si ne-am indreptat spre mica librarie de la capatul etajului. Am zabovit cu privirea pe cateva titluri si, dintr-o data, am simtit ca incremenesc. Am intins mana si am strans, cu disperare, la piept, toate cele cinci volume iubite, dorite, citite si visate. Nu mai stiu cat costau dar imi amintesc ca nu aveam la noi atatia bani. Am inceput sa plang si, vanzatoarea, vazandu-ma, mi-a vorbit bland, intelegator, si mi-a promis ca, daca imi plac atat de mult, le pune deoparte pana ma intorc cu mama si cu banii. Am alergat acasa si am fost inapoi in mai putin de o ora. I-am multumit doamnei respective, din toate puterile mele si apoi, chiar am intrat in vorba cu ea, m-a intrebat ce carti am mai citit, ce imi place, ce mi-as mai dori. Multa vreme de atunci incolo am pastrat legatura cu ea, treceam, o salutam, imi spunea daca are vreo carte pretioasa si buna. Imi pare rau ca azi nu mai stiu nimic de doamna respectiva, drumurile ni s-au despartit, ca multe alte drumuri, dar in cazul acesta chiar regret cu adevarat. Stiu ca a mai lucrat o vreme la libraria de la Ulpia dar apoi nu am mai intalnit-o.

Asa mi-am asezat „Ciresarii” in biblioteca, asa i-am putut citi oricand, noapte sau zi, vara sau iarna. Am vazut apoi cateva filme inspirate de ei, dar filmele astea au un dezavantaj enorm, acela ca le concureaza pe cele zamislite deja in capul meu, la citirea cartii, si de aceea de cele mai multe ori filmele reale au reprezentat, poate uneori pe nedrept, un fel de dezamagiri.

Cu mintea mea de acum, nici mai buna nici mai proasta decat a altora, poate doar un pic mai calita in departari si rasturnari de intelesuri, cred ca printre ingredientele esentiale pentru sanatatea sufletului, cum spune Anda, sunt  cat de multe minute se poate de lectura pe zi. Dragostea de carte, sadita in inima copiilor, ii poate ajuta nu doar sa se formeze mai frumos, mai profund, mai nuantat, dar ii poate salva, in momente grele, de ganduri negre, de nelinisti, de indoieli fara raspuns imediat. Cartile iti pot fi prieteni cand totul se clatina si se rastoarna, iti pot fi aliati in frumusete cand totul merge bine, si iti pot fi deslusitori ai sentimentelor cand nici nu stii sigur daca ti-e bine sau ti-e rau. Citeam ca in Anglia exista specialisti care pot sa iti recomande ce sa citesti in functie de starea ta sufleteasca, sau iti „prescriu” carti care sa descrie experiente din categoria celor prin care treci tu insuti, ca sa le intelegi mai bine, ca sa afli ca nu esti singur. Chiar o sa ma informez mai mult asupra acestui subiect si am sa revin.

Cred puternic in carti, uneori sunt certata cu numerele, nu ne vorbim, pentru ca le acuz ca imi fura din timpul pe care l-as putea petrece langa cuvinte. Ma straduiesc sa gasesc o solutie concreta de a ma muta, cu arme si bagaje, mai aproape de cuvinte. Si abia astept sa ma reintorc acasa si sa citesc, din scoarta in scoarta, „Ciresarii”.

Pentru ca, datorita lor, a prietenilor imaginari cu dor neastamparat de aventura, n-am stat nicio secunda pe ganduri cand a aparut optiunea de a pleca la capatul zarilor. Si chiar daca nu am eu, inca, acea cariera fantastica, am redescoperit aici placerea nebuna de a citi, de data aceasta in limba engleza. Am descoperit fericirea de a da iama in carti si de a le pastra aproape, acum fara oprelisti. Iar, in curand, am de gand sa gasesc o solutie practica pentru a darui cateva volume celor care au nevoie de ele pentru a se descoperi, pentru a gasi calea catre o viata frumoasa si plina.

E foarte, foarte important ca un copil sa aiba ocazia de a tine in mana o carte. Aluatul lui e inca moale si curat, poate fi influentat in mod esential de lectura, de contactul cu adevaratele valori. Campania „Dreptul de a Citi” aduce alaturi copiii si magia cartilor. Vizitand site-ul www.estedreptulmeu.ro poti sa afli cum sa ajuti aceasta initiativa de a restabili echilibre, de a atinge vieti.

Am sa le rog pe Anda si pe Denisa sa ne spuna ce carte preferata citea fiecare in copilarie, chiar si dupa ce lumina regulamentara se stingea, si pasii mamei se indepartau a treia oara de usa camerei, de data asta convinsi ca puiul doarme bustean.

Si, de asemenea, ii mai intreb pe toti cei care doresc sa ne spuna numele cartii lor magice. Daca ati stii cat de curioasa sunt!

Noi cu noi

In dimineata de 14 m-am asezat cateva minute la calculator, sa scanez stirile. De obicei nu apuc sa fac asa ceva, ci doar pleznesc ceasul, montez ibricul in schema, improsc cu sudalmi pe oricine se afla in aria de acoperire, operez trei pasi de mentenanta matinala, insfac geanta, beau cafeaua in picioare si tai-o draguta la tren, un – doi, un – doi. Asta se intampla si pentru ca seara parca as impinge Himalaya cu cata energie am iar dimineata platesc tributul meu, vorba melodiei. Am aflat stirea despre Madalina de pe blogul Corinei. La intoarcerea acasa am continuat sa caut informatii, sa inteleg ce si cum s-a intamplat. Pe masura ce mai citeam cate ceva simteam ca, in loc sa se ostoiasca, curiozitatea imi devenea tot mai rotunda, tot mai neiertatoare.

Au stiut ce au stiut zeii cand ne-au strecurat curiozitatea in vene. Cred ca s-au amuzat ingrozitor, imaginandu-si cum o sa pandim calul solului domnesc intr-un anumit secol si fluxul instantaneu de stiri intr-un alt secol, mai dracos si mai emancipat. Am pieptanat, desigur, toti prietenii, psihologii, jurnalistii si comentatorii de pe nu mai stiu cate site-uri, am uitat sa merg la piscina si n-am raspuns la telefon. La un moment dat copilul a venit sa ma intrebe, politicos, daca as mai putea eu sa-i pregatesc ceva de mancare, ca i-e cam foame. Cand intindeam untul pe paine, mi-am amintit ca asa ne-am strans si noi, cand a murit bunica din partea tatalui, intr-o adunare (pastrand proportiile) impresionanta, absolut de nerealizat pana atunci. Ca, de, daca omul e in viata, mai treci tu (teoretic) pe la el, dar cand traverseaza pragul te pleci obstesc in fata definitivului si irevocabilului.

Viata asta, asa sucita si tot mai de neinteles cum are tendinta sa devina, contine, totusi, posibilitati. Poate maine se crapa de o zi mai buna, poate mai e ceva de facut. Poate iti regasesti puterea. Uneori e atat de important sa mai astepti putin. Desi tocmai asta se spune ca nu mai pot face persoanele care renunta la viata: nu se mai vad trecand prin urmatoarele cinci minute. Degeaba le povestim noi despre ganguritul de maine al bebelusului, lumea se inchide acum. Citeam ca oamenii nacuti dupa 1945 au sanse de 10 ori mai mari sa sufere de depresie. Erau date acolo si niste cauze, foarte adevarate, daca stam sa ne gandim. Dupa 1950 societatea a suportat schimbari atat de profunde, petrecute cu o viteza atat de mare, incat trebuie sa fii tabacit rau de tot ca sa nu te afecteze profund. Si exista, asa cum stim, hoarde intregi tabacite fara fisura, dar la fel de bine exista inca oameni foarte sensibili, perfectionisti, ale caror trairi interioare pot fi rascolite de nuante emotionale atat de fine incat altii ar putea sta o suta de ani pe prag, la panda, si nu le-ar dibui.

Cauzele majore care produc depresia in zilele noastre tin de faptul ca familia extinsa s-a risipit in patru zari, comunitatile s-au dispersat, ne preocupam excesiv de bogatia materiala, influenta mass media este atat de puternica incat daca am vrea sa o dezlipim de noi ar curge sange si, mai mult decat orice, s-a intensificat fara precedent concentrarea pe realizarea de sine. Din toate partile vin impulsuri care ne lamuresc cum trebuie sa fim, ne slefuiesc si, pana la urma, ne manipuleaza. Cine n-ar vrea sa fie perfect? Cine n-ar dori sa nu mai existe mizerie, nepasare si mojicie? Dar poate ca provocarea esentiala a acestor vremuri este sa ne inventam, naiba stie cum, o potiune psihica pentru a rezista in ciuda tuturor si, uneori, mai ales in ciuda noastra.

Pe mine cel mai mult ma infioara absenta. I-am invatat gustul si am inteles trista zicala a francezului: a pleca inseamna a muri un pic. Cand vezi persoane dragi la distante de ani inveti sa traiesti cu strangerea de inima ca si cand ea ar fi fost intotdeauna acolo. Se instaleaza in tine, picura si inveti sa o imblanzesti, sa o faci suportabila. Dar nu dispare si daca cineva imi spune ca dispare eu ii spun de pe acum ca nu il cred. Cea mai importanta lectie a emigrarii este convietuirea cu absente esentiale.

Iar pe mine tocmai absenta ingrozitoare, si in cazul acesta definitiva, instalata peste copilul fara mama si peste mama fara copila m-a durut, m-a facut sa ridic pumnul spre oranduirea lucrurilor. Disparitia s-a consumat, ritualurile s-au sfarsit, tineretea a incremenit in fotografiile frumoase ale trecutului, ghioceii se vor odihni intotdeauna langa pieptul ei, pe un raft. Se lasa linistea si incepe ticaitul fara final al zilelor de absenta. Daca ar putea cineva sa isi inteleaga complet greutatea absentei, cred ca nu ar mai exista sinucideri (nici emigrari la mare distanta).

Chimia creierului si dantelariile sufletului ne pot fi cei mai buni prieteni, ne pot fi cei mai aprigi dusmani.

MistereThai

Oh, my God, this is good, ohhhh, my God, this is gooooood, I want it every day, this is gooood, oh, I like it soooooo much. O, God, I want this every single day, mmmmmm, every single day. How can it be so goooood? I just love it, mmmmm, aaaahh.

Mormăielile de mai sus nu reprezintă ce ar putea să pară, ci monologul meu interior spre exterior în faţa farfuriei cu mâncare thailandeză. De câte ori mănânc Thai Food sunt uimită de combinaţii, de arome, de culori, de orezuri, de tăiţei, de supe, de curry-uri, de pătrunjei pe care nu i-aş da pe gât în altă parte, de bambuşi, de ciuperci, de cine ştie ce-o mai fi pe acolo.  

Dar luate împreună sunt atât de bune şi arată atât de frumos încât mă declar a avea cea mai gustoasă aventură cu bucătăria de peste mări şi ţări. Am încercat destule restaurante pe aici şi declar oricând, cu mâna pe sosul de soia, că senzaţii culinare atât de intense şi de fine ca acelea trăite cu nasul în mâncarea thailandeză, nu am mai întâlnit până acum.

Singura problemă e că eu, afurisită, pofticioasă şi invidioasă fiind, nu mă pot împăca definitiv cu gândul că ceea ce comandă alte persoane din restaurant arată, totuşi, întotdeauna mai bine decât mâncarea mea. Pe celelalte farfurii apar mereu spirale de morcovi, fantezii din varză creaţă şi alte dichiseli mult mai elaborate şi mai exotice decât ce am ales eu.

Chiar azi am păţit-o cu două japoneze. Erau foarte albe, slabe, delicate şi, graţie extremă, nu-şi scoteau picioarele din pantofi pe sub masă. Ceea ce nu se poate spune despre alte trei doamne, prinse într-o conversaţie spumoasă şi piţigăiată, derulată toată cu tălpile la vedere. Nu ştiu ce naiba am avut, că îmi închipuiam numai cum ar fi să vină un câine şi să plece cu saboţii lor.

Japonezele, în schimb, mâncau graţios, împărţind nişte feluri de mâncare complet neidentificabile. Gustau din toate operele culinare pe rând, manevrând profesionist perechile de beţigaşe, răspândind o clasă şi o fineţe imposibil de trecut cu vederea. Bine, poate sunt şi părtinitoare, căci am o admiraţie puternică pentru culturile care bibilesc, în opoziţie cu cele care se axează exclusiv pe eficienţă.  

Aproape pierdută în numita admiraţie, m-am trezit brusc în dinţi cu un lemnişor aromatic cu care nu ştiam ce să fac. A urmat un proces decizional dificil, pentru care nici unul din modelele teoretice de management nu m-a putut pregăti îndeajuns. Mi-am evaluat alternativele şi am realizat cu groază că am numai două: înghit (imposibil) sau nu înghit (aproape imposibil, dacă stai să te gândeşti). Dilema mea se precipita sub ochii frumoşi ai japonezei care mânca orientată cu faţa spre mine. Îmi plec privirea în farfurie, mă şterg delicat la gură şi plasez obiectul acestei drame sociale în şerveţel. Pe urmă mă uit spre stradă, să văd cum trec maşinile, mă uit spre calea ferată, să văd cum trece trenul şi mă uit prin restaurant, să văd cum trece neobservat un gest aşa de eficient.

Orbită de analizele fine pe care le fac lumii înconjurătoare, era să nu observ americanca solidă în bluză turcoaz, care literal se holba spre masa japonezelor. Îmi încrucişez privirea cu a ei şi aş dori să-i transmit că ştiu ce simte, că o înţeleg şi că nu e singură. Şi ea, ca şi mine, doreşte să comande în continuare exact ce mănâncă doamnele fine dar habar nu are sub ce alambicări lingvistice se ascund delicatesele.

Mă foiesc cu nesaţ în scaun şi aştept să văd ce urmează. Între timp japonezele primesc alt platou cu feluri enervant de pitoreşti şi continuă să converseze pe limba lor, mai străină decât planeta Pluto. Amândouă ignoră complet arătătorul americancei aţintit acum direct spre farfuriile lor. Doamna în turcoaz cere relaxat chelneriţei, pe bază de falangă, bunătăţile fără nume. Numai eu m-am chinuit să ţin minte: pad-wun-sen şi m-am trezit cu neuronii în grevă, cu promisiune fermă de răscoală, dacă îi mai înghesui inutil.

Tot promit că îmi fac curaj să comand şi eu exact ce văd în farfuria altora, singura problemă ar mai fi că viaţa m-a învăţat că s-ar putea ca felul respectiv să îmi placă sau nu, fără atenţionări prealabile. Şi atunci mă bazez în continuare (inclusiv pentru mâncare) pe meniu şi pe instinct.

Distrat pe 4 Iulie

Îmbrăcaţi – vă!

Repede, puneţi un tricou şi o fustă, lăsaţi geaca acasă, nu o să aveţi nevoie de ea. Vă iau la lac, să vedem artificiile.

E o seară caldă, coborâtă peste o zi perfectă pentru scăldatul organizat. Abia am venit de la piscină, am mâncat câte ceva, am făcut un duş şi ne îmbarcăm pentru spectacolul de seară. Sărim repede în maşini, se lasă întunericul. Nu pot pleca fără voi.

Ca niciodată, nu ajungem exact când a explodat ultima şarjă ci apucăm să vedem a doua jumătate a răsfăţului colorat. Fuga peste câmp, e un pic de distanţă între locul în care am reuşit cu chiu, cu vai, să parcăm maşina, şi amplasamentul din care putem observa nestânjeniţi luminile. E plin de lume, ne aşezăm pe nişte pietre dar eu nu pot să stau prea mult jos, încerc să fac câteva poze. Cu scuze că nu am nici priceperea nici echipamentul necesar unor poze aşa cum mi-aş dori, vă prezint, totuşi, cea mai de Doamne Ajută imagine.

În departare, la capătul plajei, se leagănă lacul, ascuns în întuneric cu gândurile sale. Bubuiala şi luminile sărbătoreşti cuprind frenetic o bucată de cer, apoi lucrurile se liniştesc, mirosurile se combină cu fum răzleţ. Coborâm pe plajă, nisipul e mărunt rău de tot, alergăm ca şi copii, eliberaţi de planuri şi spaime. Ştiu un drum pe care putem ajunge să vedem zgârâie norii îmbrăcaţi în pijama. Nu stăm mult, acolo bate mai tare vântul, dar luăm cu noi imaginea centrului semeţ, luminat.

A fost un 4 Iulie superb la Chicago, de vineri până duminică totul a ţinut cu noi. De la concertul în parc, în aer liber, ascultat împreună cu CristinaC vineri dimineaţă şi până la spectacolul de duminică seara, am uitat de doruri, de nelinişti, m-am bucurat fără hotar.

De asta nici nu puteam să nu vă iau cu mine la lac. America, la fel ca orice alt pământ, are şi bune şi rele, şi albe şi negre, şi multe gri şi multe prea colorate, dar stăpâneşte la perfecţiune arta de a te amuza în timpul liber, dublată de priceperea de a stârni în cetăţeni un patriotism de invidiat, o mândrie care, justificată sau nu, e mult mai sănătoasă, aş zice, decât oribila expresie „frumoasă ţară, păcat că e locuită”.