Hal de festival

Ştiind eu din surse dragi şi de încredere că la sărbătoarea românească organizată de una dintre bisericile din Chicago vin dansatori de calitate de la Cluj, m-am deplasat duminica trecută până în curtea numitului aşezământ. Nu ştiu dacă au venit dansatorii, şi, dacă au venit, oricum, din păcate, eu nu i-am prins. Am ajuns târzior, e drept, însă atmosfera mi-a lăsat un gust cam străpeziu, ca să zic aşa.

Mă rog, au cântat nişte domni şi doamne, poate ei cântau bine, de ce să bag strâmbe internaţionale, însă sonorizare a fost, prieteni (vorba lui Robert Turcescu), jalnică. Aşa de rău m-am deprimat că am recurs la un meniu tradiţional, ceva comfort – food care să îmi amintească adevărul că România reprezintă mult mai mult decât nişte scărţâituri nefericite, taxate cu 5 dolari de persoană, la intrarea în ţarc. Eu sunt deja patologic recunoscută pentru dorul meu de România, nu ştiu dacă alţi oameni (relativ) sănătoşi la cap mai experimentează asemenea pusee de dor, dar, de data asta, nu m-a înveselit deloc întâlnirea cu porţiunea folclorică derulată între cinci şi şase postmeridian.

Nici n-am apucat bine să iau loc pe scaun că s-au produs trei fetiţe, altfel cum să le spun, împopoţonate cu fustiţe din voal ieftin şi tricouri cu sclipici. Au cântat, săracele, nişte melodii absolut nepotrivite cu vârsta lor, printre care, bineînţeles, şi iarbaaaaa verdeeee de acasăăăă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasăăăăăăă. Mie îmi place, în principiu, melodia, dar un copilaş de clasa a treia chiar nu ştie (din fericire) ce e nostalgia după acasă şi alte bâzdâcuri existenţiale. Atunci de ce să cânte fetele acelea asemenea cântece? Apoi au dat cu bâta în balta lui I will survive, de parcă erau izolate pe vreo insulă pustie şi îşi exprimau determinarea de a nu sfârşi în maţele nediscriminante ale canibalilor.

Sau poate repertoriul era ales pentru deliciul mâncătorului de fasole cu ciolan, să îl gâdile dulce – acrişor la melancolii, şi să mai cheme, pe unul dintre celulare, vreun verişor de gradul trei la manifestare, să-şi amintească ei, la o savarină pleoştită, cum au ajuns cu containerul în America şi cum s-au scos între timp. Doamne, nu ştiu ce are capul ăsta al meu, că parcă s-a stricat între timp, se ia de oameni, oare nu mai e acelaşi cap care, pe timpuri, venea acasă cu coroniţă??

Bine că se organizează manifestări, nu toate trebuie să fie la nivel de reprezentanţie simfonică, dar poate dăţile viitoare n-ar strica să răpească de pe undeva vreun inginer de sunet şi, prin remuneraţie sau linguşire, să îl pună să îşi facă treaba. Căci, dacă tot aceeaşi persoană va pregăti mămăliga, eu o să mai vin la festival, cu dopuri în urechi, desigur.

Intelectuala si mestesugul pescaresc – poveste de la Chicago

Haide sa mergem la pescuit, ii propusesera niste oameni mai relaxati intelectualei, desigur, cu jumatate de gura, caci stiau ca sansele de a o stramuta din anticariat pe malul baltii sunt, practic, nule. Descoperise ea, cam anul trecut pe vremea asta, o sursa inepuizabila si ieftina de carti englezesti, si, cum scapa de sub observatie, cum o tulea sa prinda cate o grozavie de carte la pret de o acadea. Dar lucrurile nu mai puteau sa continue ca si pana acum, trebuia scoasa si intelectuala la aer, caci e inca vara si, in consecinta, vremea distractiilor outdoor.

De vreo trei – patru ori refuzase invitatia, insa incepusese sa se uite cu oarecare jind spre cei care se pregateau contiincios pentru dupa – amiaza pe malul lacului. Bine, vin, zise ea, confruntata cu cea de-a cincea invitatie. Lasa, isi spuse, ca nu poate fi chiar asa de rau. Isi indesa in sac trei carti, un Murakami, o Beauvoir (biografie) si, pentru siguranta, Peter Mayle, „Un an in Provence”. Peter Mayle o scotea, de altfel, din orice fel de tristeti si ii dadea un chef nebun a trai si a observa, fara incrancenare, viata.

Cu sacul cantarind cateva kile de literatura, intelectuala verifica prezenta scaunelor de camping in port-bagaj, se asigura ca are suficiente sticle de apa plata pentru vreo trei ore, se dadu cu spray de tantari si purcese, impreuna cu ceilalti, spre obiectivul estival. Hm, nu stiu cum se face ca balta asta nu era chiar ce se asteptase intelectuala, cineva nu curatase tot gunoiul. Deh, nicio tara nu e perfecta, doar ca unele sunt mai maiestre la propaganda pozitiva decat altele. Poate e o balta mai retrasa, rationaliza insa intelectuala, si, in timp ce restul trupei desfasura cu pasiune undite si fire, domnia sa isi posta scaunul de camping la o umbra de copac batran, extrase Murakami-ul din straita si se cufunda in placerile inegalabile ale lecturii.

Pe frontul pescaresc lucrurile mergeau nesperat de bine. Peste dupa peste se lasa pacalit de aroma ramei si platea, ca fiecare dintre noi, pretul, schimband confortul psihic al baltii cu atmosfera neprietenoasa a unei galeti portocalii. Ah, dar ce ii pasa de toate astea intelectualei! Ea isi vedea de ale ei, aruncand, totusi, cand si cand, cate o privire in jur, pentru a se asigura ca toata lumea roboteste cu spor.

La un moment dat, ce crezi, Pescarul – Sef observa ca ambele undite cu care jongla din greu domnia sa dau semne de abundenta piscicola. Cum, omeneste, nu putea opera decat o singura undita la oricare moment te zero, pescarul o striga pe intelectuala, rugand-o frumos sa vina si sa traga de undita secunda. Bufnind si facand marunt din buze, intelectuala parasi sala de lectura improvizata intre scheletul de aluminiu al scaunului si isi deplasa pretioasa persoana pana la manerul sculei pescaresti. Cu o oarecare sila, trase puternic si, ce sa vezi, din carlig o privea, cu ochi mari si sinceri, o frumusete de peste istoric, caci, nu-i asa, era primul exemplar extras vreodata de ea dintr-o apa curgatoare sau statatoare. In psihicul intelectualei se petrecu un declic, dintr-o data se simti mare pescareasa, aproape profesionista. Caci asta este beleaua generala cu intelectuala, da-i o o mana si iti ia tot lacul.

Intrevederea dintre ea si peste declansa in amandoi sentimente incalcite si profunde. „Cum dracu am putut sa ma las prins de o tipa care abia a pus mana pe undita?? Un piiiiic daca zvacneam de rama aia mai repede, nu ma mai prindea ea nici la Sfantul Asteapta! Ingrozitor l-am dezamagit pe bunicu’, caci el imi spunea: morfoleste rama si sterge-o baiete, ca pe lume exista o specie de oameni smecheri, numiti pescari”. Intelectuala umplu linistea aurita a dupa – amiezii cu decibelii incantarii ei totale: „am prins un pesteeeee!!! Cum naiba am reusit sa prind un peste cand ma deplasasem numai pentru un pic de lectura si niste muscaturi de tantari speciali, imuni la putoarea si unsoarea licorii care, teoretic, ii alunga?”

Nici nu apuca sa predea undita, ca ii fu pusa in mana iar, si scoase alt peste, apoi altul. Ia uite ce mai pescuieste, incepura cartile abandonate sa barfeasca. Nu m-as fi asteptat de la ea sa uite atat de complet de noi, dadu glas sentimentului general cartea lui Murakami. Hai ca voi, ca voi, dar sa uite si de ideile mele, isi arata, afectata, dezamagirea, biografia doamnei Beauvoir. Hm, hm, asa e cand te relaxezi in natura, nu se arata deloc surprins textul lui Peter Mayle. Nu va faceti griji, o sa revina la noi.

Si intelectuala reveni, caci nu mai prinse nimic de atunci. Cum vara continua nestingherita si in parametri termici destul de prietenosi, intelectuala mai lua parte la cateva partide de pescuit, unele chiar pe malul unei balti mai titrate, numite si „Lacul Michigan”.

Acolo, chiar daca nu prindea nimic, macar putea sta tolanita pe iarba cu o carte buna sau putea sa admire privelistea pescarusilor, pe fond de zgaraie-nori. Sau putea face cateva poze cu turnul lui Donald Trump scaldat de sus pana jos in lumina roz a apusului. Asta, bineinteles, daca ar fi avut aparatul foto baterie suficienta. Dar cum bateria se termina intotdeauna la cel mai interesant moment al intervalului orar – tinta, privelistea turnului roz a ramas numai in ochii si sufletul intelectualei. Si-a stapanit cu greu impulsul de a arunca aparatul foto direct pe fundul lacului, ca si cum el ar fi fost de vina ca ea nu l-a bagat in priza la momentul potrivit. Eh, dar incurcate sunt caile Domnului si ale intelectualilor, si cum sezonul pescaresc continua, vom mai revenit cu relatari de la fata si privelistea locului.

Despre oamenii care ne iubesc

Ati socotit, fiecare dintre voi, cator oameni le sunteti necesari, nu datorita cine stie caror considerente de siguranta financiara sau imobiliara, nu datorita dorintei mondene de a iesi cu cineva la o cafea, nu datorita combinatiei dintre calitatile si defectele voastre, nu datorita vreunui plan de viata bine pus la punct si executat fara ezitari?

Cator oameni le sunteti necesari pentru ca nu pot respira fara voi, sau, atunci cand respira, o fac controlandu-si strict suspinul, ca sa nu il dibuiti pe fir?

 Cati oameni va poarta, fara a-si dori altceva, povara dragostei?

Cati oameni plang cand plangeti, rad cand radeti si vor, mai mult decat orice pe pamant, sa va vada linistiti si impacati cu voi insiva? Cati oameni recunosc, dupa intonatia primei silabe, binele sau raul din voi?

Prieteni, cunostinte, amici, vecini de compartiment, gasim cu duiumul.

Daca exista o persoana sau doua care sa ne iubeasca pana la plasele suntem, cumva, salvati.

Daca exista macar o singura persoana care sa ne spuna, atunci cand ne agitam, strigam si vorbim brambura: nu sunt suparat pe tine, nu pot sa fiu, sunt suparat numai pe necazul tau si as vrea sa ti-l iau cu mana, atunci suntem, iarasi, salvati.

Dar exista asemenea persoane?

Le-ati numarat?

Cate sunt?

Cine sunt?

Le-ati imbratisat sa va paraie oasele in ultimul an?

Un strop de Tara

Va amintiti scena din „Pe aripile vantului” in care, saraca si aproape doborata de impletitura dintre conjunctura istorica si circumstantele personale, Scarlett cauta totusi o solutie ca Tara sa nu se duca definitv de rapa? Parintii nu mai traiau, casa era devastata, razboiul isi vedea de urmarile sale, taxele de platit se adunau, implacabile, iar banii lipseau cu desavarsire. Scarlett are nevoie urgenta de o solutie, iar solutia i se aprinde in minte ca fiind o vizita facuta lui Rhett Butler. Nu exista insa prin imprejurimi nicio imbracaminte cat de cat sic, cu care sa poata sa apara in fata nabadaiosului cunoscator intr-ale oamenilor, fara a trada imprejurarile disperate care o manau in cautarea acestei intalniri. In oglinda crapata, alaturi de fata ei obosita, Scarlett vede perdelele verzi aflate la una dintre ferestrele generoase ale casei. Cat ai clipi din ochi le pune gand rau si, in urmatoarea scena apare, infloritoare, intr-o rochie presupus confectionata chiar din numitele perdele. Scena perdelelor verzi este simbolul vointei de a nu ceda cu niciun pret in fata unei destin care, desi anuntat dulce si dantelat, avea sa se dovedeasca extraordinar de plin de obstacole.

Nu aveam nicio ideea ce s-a putut intampla de atunci cu celebrele perdele, insa, cu cateva zile in urma, m-am trezit chiar in fata lor. Vizitam o casa aflata, undeva, aproape de granita dintre statele Illionis si Iowa, si, pe langa zeci de alte minunatii colectionate cu rabdare, proprietarii au cumparat, de la o licitatie organizata de MGM, doua tablouri folosite in film si perdelele despre care va povestesc. Politica oficiala a casei cu pricina era fotografiatul interzis, dar nu interzis chiar de tot. Casa a apartinut initial unui ambasador american in Belgia si este decorata pornind de la modelul unei vile italiene. Eu recunosc ca, ori de cate ori vad ceva frumos, ma mananca degetele si aparatul foto, nu prea ma pot stapani. Am fotografiat salonul de primire de la parter si o fructiera care mi-a atras atentia, amplasata pe o masuta, in hol.

Am urcat apoi la etaj, am ascultat povestea casei si a exponatelor, dar cireasa de pe tortul turistic a urmat abia cand am revenit la parter. Acolo, redusa la tacere de emotia intalnirii cu perdelele lui Scarlett (da, am respirat foarte adanc si am simtit cateva lacrimi in ochi, va dati seama, perdelele acestea au fost ACOLO, la filmare, langa Scarlett si Mammy), am reusit totusi sa le fac o poza. Doamna care ne era ghid a inteles ca sunt impresionata si mi-a permis sa mai fac inca o fotografie, chiar una cu blit. Am asteptat sa iasa toti vizitatorii din camera si am mai zabovit cateva minute pe prag, in liniste.

Si nu, rochia verde nu a fost confectionata de fapt din aceste perdele, aveti marturia ca ele sunt intacte, ci din alt material, asemanator.

Mai am un gand si o intrebare, care scena din „Pe aripile vantului” v-a impresionat cel si cel mai puternic?

Apă şi foc, tren la mijloc

(ah, dacă n-ar trebui să mă urc pe bicicleta medicinală, şi aş putea doar să stau şi să scriu!)

Dimineaţă am decis că asta e ziua în care arăt puţină conştiinţă şi deci nici nu se pune problema să ajung la servici cu al doilea tren. Am două opţiuni feroviare, şi, în funcţie de cum ajung, plec spre casă mai repede sau mai târziu, încadrând între alunecările pe şine o cantitate aproape constantă de lucru cu cifre. Deşi ploua îngrozitor, ce zic eu ploua, era totul negru, am făcut câteva eforturi remarcabile şi m-am încadrat la şuieratul primului tren. Ba, mai mult, m-am încăpăţânat catâreşte să fac o plimbare prin ploaie, mirosea remarcabil a proaspăt şi a verde în suburbie, am zis că e ofensă la adresa planetei mame să trec, aşa, în nepăsarea maşinii, prin dezmăţul aromelor picurânde. Pe stradă, mai un jogger, mai un plimbător de dragoste canină, mai scrântita care sunt şi în rest, mai nimeni.

M-am cam udat pe mânecuţe, nu zic, dar am tras o duşcă de cafea îmbogăţită cu laptele condensat pe care l-am furat ieri de la bufetul chinezesc, şi, dintr-o dată, toate păreau în regulă. Am urcat în tren, dar nu în vagonul obişnuit, al doilea din coadă, căci oprise prea în spate, ci în vagonul din faţa lui. Aveam în taşcă „Jurnalul” Oanei Pellea, am avut mare noroc şi l-am putut citi zilele astea. Ploua însă tot mai rău, în tren niciun loc single, adică stăpân pe bancheta ta de două locuri, numai oferte de dublu. Cu cine să fac eu un dublu, decizie de secunde (am învăţat că nu trebuie să ne enervăm când se aşează cineva lângă noi, înseamnă că am primit aviz favorabil la evaluarea aproape instantanee operată de individul aflat în picioare). M-am aşezat lângă o doamnă African – American, sau, mai pe neocolitelea, o negresă cu aspect foarte blând, un pic mai în vârstă. De regulă mă scufund în citit, azi eram oarecum pe gânduri. Pe drumul spre gară, sub influenţa superbă a mărturisirilor Oanei Pellea, mi-au venit câteva lacrimi şi m-am rugat de bunicii mei, cei pe care de mult nu mai pot să îi văd cu ochii de carne (da, acest „Jurnal” chiar face bine, repară, mângâie), să îmi dea un semn, să ştiu dacă zbaterile mele sunt în apropierea drumului bun. La câteva secunde a tunat şi a fulgerat foarte puternic.

Nu ştiu de ce, în tren, mi se părea că abia ne târâm, că această călătorie spre muncă avea să fie mai lungă. Am scos din nou cartea şi am mai primit în mine câteva rânduri, apoi mi-am aruncat ochii pe geam şi am văzut o flacără mare. Din mersul trenului, deşi încet, căci ne apropiam de staţie, n-am putut să-mi dau seama despre ce este vorba. A urmat frâna şi o oprire mai sacadată decât normalul. În câteva minute am aflat cu toţii, că, din păcate, trenul lovise o maşină. Se fac eforturi mari de informare, de conştientizare a pericolului, dar oamenii tot se încăpăţânează, uneori, să nu asculte. Fiind aproape în staţie, uşile s-au deschis ni s-a permis să coborâm. Am văzut norul gros de fum şi m-am întors pe bancheta mea, lângă negresă. Deşi se eliberaseră destule scaune, căci multă lume plecase spre taxiuri sau alte soluţii mobile, m-am aşezat tot lângă partenera mea de călătorie, cu niciun preţ n-am vrut să stau, singură, pe o altă banchetă.

După ce au venit cei care au grijă de astfel de evenimente triste şi am aşteptat o oră şi ceva în tren, ni s-a spus ce să facem în continuare, în funcţie de locul în care vrea să ajungă fiecare. Tot traficul spre oraş a fost întrerupt şi în una dintre gări ne-am strâns o mulţime de oameni în aşteptare, deturnaţi, întârziaţi, îngroziţi, trişti sau numai nervoşi că, uite, sunt ţinuţi pe loc. S-au pierdut întâlniri, s-au decalat distracţii, s-au rupt ritmurile aşezate ale unei dimineţi de august, am avut parte de un răgaz neplanificat şi nedorit dar, poate, destul de necesar. L-a folosit fiecare cum s-a priceput mai bine: nişte domni de afaceri discutând între ei şi la telefon, nişte mame de fetiţe cu fuste înflorate explicând că uneori trenurile întârzie, iar alţii, cei care călătoreau unul câte unul, ca mine, schimbând câteva priviri şi câteva cuvinte cu cei din jur. S-a dovedit, mai târziu, pe youtube, că unii chiar filmaseră descarcerarea cu telefonul mobil. După ce te întorci la activităţi normale, în urma unui astfel de eveniment, parcă vezi viaţa cu un număr triplu de ochi şi o iubeşti cu un număr nemaiştiut de inimi.

Am descuiat biroul exact la ora la care aş fi ajuns cu al doilea tren.