Hal de festival

Ştiind eu din surse dragi şi de încredere că la sărbătoarea românească organizată de una dintre bisericile din Chicago vin dansatori de calitate de la Cluj, m-am deplasat duminica trecută până în curtea numitului aşezământ. Nu ştiu dacă au venit dansatorii, şi, dacă au venit, oricum, din păcate, eu nu i-am prins. Am ajuns târzior, e drept, însă atmosfera mi-a lăsat un gust cam străpeziu, ca să zic aşa.

Mă rog, au cântat nişte domni şi doamne, poate ei cântau bine, de ce să bag strâmbe internaţionale, însă sonorizare a fost, prieteni (vorba lui Robert Turcescu), jalnică. Aşa de rău m-am deprimat că am recurs la un meniu tradiţional, ceva comfort – food care să îmi amintească adevărul că România reprezintă mult mai mult decât nişte scărţâituri nefericite, taxate cu 5 dolari de persoană, la intrarea în ţarc. Eu sunt deja patologic recunoscută pentru dorul meu de România, nu ştiu dacă alţi oameni (relativ) sănătoşi la cap mai experimentează asemenea pusee de dor, dar, de data asta, nu m-a înveselit deloc întâlnirea cu porţiunea folclorică derulată între cinci şi şase postmeridian.

Nici n-am apucat bine să iau loc pe scaun că s-au produs trei fetiţe, altfel cum să le spun, împopoţonate cu fustiţe din voal ieftin şi tricouri cu sclipici. Au cântat, săracele, nişte melodii absolut nepotrivite cu vârsta lor, printre care, bineînţeles, şi iarbaaaaa verdeeee de acasăăăă, să mă rătăcesc prin lume nu mă lasăăăăăăă. Mie îmi place, în principiu, melodia, dar un copilaş de clasa a treia chiar nu ştie (din fericire) ce e nostalgia după acasă şi alte bâzdâcuri existenţiale. Atunci de ce să cânte fetele acelea asemenea cântece? Apoi au dat cu bâta în balta lui I will survive, de parcă erau izolate pe vreo insulă pustie şi îşi exprimau determinarea de a nu sfârşi în maţele nediscriminante ale canibalilor.

Sau poate repertoriul era ales pentru deliciul mâncătorului de fasole cu ciolan, să îl gâdile dulce – acrişor la melancolii, şi să mai cheme, pe unul dintre celulare, vreun verişor de gradul trei la manifestare, să-şi amintească ei, la o savarină pleoştită, cum au ajuns cu containerul în America şi cum s-au scos între timp. Doamne, nu ştiu ce are capul ăsta al meu, că parcă s-a stricat între timp, se ia de oameni, oare nu mai e acelaşi cap care, pe timpuri, venea acasă cu coroniţă??

Bine că se organizează manifestări, nu toate trebuie să fie la nivel de reprezentanţie simfonică, dar poate dăţile viitoare n-ar strica să răpească de pe undeva vreun inginer de sunet şi, prin remuneraţie sau linguşire, să îl pună să îşi facă treaba. Căci, dacă tot aceeaşi persoană va pregăti mămăliga, eu o să mai vin la festival, cu dopuri în urechi, desigur.