Despre dreptul la respect

Zbang, zbang, zbang, uite aşa o să mă lovească pietrele părerilor voastre, pentru că stau departe şi dau directive fanteziste pentru România. Şi totuşi, zestrea cea mai importantă cu care o să revin din America, este (în afară de cîteva cărţi la mâna a doua şi câteva bulendre al căror volum deja l-am înjumătăţit) convingerea că numai din noi, la nivel individual, se pot produce anumite schimbări în bine. Căci mai marii noştri, aleşi sau pomeniţi, nici ei nu ştiu cum, în hamurile de la capul naţiei, nu pot să vină şi să îi dea cu jordiţa la fund fiecărui funcţionar care ne bruschează de dincolo de ghişeu, aşa cum nu pot să tragă de mânecă fiecare individ care confundă caldarâmul cu coşul de gunoi sau fiecare proprietar de câine care nu-şi adună (pardon) rahaţii aferenţi.

Nu cred că în Austria sau Elveţia (sau America), omul e, intrinsec, mai bun. E mai educat la nivel civic, nu contest, însă, în majoritatea cazurilor, se manifestă civilizat pentru că, dacă nu ar face-o, s-ar expune unei ruşini de nedus în spate, în faţa celorlalţi. Dacă un funcţionar ar zbiera, ar fi imediat chemat şeful lui sau ar fi reclamat acolo unde trebuie. Dar noi ne-am obişnuit, pur şi simplu, să fim abuzaţi, poate ni se trage şi din minunata educaţie în care eram puşi să stăm în clasă cu mâinile la spate. Nu să ne exprimăm, nu să luăm atitudine, ci să stăm cu mâinile la spate, ca nişte idioţi.

Iar azi luăm, aş putea să spun în gură, tot felul de bobârnace scârboase pe la tot felul de ghişee şi gherete împuţite (eh, până acum aţi sesizat doar doamna din mine, acum vă rog să daţi bineţe şi pasionalei fără frâu). Noi, o grămadă de oameni deştepţi şi cu bun simţ, permitem să fim făcuţi de doi bani, pentru că diverse exemplare, aciuate pe la diverse geamlâcuri, trăiesc cu iluzia că e firesc să ne târâm în genunchi spre a primi binecuvântarea ghişeistică a pătrăţicii lor de univers.

Oare nu le spune cineva şi acestor funduri nederanjate intelectual de la ultima lucrare de control la biologie, că vremurile s-au schimbat, fraţilor!! Chiar dacă în ADN-ul lor schijele mentalităţilor comuniste sunt înşurubate cu încăpăţânarea veciei, tot nu se poate să ne lăsăm în aşa hal călcaţi în picioare.

Ne temem de un vameş, că ne confiscă bikinii din valiză, dacă nu îi dăm peşcheş. Ne temem de poliţist, că ne ia puncte, dacă nu băgăm ceva la înaintare. Ne temem de ţăranul cu burtă înscăunat paşă peste biroul documente de călătorie. Ne temem de domnişoara care ne face check-in la aeroport şi nu ne găseste în listă, dar asta nu e nimic, se mai întâmplă, însă nu înţeleg de ce zbiară la noi. Domnişoară, uite care-i treaba, eu vorbesc frumos cu domnia ta, vorbeşte şi dumneata frumos cu domnia mea. Că, dacă nu, îmi fac un site dedicat măgăriilor, şi vă public pe toţi acolo, sistemtizat, pe categorii. Chiar dacă nu vă vindecaţi, (nu sunt nici eu chiar idealista care par) şi chiar dacă nu se schimbă nimic sau se schimbă foarte puţin, măcar am luat atitudine, publicând împrejurările în care am fost tratată prost, fără să am nicio vină.

Căci suntem supăraţi pe nesimţire, nu-i aşa? Suntem mulţi, şi nu suntem proşti, suntem numai, oarecum, resemnaţi, că e problemă de sistem şi, se ştie, mai uşor împingi un elefant cu un pai, decât să scrijeleşti o brumă de ameliorare pe metehnele sistemului. Mai mult, suntem cumva (făcuţi să devenim) complici, colaborăm (inclusiv) fără voia noastră la mersul, aproape nederanjat, al lucrurilor înainte. Zdranga, zdranga, uite aşa ducem comunismul înainte, cu noi. Pentru că, deşi putem mărşălui, când ne vine cheful sau ne arde buza, în diverse pieţe publice pentru n revendicări, în oasele noastre se întinde, dulce şi leneşă, acceptarea lipsei de respect în interacţiunile cu tot felul de autorităţi, care, teoretic, ne servesc şi ne reprezintă.

Însă dacă noi nu luăm cumva un pui de iniţiativă, atunci cine?

Love – Hate Chicago

Sunt într-o relaţie de love – hate cu oraşul meu de adopţie, ca, de altfel, cu aproape orice altceva (de asta spun, să trăiască şi să înflorească persoana care a inventat această expresie utilă). Îi reproşez că unde e înalt, e prea înalt, şi, unde e întins, e prea întins. Avem deja (eu şi oraşul), o căsnicie de aproape şapte ani, aşa că e firesc să ne vânăm reciproc, în timpul liber, bârnele din ochiul celuilalt. Nu prea reuşesc să mă împac cu suburbia, deşi e impecabil de curată şi uscată, a se citi verde şi civilizată până la exasperare (nu ştiu ce să fac cu drăcuşorul meu interior într-un mediu atât de civilizat). Nu m-am împrietenit chiar la cataramă nici cu zgârâie norii, dacă trebuie să intru într-un lift din ăla care mă înalţă în trei clipiri până la etajul 75, simt cum inima îmi urcă în gât şi apoi, dezorientată, îmi lunecă în genunchi. Un pic de claustrofobie? Foarte posibil.

Da, aş vrea să îmi mai văd oraşul cu ochi proaspeţi, eventual de turist în vacanţă. Nu e bibilit ca Parisul, nu e concentrat şi copleşitor ca New York-ul, dar l-aş recomanda cu căldură, măcar pentru o vizită, dacă nu ar fi atât de departe de Europa. Chicago continuă să fie, chiar şi în cinstita zi de azi, o metropolă a cartierelor etnice. Prin unele e bine şi frumos să zăboveşti, prin altele cam nu. Noi locuim într-o zonă în care, dacă nu le înfund sub nări certificatul de naştere, nu mă crede nimeni că mama nu m-a făcut poloneză. Am auzit atâţia proşe pane în lunga şi frumoasa mea carieră, că, uneori, în zilele de învolburare, mă întreb de ce n-am luat drumul Varşoviei, că era mult mai simplu şi mai convenabil, şi, în plus, ajungeam mai uşor în câte o vizită acasă, să gust din zacusca care se acumulează în cămara părinţilor, în speranţa că apărem şi noi la intervale mai dese de un an sau doi.

Dar, când mă apucă toana bună, una din cele mai plăcute îndeletniciri este să descopăr zonele pitoreşti ale oraşului, cu clădiri dichisite, de parcă, mă scuzaţi, nici n-ai fi în America. În urma celor mai recente plimbări au rezultat pozele care urmează şi, deşi nu sunt semnificative pentru marea masă a arhitecturii americane, vi le dăruiesc cu aceeaşi plăcere cu care le-am şi cules. Constat că şi aici casc gura cam la aceleaşi lucruri: adieri de Bucureşti interbelic şi aranjamente în stil mediteranean. Păi, ce ne facem, Amalia?

Pe voi ce vă mişcă, la modul dragoste şi ură, în oraşul în care trăiţi?

Pasaportul si Israel

Niciodată nu mi-am închipuit că experienţa depunerii actelor pentru un paşaport se poate transforma într-un interval de treizeci de minute de contact uman savuros. Sosisem cam nervoasă în pragul oficiului poştal (relativ în pragul leşinului, ca să fie mai clar) şi am eşuat, împreună cu formularul de rigoare, la o masă cu două scaune şi fără pix. Paşaportul celei mai şi mai democraţii se face la poştă, adică acolo depui hârtiile şi plăteşti aproape toate preţurile. Am completat cu pioasă atenţie rubricile şi rubricuţele necesare unei bune şi corecte prelucrări a documentului, până ce s-a făcut aproape ora închiderii ghişeului pentru serviciul incriminat. (Chiar dacă poşta e deschisă până târziu în înserare, solicitările de documente de călătorie se primesc până la ora x).

Am tot scris, am tot prezentat respect formularului, am mai întrebat pe ici pe colo şi apoi m-am inserat în rând, pentru a preda întregul dosar acolo unde se cuvine. Eu am apucat să prind un fel de groază faţă de autorităţi şi rutine oficiale, n-aş putea explica de ce, căci nu am comis în viaţa mea decât fapte nereprobabile. Sau poate tocmai de-aia? În fine, mi se strânge puţin stomacul, dacă înţelegeţi ce vreau să spun, vreau să scap cât mai repede de procedură, cu faţa curată şi actele acceptate. Am păşit politic corect în dreptul pupitrului poştal, am spus hi, how are you şi am întins dosarul cu dovezile că nu mai sunt ce am fost ci am devenit ceva mult mai complicat şi plictisitor. Domnul de pe partea opusă a mesei oficiale avea, însă, chef de vorbă. Mi-a cerut buletinul, adică, aici, carnetul de conducere. Mai există însă unii, ca mine, care nu au doar driver licence, ci şi de-a dreptul un ID – adică o carte de identitate.

Domnul de la poştă nu mai văzuse aşa ceva, domnia sa funcţiona numai pe bază de carnet de conducere. M-a întrebat ce trebuie să ai pentru a-ţi face cartea de identitate. I-am spus. Apoi, nu ştiu cum, am ajuns să discutăm despre asigurări. Mi-a recomandat să-mi fac insurance bond, un act prin care, contra cost, poliţistul nu-ţi mai ia carnetul de conducere şi dispare cu el în noapte, când eşti contravenient, lasându-te să te uiţi, relativ tâmp, la o bucată galbenă de hârtie mâzgâlită. I-am promis domnului de la poştă că îmi fac insurance bond, dar în gândul meu contorsionat am murmurat că ar fi bine să începem cu un paşaport, că de asta venisem în incinta poştală.

Văzând că sunt prietenoasă, omul mi-a mărturisit că el e născut în Hawaii, iar eu era cât pe ce să-mi dau frâu liber gândirii, şi să îl întreb atunci ce dracu caută la Chicago, în iernile astea barbare. M-am uitat pe ecuson, să văd cum îl cheamă şi îl cheamă Israel. Adică Israel din Hawaii, cu domiciliul la Chicago. Frumos. Pe urmă a intrat în vorbă cu Adelina şi i-a recomandat ca, dacă pe la 15-16 ani băieţii o vor curta asiduu, să le închidă gura şi să le spună că nu se mărită până nu termină facultatea şi e pe picioarele ei. A pus-o să îi promită că aşa va face. Ăsta a fost momentul în care omul a început să îmi placă. Tu ai să uiţi ce ţi-am spus, a zis dânsul, dar mama ta nu o să uite şi o să-ţi aducă aminte. I-am jurat că n-am să-l uit. A dat mâna cu Adelina, a mai făcut o copie după nu ştiu ce document, a mai scris ceva şi a închis cazul pentru care eram în faţa lui. I-am mulţumit şi am ieşit afară, complet refăcută psihic. Ca să vezi cât de simplu e, uneori, să îţi vii în fire: un dialog de 10 -15 minute cu o figură de om simpatic şi nestresat face toată treaba.  De ce nu s-or înmulţi oamenii ăştia mai cu spor?

Telejurnalul meu e blogul

Am trei televizoare.

Unul cu carcasa de lemn, exact în genul celui descris de scriitorul italian Beppe Severgnini în savuroasa lui carte „Ciao America!”. Când a invitat în casa lui un american, acestuia i s-au împăienjenit instantaneu ochii şi a zis că televizorul delict în aminteşte de bunicul său, care nu mai e printre noi. Eu am primit antichitatea în perioada aceea de beatitudine în care fiecare naturalizat mai proaspăt decât mine mă dădea pe uşă afară împreună cu un obiect din averea lui. Culmea incredibilului, când am introdus prima dată hardughia în priză şi am dibuit ameţeala canalelor, din adâncurile propagandistice a răsărit exact un reportaj despre copii orfani din România. Am scuipat multiplu în sân şi am zis că aşa karmă contorsionată n-am mai văzut, să treci oceanul şi să dai tot de emisii triste şi dezolante. Acuma, de când m-am versat în delimitări de cartiere şi straturi sociale, ştiu bine că există şi aici zone în care nu e indicat să te duci să iei o carte de la bibliotecă, să nu te trezeşti cu un glonţ rătăcit prin părţile moi. Dar nu cred că în România se prezintă prea des filmuleţe cu delicvenţa juvenilă din South Chicago. Dar nu venisem aici să mă ambalez, eram în trecere doar să vă povestesc despre televizoare.

Al doilea e argintiu, cu carcasă metalică, şi e plasat exact unde n-ar trebui să fie, adică în dormitor. Dacă, de exemplu, aş ieşi din lene şi amorţeală şi aş respecta sfatul revistei care explica, foarte logic, că televizorul din dormitor pocneşte în ţeastă romantismul şi manifestările asociate, l-aş da, în sfârşit, afară din cameră. Cum însă nu aplic toate sfaturile bune pe care le primesc, mai cădem pradă, din când în când, holbării la diverse rutine însângerate, în care, deşi ştii, pentru numele lui Dumnezeu, absolut sigur, că omul de la FBI va salva situaţia, tot vrei să afli exact cine e criminalul şi să vezi cum îl pune în cătuşe comandantul ăla sexi de escadron.

Al treilea televizor e de plastic, cu carcasa neagră. Nu îl folosesc dar îl păstrez, pentru siguranţă, într-o debara. Dacă, de exemplu, într-o zi îmi vine cheful să permut toată şandramaua şi o să mă trezesc cu o poftă irepresibiă de a mai instala undeva, cine ştie unde, încă un televizor?? Nu, nu, nu, televizorul negru rămâne acolo, cuibărit lângă singura valiză rămasă martoră a transbordării hăbăuce de acum şapte toamne. Pornisem cu patru valize dar una s-a întors între timp în România, una şi-a dat duhul prin fărâmiţarea căptuşelii interne, una s-a turtit iremediabil într-un portbagaj şi numai a patra mai poate povesti nepoţilor ce apucături aveau bunicii lor.

Ce vroiam de fapt să spun este că nu mă uit la telejurnal. Cel românesc mă deprimă până dincolo de capătul propriilor mele profunzimi melancolice, iar cel american se termină întotdeauna exact când îmi aduc aminte să pornesc televizorul argintiu. Aşa că, precum spuneam în titlu, telejurnalul meu e blogul şi, eventual, vreun site sau două de ştiri. Dar cum eu, cu aceste două mânuţe, nu cred că pot face mare lucru pentru a schimba echilibrele macroeconomice, şi deci soarta lumii, am zis că atunci e mai bine îmi văd de ale mele şi să acţionez numai în mediul  imediat înconjurător. Şi totuşi, n-aş vrea să mă las copleşită de disperare, nici în legătură cu România, nici în legătură cu America, nici în legătură cu orice altceva. Căci frâiele stărilor sufleteşti sunt, orice s-ar spune, în propriile noastre mâini şi televizoare.