Despre dreptul la respect

Zbang, zbang, zbang, uite aşa o să mă lovească pietrele părerilor voastre, pentru că stau departe şi dau directive fanteziste pentru România. Şi totuşi, zestrea cea mai importantă cu care o să revin din America, este (în afară de cîteva cărţi la mâna a doua şi câteva bulendre al căror volum deja l-am înjumătăţit) convingerea că numai din noi, la nivel individual, se pot produce anumite schimbări în bine. Căci mai marii noştri, aleşi sau pomeniţi, nici ei nu ştiu cum, în hamurile de la capul naţiei, nu pot să vină şi să îi dea cu jordiţa la fund fiecărui funcţionar care ne bruschează de dincolo de ghişeu, aşa cum nu pot să tragă de mânecă fiecare individ care confundă caldarâmul cu coşul de gunoi sau fiecare proprietar de câine care nu-şi adună (pardon) rahaţii aferenţi.

Nu cred că în Austria sau Elveţia (sau America), omul e, intrinsec, mai bun. E mai educat la nivel civic, nu contest, însă, în majoritatea cazurilor, se manifestă civilizat pentru că, dacă nu ar face-o, s-ar expune unei ruşini de nedus în spate, în faţa celorlalţi. Dacă un funcţionar ar zbiera, ar fi imediat chemat şeful lui sau ar fi reclamat acolo unde trebuie. Dar noi ne-am obişnuit, pur şi simplu, să fim abuzaţi, poate ni se trage şi din minunata educaţie în care eram puşi să stăm în clasă cu mâinile la spate. Nu să ne exprimăm, nu să luăm atitudine, ci să stăm cu mâinile la spate, ca nişte idioţi.

Iar azi luăm, aş putea să spun în gură, tot felul de bobârnace scârboase pe la tot felul de ghişee şi gherete împuţite (eh, până acum aţi sesizat doar doamna din mine, acum vă rog să daţi bineţe şi pasionalei fără frâu). Noi, o grămadă de oameni deştepţi şi cu bun simţ, permitem să fim făcuţi de doi bani, pentru că diverse exemplare, aciuate pe la diverse geamlâcuri, trăiesc cu iluzia că e firesc să ne târâm în genunchi spre a primi binecuvântarea ghişeistică a pătrăţicii lor de univers.

Oare nu le spune cineva şi acestor funduri nederanjate intelectual de la ultima lucrare de control la biologie, că vremurile s-au schimbat, fraţilor!! Chiar dacă în ADN-ul lor schijele mentalităţilor comuniste sunt înşurubate cu încăpăţânarea veciei, tot nu se poate să ne lăsăm în aşa hal călcaţi în picioare.

Ne temem de un vameş, că ne confiscă bikinii din valiză, dacă nu îi dăm peşcheş. Ne temem de poliţist, că ne ia puncte, dacă nu băgăm ceva la înaintare. Ne temem de ţăranul cu burtă înscăunat paşă peste biroul documente de călătorie. Ne temem de domnişoara care ne face check-in la aeroport şi nu ne găseste în listă, dar asta nu e nimic, se mai întâmplă, însă nu înţeleg de ce zbiară la noi. Domnişoară, uite care-i treaba, eu vorbesc frumos cu domnia ta, vorbeşte şi dumneata frumos cu domnia mea. Că, dacă nu, îmi fac un site dedicat măgăriilor, şi vă public pe toţi acolo, sistemtizat, pe categorii. Chiar dacă nu vă vindecaţi, (nu sunt nici eu chiar idealista care par) şi chiar dacă nu se schimbă nimic sau se schimbă foarte puţin, măcar am luat atitudine, publicând împrejurările în care am fost tratată prost, fără să am nicio vină.

Căci suntem supăraţi pe nesimţire, nu-i aşa? Suntem mulţi, şi nu suntem proşti, suntem numai, oarecum, resemnaţi, că e problemă de sistem şi, se ştie, mai uşor împingi un elefant cu un pai, decât să scrijeleşti o brumă de ameliorare pe metehnele sistemului. Mai mult, suntem cumva (făcuţi să devenim) complici, colaborăm (inclusiv) fără voia noastră la mersul, aproape nederanjat, al lucrurilor înainte. Zdranga, zdranga, uite aşa ducem comunismul înainte, cu noi. Pentru că, deşi putem mărşălui, când ne vine cheful sau ne arde buza, în diverse pieţe publice pentru n revendicări, în oasele noastre se întinde, dulce şi leneşă, acceptarea lipsei de respect în interacţiunile cu tot felul de autorităţi, care, teoretic, ne servesc şi ne reprezintă.

Însă dacă noi nu luăm cumva un pui de iniţiativă, atunci cine?