Dovleciada

Îmi spunea ieri mama la telefon că în România se practică „Festivalul cartofului”, „Festivalul clătitelor”, deci nu sunt nici eu prea în afara trend-ului cu „Festivalul dovlecilor”. Treaba cu dovlecii e serioasă şi aproape ştiinţifică, pe aici. Ne-am deplasat cu mic, cu mare, într-o suburbie din cele prospere şi am luat parte la ultima zi de sărbătoare închinată Halloween-ului. Deşi Halloween-ul va fi abia duminica viitoare, asta nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de el, din răsputeri, şi până atunci. Prietenii care au ajuns mai repede decât noi ne-au transmis că am pierdut parada costumelor canine, ceea ce a fost foarte lipsit de respect din partea noastră. De altfel, am mai putut observa şi noi câţiva Azorei de firmă, asortaţi simpatic la veşmintele stăpânilor.

Principala atracţie au constituit-o câteva zeci de mii de dovleci aliniaţi tovărăşeşte pe rafturi special construite, aşa încât, la finalul serii, cineva să poată urca şi ajunge să aprindă fiecare lumânare strecurată în fiecare dovleac. Lumea se plimba, relaxată, printre atracţii, iar copii, contra a doi dolari şi jumătate, puteau sculpta, după pofta inimii, câte un dovleac, şi îl puteau depune alături de ceilalţi, la cinstita adunare. Pe la cinci după-amiaza ne-a lovit foamea, eventualitate pentru care câteva tarabe se pregătiseră din vreme. Mie mi s-a pus pata pe un picior de curcan făcut friptură şi, după ce am agonizat exact o oră dacă să îl achiziţionez sau nu (hai că da, dar parcă nu, dar parcă e prea mare, dar totuşi e gustos, dar poate că da, dar totuşi nu, dar dacă da), când mi-am verbalizat, peste tejghea, intenţia, mi s-a dat de ştire că meniul afişat nu e valabil în totalitate. Imediat mi s-a pleoştit penajul şi m-am simţit rănită în credulitatea mea de mâncătorul nostru – stăpânul nostru şi, în consecinţă, am refuzat să mă îndop cu un hot dog, uite aşa.

A urmat şi un fel de paradă militară de mici dimensiuni, au fost aduşi vreo trei veterani din suburbie, personaje care, nu ştiu de ce, mie nu mi-au inspirat mândria că aparţin unei naţiuni care face şi drege şi trage straşnic cu mitraliera, ci mi-au indus, mai mult, un fel de melancolie. M-a scos din cele rele omul-cu-dovleacul-bine-îndesat-pe-cap, om care, jur, a umblat după cum se poate vedea întreaga după-masă, ba chiar, la un moment dat, a stat, cuminte, şi la poze. Cum aici suntem în mrejele unei campanii electorale, căci pe 2 noiembrie vom alege feluriţi demnitari (printre care şi pe urmaşul lui Obama la scaunul senatorial), la un moment dat m-am pomenit cu palma dreaptă înfundată în căldura mâinii unui candidat democrat la un post de judecător. Pesemne are circulaţie periferică foarte bună, asta e grozav când ai de îndurat o iarnă ca la Chicago. Bravo lui! Dar stai un pic. Că parcă omuleţul care mi-a strâns mâna, îmbrăcat în vestă fără mâneci, nu e acelaşi cu tipul domnos care zâmbeşte aşa cum numai un candidat poate zâmbi, pe pliantul electoral. Hm.

Am lăsat la o parte politica pentru a intra în lumea fantastică a lui Alice şi a Pălărierului, două personaje foaaaarte simpatice, foarte vorbăreţe, care au colorat parada. O singură dispută educaţională am avut, chiar la final. Luăm sau nu acasă dovleacul sculptat chiar de noi? Copilul zice daaaaaa, părintele x zice daaa, părintele y zice nuuuuu, fiecare se simte trădat în onoarea lui de familist şi plecăm, cam încrâncenaţi, spre parcare. Ideea era ca dovlecii să rămână toţi acolo, spre a fi aprinşi şi admiraţi. Voi l-aţi fi luat?

Eu da!

Ba CFR-ul lor e mai frumos!

Mare e grădina Domnului şi multe absurdităţi feroviare poţi observa de după gard!

Asa cum ştiti, (că v-am mai bătut la cap cu asta), merg la sevici cu trenul. Momentan e mai comod aşa, căci pe calea ferată nu se schimbă asfaltul şi poţi socializa, la o adică, muţeşte, cu alţi călători. Să-mi spuneţi voi mie însă ce poţi face dacă te apucă atacul de panică în maşina mică? În tren te mişti un pic, te ridici, te muţi pe alt scaun, mărunţişuri din astea salvatoare. În plus, nu vine toată lumea de la aeroport exact pe banda ta, aşa cum se întâmplă pe autostradă. Unde mai pui că poţi citi, ceea ce nu e puţin lucru. Sau îţi poţi lua o sculă cu internet mobil, cum o să îmi iau şi eu după ce o să scot din casă televizorul de la 1950.

Partea cea mai curioasă, din punct de vedere al psihologiei sociale feroviare este atitudinea mea duală faţă de fraţii călători. Dacă sunt în picioare, în căutarea unui loc de stat jos, mă uit aproape pocnind de indignare la nesimţiţii care ocupă spaţiul vital de lângă ei cu diverse plase, genţi, trenciuri şi alte marafeturi obşteşti ale navetistului. Unii fârtaţi se fac că dorm, aşa că degeaba îi gâdili la sacoşă şi, oricum, oare câţi plumbi au pus în ea, că nu s-a mişcat nici cât crăpătura aia aproape invizibilă pe care am zărit-o, totuşi, la televizor, în reportajul despre restaurarea unui templu grecesc. E drept că există şi câţiva care îmi fac loc, unii cu plăcere, alţii cu strâmbături political corecte, dar despre ăştia nu povestesc, căci se ştie că binele nu vinde.

Partea cea mai înfricoşătoare este că dacă eu stau pe banchetă, cu capul prins în literaturi, atunci mă prefac aproape perfect că nu văd necăjitul care colindă spaţiul intercanapelistic, în speranţa exagerată că vreun om de bine, aşazat deja în noadă, se va milui şi va muta un pic sarsanaua aşa încât să poată şi el să ia loc, nu de alta, dar au trecut deja două staţii şi lumea numai urcă, nu coboară.

Frecuşul ăsta psihologico-feroviar mi-a întărit o observaţie pe care cei mai deştepţi sau mai informaţi ca mine (sau ambele) au făcut-o la tinereţe, şi nu la 35 de ani: că orice, dar absolut orice, are două feţe şi poate genera două argumentaţii care se bat, cu inepuzabilă energie caprină, cap în cap. Începusem să bănuiesc eu asta mai demult, dar mi-a luat un oarece interval până am tras concluzii clare. O ţară, un om politic, un călător: toţi pot argumenta şi pot fi judecaţi din măcar două puncte de vedere care îşi scot cu uşurinţă ochii la orice oră din zi şi din noapte. Şi, ca să nu ne doară capul de intensitatea filosofică a discursului, hai să vă spun de ce venisem de fapt aici.

Păi venisem să vă povestesc cum şi-au bătut joc de noi ieri în gară, anunţând iar că trenul vine pe linia doi. De regulă vine pe linia unu şi asta e foarte important, pentru că trenurile astea de la Chicago, cele care fac legătura dintre centru şi suburbii, îşi deschid distinsele uşi numai pe partea pe care e peronul, deci nu poţi fenta ca la Deva, să stea proştii la linia doi, şi tu să le-o tragi pe la linia trei. Nu. Aici avem ordine şi disciplină.

Aşadar, dacă nu eşti la peronul potrivit, ţi-o trag ei ţie, ei, adică structura managerială a sistemului de transport şi fata aia răguşită care zice chestii într-un megafon, chestii pe care nici eu, nici băştinaşul sadea, nu suntem în stare să desluşim, for the life of us. Dezlănţuirea de pureci auditivi ne aduce pe toţi la un numitor comun şi confuzat.  Oamenii încep să se uite unii la alţii, scoşi din calmul occidental. Pe ce linie vine trenul? Nu putem şti. Deci nu putem sta acolo unde se deschid uşile. Hm.

Un domn din gaşcă traversează spre linia doi. Pare un tip pe care te poţi baza, la costum şi diplomat. Păi, dacă trece el, să trecem şi noi. E vreun avocat sau financiar, sau poate are întâlnire de amor (nu cred), dar inspiră încredere. Traversăm, aşadar. Vreo doi nu se lasă convinşi, deci turma nu bifează unanimitatea. Eu citeam, în picioare, revista de septembrie. Ştiu bine că, de multe ori, deşi trenul e anunţat la lina doi, el vine, netulburat, la linia unu, dar am zis că hai să nu mai fiu Toma, şi să fac cum face poporul. Zis şi traversat. Cufundată apoi în articolul despre Marin Moraru, n-am văzut şi n-am auzit încă un anunţ, care, am observat brusc, trimisese grosul călătorilor înapoi la linia unu. Un tovarăş de gloată, însă, a zis că a căutat el pe telefon şi trenul vine totuşi pe linia doi. Ne-am deplasat iar la linia doi, până ne-a făcut cu mâna un globetrotter să trecem înapoi, că se vede o lumină pe linia unu. Ca să înţelegeţi mai bine dimensiunea acestui spectacol, închipuiţi-vă şi că eu mă vânturam între peroane râzând singură, căci tocmai dădusem peste articolul Simonei în care spunea despre un traducător că poate are studiile făcute la neautorizaţi, şi mă apucase spasmul acela muscular pe care nu poţi pune şaua controlului cu una, cu două. După încă o vânturare adiţională pe la linia unu, m-am oprit din dans la linia doi, nu de alta, dar venea trenul şi, cu el, o jumătate de oră de lectură regească, incomparabil mai tihnită decât cea în picioare, fugărită de răzgândirile megafonului şi interpretările stimaţilor călători. Nici nu ştiu cum am ajuns la destinaţie şi vă jur că era să o ratez.

Un Tango in octombrie

Dacă într-o excelentă zi am să mă las de practicat ştiinţele economice, una din opţiunile care bâţâie, ca şi mine, din piciorul nerăbdării, este deschiderea unui birou de emis previziuni semi-paranormale. Se spune că e bine să porneşti la drumul cognitiv cu prima variantă sugerată de intuiţie, şi mare adevăr se grăieşte. Ieri, de exemplu, am fost absolut convinsă că îmi soseşte revista. Munceam ceva plăcut la calculator şi, cu coada ochiului, măturam vizual tulpinile celor doi brazi din faţa casei, în aşteptarea poştaşului.

Calm, binedispus şi demn de toată încrederea, numitul domn s-a prezentat regulamentar la buza cutiei mele poştale, provocând obişnuitul zdrăngănit aducător de speranţă. Încântată, mi-am părăsit scaunul de bucătărie pe care stau la calculator şi mi-am strecurat tenul printre hainele aliniate în mica debara din stânga intrării. Artistul care a proiectat cutia mea poştală a decis ca aducătorul corespondenţei să strecoare plicurile de pe prispa din faţa casei, iar eu să le extrag pe partea cealaltă, cu falangele şi nasul contorsionate printre hainele de toamnă. Ce încercam să transmit este că exteriorul casei comunică, prin intermediul cutiei poştale, cu interiorul debaralei. În fine, trec peste complicaţiile arhitecturale şi spun că am apucat plicul zilei de ieri, plic ce conţinea nişte memorii de calculator, înfăşate în nişte ambalaj cu bule, din acelea care te ridicau cu cinci nivele în stima copiilor de pe scară, dacă le spărgeai în faţa blocului.

M-am repoziţionat la calculator, dar, împotriva evidenţelor, nu mă părăsise presimţirea că o să primesc, totuşi, revista. Mi-am văzut liniştită de articol până când, după vreo zece minute, am zărit din nou, cu coada ochiului drept, umbra federală a poştaşului şi am auzit (de acum şi pentru voi) familiarul zdrăngănit, după care mi-am părăsit postul şi am mers să culeg a doua tură de corespondenţă a zilei. Care conţinea, pe lângă nişte terţe pliante şi cupoane, exact revista mea, iarăşi mai frumoasă decât oricând.  

Într-un cincinal de lectură Tango m-am obişnuit ca revista să mă surprindă, însă jur cu mâna pe ploaia caldă de afară că uimirea şi plăcerea de ieri au fost la fel de adevărate ca şi cele trăite acum exact 60 de luni, când am citit-o prima dată. Pentru cei care vin pe acest blog de pe latitudini şi longitudini împletite în afara României, precizez că numărul primit de mine ieri o are ca vedetă pe Nadia, şi, că, într-adevăr, ai ce citi şi ce iubi o lună întreagă în aceată revistă. Bucuria mea cea mai mare e că am pentru ce să mă entuziasmez, căci viaţa trăită pe coordonatele cinismului mi se pare destul de tristă. Aşa se face că îmi scot Tango-ul din ambalajul transoceanic cu aceeaşi nerăbdare cu care smulg de pe raft Vanity Fair.

M-am simţit întotdeauna atrasă de reviste, de la Cinema-ul pe care l-am ciopârţit ca să compun Superstar-uri precoce, la Avantaje-le pe care le citeam în picioare, în gara Cluj, la Unica pe care îmi dădeam ultimul mărunţiş la chişcul t, ca să o epuizez pâna la chioşcul t+1, şi la Cosmopolitan-ul care era chiar bun pe vremea Elenei Francisc. În fine, cred că am (avem) noroc că pot (putem) alege acum o revistă serioasă, pentru că eu, în ciuda admiraţiei cu care mă uit, în sus, la soclul tehnicii contemporane, şi în ciuda (sau în completarea) blogului, e-mail-ului şi altor năzdrăvănii, simt des nevoia să stau turceşte pe jos sau pe canapea şi, foşnind pagini care miros bine, să mă pierd vreme îndelungată în lecturi informative şi în gândurile unor oameni care mă poartă dincolo de automatismele zilnice, în teritorii pe care sunt ajutată să le cunosc şi să le recunosc.

Duminică americană

Am venit de pe drumuri uriaşe, cu care nu m-am obişnuit încă pe de-a-ntregul. În jurul oraşului autostrăzile au şi câte cinci benzi pe sens, se unesc şi se despart într-un ritm bezmetic, la viteze care râd în nasul sutei de kilometri pe oră. În America totul e mare şi totul e repede. Gigantismul şi viteza şi-au dat mâna peste ţară, la fel cum o făceau, pe vremuri, soarele şi pionierii. Rezultatul e că totul e grăbit şi eficient, inclusiv traficul rutier. Am decolat din faţa casei, am purces pe nişte poduri pe care puteai să juri că zbori, am trecut pe sub nu ştiu câte oaze de relaxare absolut identice, am plătit rapid şi, cum altfel, eficient, câteva taxe de drum, am admirat case, am admirat lanuri de porumb, am schimbat trei autostrăzi şi, la ieşirea de pe ultima, ne-am împotmolit complet.

În mod obişnuit ar fi trebuit să fie un drum pustiu de ţară (americană) însă am nimerit în sânul unui festival de toamnă şi toată lumea îşi părăsise simultan bătătura privată ca să se adune într-un centru, altfel absolut paşnic, de orăşel din Illinois. De unde fugisem de aglomeraţie, am nimerit exact în mijlocul ei, căci, nu exagerez, rar vezi, chiar şi în downtown Chicago, atât de multă lume câtă am văzut azi în jurul tarabelor cu diverse marafeturi. Michigan Avenue-ul ar fi putut să moară de ciudă demografică perfect justificată. În fine, am străbătut străzile, am parcat undeva pe iarbă, ca tot restul consistent al lumii, şi ne-am dat seama că de atâta târâială rutieră pe ultimele sute de metri, ni s-a făcut foame.

Ne-am orientat după fumul culinar şi am mers să sâcâim existenţial un băiat de liceu care cocea hamburgheri şi jongla cu cleştele de hot-dogi. Părea cumva stresat şi necăjit, deşi încerca să facă glume. Ne-am aşezat la masă, am alungat insectele atrase de colesterolul din meniu, am încercat să luăm o cola şi n-am putut, căci maşina automată se blocase. Am vrut apoi să ne ţinem şi noi, ca toată lumea, de o îngheţaţă, dar era o coadă aşa de mare (prima dată aşteptai să iei număr, apoi aşteptai să te strige, după o practică întâlnită până acum numai prin birourile federale) încât am renunţat.

Am eşuat lângă râu, am ascultat cum se spărgeau valurile de ţărm, am băgat de seamă pitorescul unei barje şi apoi am observat că miroase fantastic de frumos a toamnă. După-amiază căldura s-a liniştit, totul s-a calmat, ciorchinii compacţi de motociclişti au plecat pe la casele lor, ba chiar au mai plecat şi câteva maşini. Ne-am regăsit calmul şi, la întoarcere, am luat-o pe un alt drum, care să nu mai taie în două inimile tarabelor sărbătoreşti. De data asta am întâlnit în cale o coborâre rutieră prin pădure, pe serpentinele a numai două benzi, urmată, tratament regesc!, de traversarea unui oraş cu centru cochet. Nici măcar oprirea la obşteasca benzinărie nu mi-a mai putut strica bună – dispoziţia.

Stimaţi telespectatori, am transmis în direct o duminică americană. Dacă ar fi după capul meu, aş transmite în fiecare zi, în ciuda celor câteva rutine existenţiale pe care trebuie să le bifez, vreau, nu vreau.

Cum aţi petrecut week-end-ul şi cum aţi fi vrut să îl petreceţi, dacă se putea?

(Notă: autoarea articolului poate fi găsită pe blog şi în trenul cu care face naveta în fiecare zi)

Dicţionar explicativ al pompoşeniilor imobiliare

breathtaking city views  = o ferăstruică tristă care dă în jumătatea superioară a unui copac neidentificabil

spacious, walk-in closets = dacă te aşezi în profil şi împingi cu furie, s-ar putea să încapi în deschizătură

door person at your service = un emigrant surmenat care mai are încă un job şi face, la seral, cursuri de configurat reţele informatice

outdoor heated pool and jacuzzi = piscină încălzită după capriciul soarelui + jacuzzi care, într-adevăr, bulbuceşte conform prospectului (dar cine a turnat înăuntru TOT sacul de clor?)

complimentary fitness center = sală de gimnastică pe lângă care treci în goană, în drumul dintre lift şi uşa pe care se iasă în stradă. Acolo poţi zări, prin geamul de sticlă, o mulţime de echipamente intimidante, pe care, chiar dacă ai avea timp să te caţeri, n-ai putea niciodată să ţii minte cum să le operezi.

social room for all your party needs = sală de adunări cetăţeneşti în care, pe la aniversări, toţi prietenii cu salarii mai mici crapă pe la colţuri de ciudă prost mascată, şi toţi prietenii cu salarii mai mari îţi dau de înţeles că pe ei îi amuză la modul cel mai autentic aranjamentul tău de viaţă, dar dacă tu te simţi bine, atunci asta e

overnight guest suites available = apartamente care nu au mai putut fi închiriate din 2007 şi pentru care prietenii prea fuduli ca să doarmă la tine pe canapea pot plăti pe noapte un preţ de trei sau patru ori mai mare decât merită

individual controlled heating = panou cu săgeţi şi luminiţe a căror logică o poate cunoaşte şi înţelege numai acea persoană din staff-ul tehnic care se operează de fiere când tu mori de cald şi e plecată în croazieră când tu mori de frig

on site dry cleanners = o incintă care miroase proaspăt a balsam de rufe. Acolo ai văzut data trecută un fel de scenă erotică între bruneta focoasă dintr-o ţară al cărei nume nu-l poţi spune, căci nu e politically correct, şi tipul de la punctul anterior, care tinde să fie acolo când tu nu ai, oricum, nevoie de el

reserved parking available = loc de parcare în care nu ai nicio ideea cum ai putea să intri, nici măcar tu personal, darămite maşina, fără să iasă cineva sau ceva zgârâiat în proces. Nu mai fă poze cu priveliştea, mama ta merită mai mult.

completări?