Black Friday

Nici n-a apucat americanul de rând să digere bine ultimii protoni de la ospăţul de Thaksgiving că trebuie deja să facă faţă unei alte provocări existenţiale majore, Vinerea Neagră. Deşi denumirea te poate duce cu gândul la suferinţele atroce celebrate în riatualurile de Paşti, în cazul acesta este vorba de cu totul altceva. Vinerea Mare sau Vinerea Neagră se traduce aici Good Friday. Black Friday este, în schimb, ziua de după Thanksgiving, momentul din an în care cumpărătorul american face bine şi îşi pierde minţile pe altarul ofertelor comerciale de nerefuzat. Dacă joia familia stă cuminte la masă, bucuroasă să îl vadă, în sfârşit, revenit pentru scurtă vreme acasă, pe copilul ăla nărăvaş din Iowa, plecat demult şi devenit domn la New York, vinerea datele problemei se schimbă radical.

Thankgiving-ul american se întâmplă întotdeauna în a patra zi de joi a lunii noiembrie şi, fiind vorba despre o sărbătoare federală, majoritatea companiilor dau o zi liberă plătită. Bineînţeles că ar fi absurd ca a doua zi să dăm buzna înapoi la servici, aşa că aproape tot poporul primeşte şi vinerea liberă sau munceşte în altă zi pentru a o compensa. Dar, până la urmă, cât poţi să stai şi la masă cu rudele înainte de a te lovi enervarea pe succesele lor, aşa că e mult mai sănătos să petreci ziua următoare în afara perimetrului domestic. America s-a pregătit bine pentru aceste circumstanţe extenuante şi a inventat Black Friday, cea mai turbată zi de vânzări a anului. Magazinele oferă reduceri fabuloase, inclusiv la obiecte mari: electronice, electrocasnice şi alte bijuterii ale ştiinţei, tehnicii, Chinei şi Taiwan-ului.

Există oameni care se aşază de joi seara la cozi consistente pentru a fi primii la deschiderea magazinului, ca să poată cumpăra mărfuri grozave la preţuri – chilipir. Dacă în zonele calde, gen California sau Florida, sportul acesta poate fi, îmi închipui, unul amuzant, să stai la coadă câteva ore în noaptea bocnă de la Chicago ar putea fi interpretat, după opinia mea, ca o încălzire pentru procesul de sinucidere. Uneori mă întreb câţi din cei care se postează pe la uşile magazinelor nu dau, în două- trei zile, într-o pneumonie de toată frumuseţea, de plătesc pe la doctori sume care bat detaşat la fund reducerile obţinute la ultimul model de orice ar fi să fie.

Numai primii patru sau cinci cumpărători se bucură de oferta foarte convenabilă, dar, pe de altă parte, nici cei care rup mai târziu uşa magazinelor nu ies chiar în pierdere, pentru că nenumăratele discount-uri (a intrat sau n-a intrat cuvântul acesta în limba română?) durează toată ziua, chiar dacă nivelul lor nu e la fel de spectaculos ca în cazul primilor sosiţi – primilor serviţi. Nu încetez să mă minunez de puterea mall-ului, unde, odată intrat, pierzi orice legătură cu lumea înconjurătoare şi te dedai la isprăvi comerciale de neimaginat în alte contexte. Ăsta e unul din motivele pentru care, în fierbinţeala mea, am început să privesc uşa mall-ului ca pe un fel de poartă stelară unde, bâldâbâc, ai alunecat şi dus ai fost, pe teritoriul viselor şi al credit cardului cu margini aurii.

Aşa că, după ce am venit de hac curcanului, am petrecut, aşa cum se cade, Black Friday-ul la mall, şi nu la orice mall, ci la unul dintre cele mai răsfrânte teritorial peste întinderile Michigan-ului. Dacă ideea de bază a Vinerii Negre este să nu te comporţi normal şi să alergi ca un zăbăuc din magazin în magazin, cu gura cascată în faţa abundenţei articolelor şi a generozităţii preţurilor, atunci pot spune că m-am achitat cu brio de sarcina patriotică de a sărbători Black Friday. Abia aştept să mă întorc la servici, dar nu oricum, ci cu bascul plămâniu de la Lord & Taylor îndesat şic pe urechi. Tocmai am terminat de scormonit cu succes în adâncurile debaralei, căci la o hurducătură a autostrăzii, pe drumul înapoi spre Chicago, mi-am amintit subit că am aruncată pe undeva şi o poşetă în aceeaşi nuanţă. Să adormim, aşadar, cetăţeni, şi mâine să ne trezim călare pe prada proaspătă. Life is good and Black Friday is the best.

Suisul si coborasul din dorinte

 „In viata exista numai doua tragedii: una este sa nu obtii ceea ce iti doresti si cealalta este sa obtii”, asa a glasuit, cu talc, Oscar Wilde. De multe ori m-am gandit cum ar fi fost daca nu mi se implineau dorintele, daca, in loc sa raspunda cu intelegere pretentiilor mele, soarta s-ar fi amuzat putin si m-ar fi aruncat pe alte orbite existentiale. Prima dorinta pe care m-am priceput sa mi-o inscriu pe raboj a fost sa ma invite la dans un anume baiat la o anume petrecere. Din rafuiala respectiva a ramas un inel de argint si prima amintire cu structura centrata pe infiorari. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

A doua dorinta a fost legata de profesie si enuntul ei cuprindea, pe scurt, un loc fruntas la admiterea la facultate. Am ajuns pana acolo unde, croindu-mi drum prin marea de viitori economisti, le-am soptit, printre caninii inclestati, ca degeaba s-au deranjat sa bata drumul de pe coclauri pana la Cluj, ca un loc pe lista e al meu, garantat. Ce vor face ei si cum vor fi repartizati dupa aceea, nu e treaba mea. Zis si facut. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Pe urma mi-am propus sa obtin un job exclusiv pe puterile mintii mele. Sa nu ma stie nimeni cine sunt, de unde vin si ce trucuri sexuale am in traista. Dupa un numar incomensurabil de telefoane, programari, teste, traduceri (la una din probe am invatat echivalentul anglo – saxon „Santa Claus”, caci aveam voie cu dictionarul pe masa, principalul era sa stapanesti structura frazei), dupa discutii, evaluari si interviuri, am reusit. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Intr-o zi, umbland de colo, colo, m-am trezit asteptand pe cineva in aeroport. Nu mai fusesem niciodata intr-un sala de sosiri internationale. Cu gatul intins si ochii reflectand, innebuniti, orasele fantastice de pe monitoare, mi-am jurat ca, intr-o buna zi, o sa plec si o sa traiesc, macar pentru o vreme, undeva, departe, cu toate ca atunci nu aveam nici macar pasaport. Asa se face ca, dupa cativa ani, in momentul in care am completat aplicatia pentru loteria vizelor, mi-am spus: hai sa cred ca voi castiga. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Dar din treaba cu baiatul am ramas cu amintirea primei despartiri, v-o amintiti, cea mai cruda. Din catararea pe podiumul economistilor am ramas cu strangerea de inima ca nu socotesc cu aceeasi placere cu care scriu. Din interviul reusit am ramas cu amaraciunea ca acolo nu se facea marketing chiar asa cum ma asteptam eu. Din plecarea peste jumatate de planeta m-am pricopsit cu o intelegere mai adanca decat a altora a faptului ca a pleca inseamna a muri un pic.

Astazi am devenit atat de atenta cu dorintele mele incat petrec clipe lungi la masa pe care sta, intins, tiparul sortii si, desi ma joc cu foarfeca, nu am decis unde sa tai. Am pus, insa, ochii pe faldurile care contin calatorii si, pentru anul care vine, mi-am propus sa intalnesc in carne, oase si vorbe, cat mai multi prieteni cunoscuti mai intai in scris. Dupa experienta de la New York, cand intalnirea cu Lola si discutiile pe o banca din Union Square mi-au ramas printre cele mai placute amintiri, stiu ca am inventat, in sfarsit, o dorinta care nu poate sa dea gres. E fantastic sa mergi intr-un loc nou si acolo sa ai deja un prieten bun.

As mai vrea, de asemenea, sa ii revad pe cei zariti candva ca intr-un vis nedrept de scurt, prieteni pe care i-am cunoscut tot datorita marturisirilor scrise.

Imi vine sa rad si sa ma ascund de rusinea ca mi-a luat prea mult timp sa imi dau seama ca oamenii, in general,  sunt atat de diferiti. Unii vor siguranta, altii vor aventura, unii vor diamante, altii un ruccsac cumsecade, unii dorm linistiti in timp ce unii si altii spun ca lucreaza pentru ei, altii ard si lumineaza si incalzesc. Cred ca lucrul cel mai important este sa ne dorim ceva pe sufletul nostru, caci seara, cand se stinge lumina si se ostoieste, pentru cateva ceasuri, goana, ne impiedicam, in sfarsit, peste noi insine, si acolo ar fi hilar sa mai trisam.

As vrea sa ii transmit, pe acesta cale, lui Oscar Wilde, ca a doua tragedie este infinit mai buna decat prima, caci capacitatea noastra de a croseta alte si alte dorinte nu are limite. Un manunchi generos din aceste dorinte se afla asternut in atmosfera cu miros de cafea fina de la http://www.coffeechat.ro/dorinte/ , unde, de altfel, le puteti adauga si pe ale voastre, daca va face placere. Nu uitati sa imi soptiti si mie unul dintre visele pentru 2011.

Eu va urez sa aveti mereu inspiratia de a sti ce sa va doriti pentru a va putea infrupta cat mai consistent din fericire.

Cititoarea neelectronica

Aseară m-am apropiat, pentru prima dată, de măsuţa de la librărie unde stau la plajă câteva dispozitive electronice de citit, din acelea pe care poţi încărca sute (aud că mii?) de cărţi. Deşi în ţara asta mare şi, uneori, dulce, uneori, amară, simţim şi în vis vârful obraznic al biciului publicitar care ne ordonă să ne băgăm minţile în cap şi dolarii în conturile companiilor high-tech, eu nu mă dau uşor pe brazdă. De fapt, aşa exemplar recalcitrant n-am mai văzut decât în oglindă.

Prietenii îmi dau mereu pe la nas cu cele mai recente cuceriri ale ştiinţei şi tehnicii, la care eu scuip în sân şi în ecran, poate ultimul se face mai mare, să văd şi eu ce scrie acolo. Să nu credeţi că dispreţuiesc tehnica, Doamne fereşte, am pentru ea un respect similar celui cu care mă închin celor care îşi mai amintesc cum se scoate de sub integrală, priceperii medicilor şi eleganţei piloţilor de la Lufthansa. Dar de câte ori sunt insultată şi mi se pune sun nas un manual cu instrucţiuni de utilizare, mă sufoc de revoltă, mai ales că acum aceste foste cărţulii tind să egaleze şi să lase în urmă volumul informaţional al unui Tolstoi.

Îmi amintesc de întâmplarea simplă când, la editura Teora încă mai fiind, unul dintre calculatoare s-a închis brusc, am zis că mor. O colegă de-a mea, muuuult mai scoasă în lumea informatică decât mine, mi-a dat un sfat de aur, dovadă că a şi rămas încleştat printre neuroni: „nu te mai împanica asa, dragă”. De doişpe ani încerc să o ascult. Nu, adevărul e că atunci mi-era teamă că moare, naibii, hardughia, şi trebuie să aduc bani de acasă pentru costul de înlocuire, iar eu abia ţeseam o chirie oarecum îndoielnică.

Dar cu toate că nu sunt o împărăteasă a firelor electrice, curiozitatea tot mă roade. Mai ieri era să-mi cumpăr un Conde Nast Traveler în care se explica, pe un mănunchi de pagini, cum se depanează un avion.

Adevărul e că, exact cum scria în cel mai recent test psihologic pe care l-am dus la bun sfârşit, fac parte dintre persoanele afurisite care ar dori să se bucure, simultan, cum altfel, de întreg farmecul parfumat al vremurilor trecute, în vreme ce beneficiază cu neruşinare de tot confortul pe care ni-l furnizează tehnica noului mileniu.

M-am dus, pâş pâş, lângă minunăţiile din primul paragraf şi am avut flash-ul acela de reverie în care umărul nu mai mi-e zdrobit de carţile şi revistele ce navetează cu mine pentru citit în tren şi, în loc de asta, scot din geanta pe care iar nu m-am putut abţine să mi-o cumpăr, un dispozitiv din acesta elegant, încărcat cu tot ce îmi pofteşte sufletul hapsân.

Dar cum să fac să nu mai fiu de modă veche, să nu mai miros paginile virgine, să nu mai subliniez cu delicateţe paragrafele după care nu mai pot, să nu mai întorc cu un car de plăcere pagina care foşneşte? O să moară cărţile? Multă lume zice că nu, căci anacronicii ăştia ca mine se vor încăpăţâna să stea turceşte sau americăneşte pe canapea, cufundaţi până la brâu în paragrafe care fac parte din însăşi bucuria de a fi, în vreme ce pilaful se bronzează iar excesiv la cuptor. O să moară cărţile? Multă lume zice că da.

Pe urmă, m-am gândit ce uşor mi-ar fi să am biblioteca ferecată într-o brichetă, să o iau când poftesc şi să trec oceanul cu ea în geantă. Da, da, da, admir tehnica dar numai ca o completare a lumii reale, niciodată ca un înlocuitor. Şi, apoi, arătaţi-mi cu degetul persoana care a citit în ultimul an cinci sute de volume, toate de pe medalionul de la gât!

Hm, să-i scriu Moşului să îmi aducă o bazaconie din asta simpatică, să nu-i scriu? Mai cuget. Dar îi spun de pe acum, să ştie, niciodată, dar niciodată, să nu îndrăznească să se prezinte sub bradul meu cu o pastilă în care să pretindă că se îmbrăţişează aromele a o mie de sushi. Că l-aş gâdila imediat cu o scobitoare în care şi-au lăsat ADN-ul sute şi sute de ciomege de pe vremea când încă mai existau cărţi.

Indianapolis

O călătorie cu maşina pe şoselele americane are remarcabila putere de a te conduce atât prin meendrele agoniei cât şi ale extazului. Distanţele între oraşele mai acătării sunt incredibil de mari, iar creierul îţi poate transmite mesajul „răbdare, recalculez scara lucrurilor” chiar şi după un număr relativ impresionant de ani de la impactul cu gigantismul de peste Ocean. Oamenii normali, adică bine organizaţi, preferă în multe cazuri să ia avionul, însă cei cărora le vine la prânz ideea „hai să o ştergem în seara asta de acasă pentru trei zile” nu mai prea pot beneficia de avantajele traficului aerian. Cum singurul campionat mondial în recordurile căruia m-aş putea înfige fără ezitare este cel de împachetat şi trântit uşa, pe la cinci după masa îmi aprobam în gând, trei sferturi din articolul pentru revistă, iar la şapte măturam în zbor şoseaua care duce spre Indianapolis.

Apucasem, pentru prima oară, drumul Sudului. Statul Indiana este la fel de plat ca şi Illinois, o întindere de câmpii ascunse sub aripa nopţii. N-aş vrea să jignesc, dar, la un moment dat, ne-a trăznit un miros îngrozitor de balegă, conjunctură care a avut două efecte neaşteptate. În vreme ce pe mine m-a trimis, cu forţa unei madlene, spre amintirea melancolică a unor vacanţe în care îngrăşământul natural era parte integrantă a unei lumi mai line, Adelina şi-a reconsiderat opţiunea de a lucra la fermă, pusă în faţa faptului că realitatea de pe teren are altă mireasmă decât în foile lucioase ale enciclopediei pentru copii. Depăşind cu bine obstacolul olfactiv, am navigat prin marea de stâlpi cu elice a unei centrale eoliene (ce altceva putea să fie?), întinsă pe mai multe mile şi spectaculoasă în noapte, cu luminile roşii aprinzându-se şi stingându-se cât vezi cu ochii.

Am ajuns la Indianapolis la zece seara, oră la care centrul era aproape pustiu. Toată partea centrală a oraşului este înfăşurată în jurul unui obelisc imens care comemorează diferiţi eroi din diverse războaie, dar timpul fiind limitat nu am intrat în detalii beligerante. Maşinile se mişcă într-un mare sens giratoriu, element care mi-a dat senzaţia că poate sunt la Deva. Sunt convinsă că mai există multe lucruri de descoperit la Indianapolis, şi chiar mi-am pus în gând să le vin de hac cu altă ocazie, însă în puţinul şi însoritul timp liber pe care l-am putut dedica oraşului Formulei 1 se numără, pe lângă luarea pulsului metropolitan pe străzi şi prin restaurante, o vizită la muzeul de artă, o instituţie care mi-a confiscat, vreme de câteva ore, graiul. Aflat departe de oraş, în mijlocul naturii, amenajat cu un bun gust remarcabil, muzeul merită din plin să i se dedice o zi. Am mers până acolo încât, la un moment dat, am declarat că îmi place mai mult decât Art Institute-ul din oraşul meu de baştină temporară.

Există desigur, un muzeu dedicat isprăvilor de Formula 1, un altul care adună exponate numai pentru copii, însă timpul se scurge incredibil de repede când îl petreci în mod plăcut şi mereu trebuie să amâni câte ceva. Am rămas cu impresii plăcute de la Indianapolis, cu câteva poze şi cu promisiunea că o să mai trec pe acolo, dacă nu pentru altceva, atunci măcar să amuşin, de la distanţă, aerul tare al bolizilor şi să privesc, în zări, spre drumurile care coboară mult mai adânc în inima sudului american.

Cu pachetul la psihiatru

Năravul de a trimite mărfuri de colo colo pentru satisfacerea nevoilor reale sau închipuite ale oamenilor reprezintă unul dintre pilonii eşafodajului numit economie mondială (am început frumos?). Un pui simpatic al acestui nărav este obiceiul de a expedia câte în lună şi în stele spre cei rămaşi acasă, în parte datorită dragostei şi a dorinţei de a le face o bucurie, în parte datorită subtilităţilor economice şi a încercării de a furniza unui părinte, frate, unchi sau bunic anumite articole pe care şi le doreşte cu căldură dar nu le poate achiziţiona chiar acum şi, în parte, datorită nevoii irezistibile de a compensa absenţe de ani – lumină cu un batic, o bomboană sau o botină din Vest.

În jurul diverselor sărbători, dar mai ales în preajma celor religioase, rubricile din Excel care înregistrează veniturile companiilor ce au avut inspiraţia de a vârî în obiectul de activitate transportul internaţional containerizat de mărfuri, explodează sub presiunea tarifelor încasate. Toată lumea trimite ceva pentru toată lumea. M-am înfiinţat şi eu într-una din zile, să-mi trimit jumătate din avere să mi-o ţină mama pe balcon, până îmi vin în fire şi decid pe care parte de Atlantic să îmi fac de cap de acum înainte. Am găsit cutii de carton, le-am burduşit cu agoniseala, am ignorat strângerea de inimă că, uite, o trimit departe de mine, am înfăşurat totul cu bandă adezivă din cea mai plină de promisiuni de garantare a integrităţii mărfii şi am purces spre locaţia unde se strângeau expeditorii.

Dăduse puţin frig, căci Vara Indiană e intercalată cu şfichiuiri ale sezonului de toamnă – iarnă, cel puţin dimineaţa. Am parcat în lotul regulamentar, am descărcat cutiile şi am stat cuminte la rând. Eu, care îmi recunosc printre păcate şi nişte nefericite grăunţe de perfecţionism, îmi făceam probleme că nu am împachetat numitele cutii suficient de estetic şi de regulamentar. Că poate scotch-ul nu e bun, că poate cutia nu e nu ştiu cum, chestii din astea care nu te lasă să trăieşti şi să înfloreşti liniştit. Restul lumii era mult mai relaxat, pesemne oamenii mai trecuseră cu bine prin acest procedeu şi putea zâmbi la cameră. Cum şedeam eu, aşa, sfioasă, lângă cutiile mele, am început să observ intimităţile logistice ale colegilor de acţiune sufleteasco-patriotică.

Domnii mei, doamnele mele, diversitatea mărfurilor şi a ambalajelor nu numai că m-a uimit, putem spune că m-a lăsat fără replică. Cineva trimitea spre patrie o scară de zugrăvit. Un altul o maşină fâşneaţă de tuns iarba. Un altul scule pentru toate treburile domestice care s-au inventat sau încă nu s-au inventat pe faţa pământului. La secţiunea „ambalaje” campion absolut a fost expeditorul care înhăţase de la magazin două tomberoane din acestea în care, în viaţa civilă, punem gunoiul. Erau curate, nici vorbă de altceva, virgine şi numai bune de îndesat în burta încăpătoare a containerului. M-am dat mai înspre ele, că dacă o să-mi vină vreodată ceva de hac asta o să fie curiozitatea patologică, şi am citit adresa scrisă frumos pe capacul fiecărui tomberon. Când am văzut că pe cartonul de identificare apare nici mai mult, nici mai puţin decât strada Gojdu din Deva, am hotărât instantaneu să spun că sunt din zona Caraş Severin. N-am rezistat însă să nu întreb dacă stăpânul recipientelor negre de plastic a mai practicat acest sport intercontinental şi când că mi-a spus că sigur că da, trimite de nici nu-şi mai aminteşte când tot felul de bunuri, am simţit cum pieptul mi se eliberează din strânsoarea anxietăţii de separaţie. Deci nava n-o să fugă cu cărţile şi revistele mele.  

Liniştită, cu inima uşoară, m-am dat puţin înapoi, suficient cât să intru în aria informaţională de acoperire a unui tip excesiv de sfătos, care trâmbiţa oricui se întâmpla să caşte gura spre el, că uite, de Sărbători merge cu familia în România şi, ca să stea liniştit şi să petreacă un concediu rotund şi ferit de insatisfacţii, îşi trimite de aici tot ce va consuma pe glia strămoşească. Tot!! Inclusiv bulion, pamperşi şi hârtie igienică. Doamnă, zice el, am făcut un calcul şi ies mai bine aşa. Îhîîîî, am semi-articulat eu, căci momentan nu-mi puteam recupera coerenţa. Pamperşi? Poate că da! Bulion? Poate că da, poate că nu! Dar hârtie igienică???? Din America????? Pentru cinci săptămâni??????

Să nu uităm că la costul marafetului se adaugă şi tariful de transport, care, şi el, se acumulează. Ca să nu mai vorbim despre bătaia de cap. Şi, între noi şi toţi cei care ne spionează fie vorba, cât poate să coste budigenica pentru un sejur de o lună şi un pic? Dacă după nu ştiu câţi ani de America nu poţi merge la ţara-mumă să cumperi, relativ relaxat, necesarul de suluri pentru a menţine standardul dorsal din ţara de adopţie, atunci las-o în jale de transhumamţă şi nu te mai duce nicăieri.

Doamnă, am calculat eu, s-a ambalat el în teorii economice, ca răspuns la mixtura de uimire şi silă din vocea mea recăpătată: “Trimiteţi hârtie igienicăăăă???”. Da doamnă, ies mai convenabil. Pesemne băgase el în ecuaţie felurile variabile, între care menţionăm preţul unitar al sulului, o estimare a cât mâncăm, o estimare a cât c*căm, durata vizitei şi, mai ales, plăcerea de a mărturisi verişorilor primari că hârtia din România nu-i mai satisface obiectivele din nivelul de trai. Sigur că nici mie nu mi-au dispărut chiar complet sechelele psihice provocate de întâlnirea repetitivă cu sulul din cabina din grădină, dar dacă se întâmplă şi se întâmplă, am observat că, în general,  supravieţuiesc. Poate era bine să îl anunţe şi pe el cineva, pe unul dintre mobile, că acum şi plaiul natal e împânzit de supermarket-uri care abia te aşteaptă să aterizezi ca să îţi satisfacă toate capriciile, inclusiv cele dorsale. Dar, pe de altă parte, e adevărat că nu e uşor de ţinut piept asaltului consumerist al satului, când trebuie să ieşi şi tu cu ceva internaţional la înaintare ca să contracarezi onorabil faptul că vecinul de peste gard nu îşi mai poate sufla nasul decât în batiste igienice cărate din Renania de Nord – Westfalia.

În fine, am revenit la bătăile mele de cap, lăsându-l pe om să se ocupe de ale lui. Doamna de la facturare, care smârgălea repede cu pixul conţinutul coletelor, a ridicat, intrigată, capul din registrul de casă al domniei sale şi atunci, ruşinată, am adăugat repede că trimit şi bomboane pe lângă calabalâcul intelectualicesc. Gata, mi-au aruncat cutiile în grămadă, m-am întors şi am plecat. Mă rog să dea Domnul vânt bun navei şi inspiraţie căpitanului, ca toate mărfurile noastre de trup şi suflet să ajungă pe la destinaţii fără peripeţii ce ar putea să afecteze confortul şi fericirea clipelor ce vor veni.