Ura pentru 2011!

Se scurg cele opt ore in care noi mai avem vreme sa facem ultimele ajustari ale lui 2010, in vreme ce oamenii dragi de acasa, parintii, prietenii au ciocnit deja prima sampanie a lui 2011. Dupa un Craciun petrecut conform celei mai pretentioase comenzi meteorologice imaginabile pa Pamant, cu zapada proaspata, lumini si atmosfera nici mai mult nici mai putin decat magica, Revelionul a venit cu ploaie, a la un octombrie carcotas, imposibil de multumit.

Din cate am putut sa observ cu ochiul liber, urechea ciulita si nasul in vantul cultural american, Revelionul nu este aici considerat la fel de important ca si Craciunul. In setarea mea psihica de dinainte de 2004, aveam impresia ca ambele sarbatori au cam aceeasi importanta, desigur, cu accentul religios in cazul Craciunului si cu accentul petrecaret in cazul Revelionului. Totusi, am constatat ca aici trecerea dintre ani se realizeaza, in multa cazuri, fara cine stie ce tevatura. Se organizeaza, desigur, petreceri in baruri si restaurante sau in casele prietenilor dar planurile par a fi croite fara atentia excesiva cu care eram obisnuita.

Si cum vrabia malai viseaza, americanul Europa si europeanul insulele exotice, eu ma impart cu gandul intre Predealul lui Alice, Parisul Andei, Praga Deliei, executand un tur virtual si febril al globului, in vreme ce imi imaginez modalitati mai mult sau mai putin fantastice de a impaca lipsa de capricii a calatoriei virtuale cu problematica stufoasa a deplasarilor reale.  

In conditiile in care omul de zapada de la poarta mi s-a tranformat intr-o gramada de carbuni, un morcov, o caciula, un fular si o sarma modelata intr-o gura vesela, nu am ce sa fac decat sa astept urmatoarea ninsoare, urmatoarele bucurii, viitoarele calatorii, intalnirile si surprizele cuibarite la sanul Anului Nou.

Intre timp imi adun energia buna pentru a urni cum se cuvine prima zi de ianuarie, caci mi-am propus multe si, peste toate cele, mai multa disciplina personala in procesul de atingere a unor obiective foarte importante. Inainte de a continua in spiritul unei carti de self-help, va spun La multi ani fericiti, cu sanatate si interactiuni de calitate, caci, va jur, asta e cel mai important pe Pamant.

Cheers!!

(nu va opriti din dans, imi povestiti maine sau duminica despre cum v-ati distrat de Revelion )

Alb si liniste

Am invatat sa ma bucur de dulceata fructelor departarii, privind cu mai putina manie urmele muscaturilor mele pe trupurile lor stralucitoare. Am construit in jurul dorului de duca ziduri mestesugite, ridicate din cele mai jinduite obiecte ale poftelor de ieri. Castelul meu are porti din parfumuri, pod din bancnote fosnitoare, ferestre din hublouri de avion si saloane mari, incalzite de carti. Le mangai, de cate ori pot, cu privirea, le inventariez in vis, le pierd in cosmarul in care nu le pot arunca pe toate jos, de-a lungul singurului minut alocat trenului pentru oprirea in gara mea de destinatie.

Am cerut un singur lucru de Craciun: zapada. De fapt nu l-am cerut acum, n-aveam timp, caci eram ocupata sa pigulesc o imperfectiune imaginara de pe faldul celei mai afrodisiace genti din colectie. L-am cerut mai de mult, in miezul verii, exact atunci cand am jurat, mincinos, ca numai cele sufletesti conteaza. N-am avut habar ca dorinta s-a ridicat sus, sus de tot, si a dormit sase luni la sanul unei stele. Mai ieri lunecam eficient printre case, lumini si infrastructuri, razand, bufnind, pregatind, intreband, neasteptand raspunsuri, calcand pedala, socotind, oranduind fericirea pe caprariile lumesti dictate de obisnuinta, de lene, de confort. Apoi, dintr-o data, am respirat adanc si s-a facut vremea de plecat la biserica, la concerul de colinzi.

Lumina din lacas s-a  stins si vocile au izbucnit in spatele nostru, insotite de lumanari fragile. Cei din cor au lasat, din mers, in grija noastra luminile purtate de mainile lor si s-au adunat, cuminte, in centrul bisericii, in centrul Universului. Ora aceea de bucurie nu s-a dus acolo unde se duc restul clipelor care trec, ci a ramas, pitita, in noi. Sunetele au construit, din puterile lor neintelese, o atmosfera de armonie, un spatiu in care cele mai fierbinti rugi de gasire a linistii si-au aflat implinirea.

Iar afara, fara ca noi sa banuim, a inceput sa ninga.

Ce dorinta vi s-a implinit de acest Craciun?

Macy’s on State Street

Încep prin a-i mulţumi lui Sofie că mi-a transmis ce i-a spus medicul. Îmi e şi mie de mare ajutor. Norel, am fost pe blogul tău şi era să rămân de tot acolo, căci orice ţine de deplasări mă cucereşte imediat. Camellia dragă, şi eu m-aş fi întrebat de ce am rămas, dacă aş fi rămas. Răspunsul adevărat îl ştiu abia acum. Şi eu îţi doresc Sărbători Fericite! Urmăresc cu mare atenţie tot ce se întâmplă acasă, e o perioadă de mari frământări peste tot. Am văzut recent un interviu superb cu Marcel Iureş, şi dânsul spunea că noi, românii, nu suntem mai singuri decât străinii, suntem doar mai nemângâiaţi.

Tatiana, îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru mesaj. Poate că asemănarea gândurilor noastre se datorează inimilor împărţite în două. E bine să simţi că te înţelege cineva. Anda dragă, mă bucur că „am ghicit-o” pe Cristina, aveam certitudinea că nu poate să fie altfel. Poate că o parte a puterii noastre stă chiar în capacitatea de a conferi valoare magică semnelor. CristinaC, îţi mulţumesc, ca întotdeauna, pentru mesaj şi pentru înţelegere.

Chris, hai să facem schimb un an de zile, mi-ar plăcea să putem. Catintherain, eşti printre oamenii care aş vrea să fie mult mai aproape. De ce tocmai la Vancouver? Genevieve, aşa se pare, că magiile exteriorului compensează numai pe termen scurt absenţele cu adevărat importante. Anemari dragă, iar ai dreptate, ora 3 am e cea mai prolifică pentru atacuri (sper măcar că, pomenindu-le, să le fac să sughiţe), ăsta pe care l-am povestit a fost mai nerăbdător. Oare nu ne mai relaxăm suficient, nu ne mai putem deconecta de la cele zilnice? Nu vin acasă anul ăsta de Crăciun, căci nu aş mai putea pleca imediat înapoi. Dar tu şi ai tăi să aveţi un Crăciun superb, da? Mihaela, atunci, decât să nu mai fim noi, mai bine trecem cu răbdare prin ele.

Mulţumesc tuturor celor care m-au citit şi mi-au scris şi tuturor celor care m-au citit şi nu mi-au scris, încă, niciodată. Poate anul viitor ne vom cunoaşte şi mai bine, ne vom simţi şi mai aproape. Îţi mulţumesc, Alice, că pot să fiu aici, lângă voi, îţi mulţumesc că îmi dai şansa ca, prin intermediul revistei şi al blogului, o parte din mine, probabil cea mai de Doamne Ajută, să fie acasă. Mulţumesc Alice, Simona, Ionuţ, Alina, Anemari, Corina, Marilena, Anda, Victoria, Delia, pentru că dăruindu-vă, la rândul vostru, în scris, gândurile, adăugaţi zilelor mele sarea şi piperul cuvintelor de calitate.

Îmi rod în dinţi interiorul obrazului drept, aşa cum fac ori de câte ori mă gândesc cu intensitate la ceva. Şi acum mă gândesc cum aş putea să vă iau pe toţi cu mine, într-o plimbare de duminică după-amiază târzie, prin centrul oraşului, acolo unde atmosfera de sărbătoare e încinsă de risipa de lumini, de zumzetul magazinelor, de silueta bradului din faţa Primăriei, de poftele localnicilor şi ale turiştilor sosiţi din cine ştie câte colţuri ale Pământului. Nici măcar biciuşca zbanghie a gerului nu ne poate strica plimbarea. În drumul de la suburbie spre oraş nuanţele apusului se reflectă în duritatea zgârâie norilor, îndulcind-o, făcând-o, pe alocuri, violetă. Nu pot să prind din maşină priveliştea, ne mişcăm prea repede pe autostradă, iar când stăm pe loc, se găseşte de fiecare dată un dos de jeep care să îmi obstrucţioneze elanul fotografic.

Ajungem. Poftiţi, coborâţi din maşini şi lungiţi-vă gâtul în admiraţia pentru bradul Primăriei.

Mi se pare mie sau astea sunt tot luminile de anul trecut? Să nu ne încurcăm însă în cârcoteli şi detalii, mai bine să stăm la coada asta, unde se vând nişte plăcinţele cu brânză, cartofi şi zahăr, fine şi bune, le duc dorul de exact un an. În jurul bradului sunt tarabe şi căsuţe cu toate cele asociate Crăciunului, printre care şi nişte specialităţi culinare nemţeşti. Mie toate acestea îmi aduc aminte că nu sunt în Germania, dar nu-i nimic, deocamdată merge şi aşa. În timp ce aşteptăm să se coacă plăcintele executăm mişcări de Căluşarul pe loc, căci e foarte frig. Apoi ne frigem limba cu produsele abia ieşite din priceperea bucătarului şi, ca să alunece mai bine, turnăm peste ele nişte cidru de mere, fierbinte. Să fie magia Sărbătorilor, să fie dansul hematiilor, care s-au luat de gât cu moleculele de cidru, oricum, parcă gerul nu mai muşcă aşa de rău. Pentru siguranţă ne deplasăm în mod organizat la magazinul Macy’s, fostul Marshall Fields, emblemă a oraşului Chicago şi, dacă e să ne luăm după prezentarea de pe site-ul lor, al doilea magazin, ca mărime, din lume.

Totul e inundat de lumini şi decoraţii, atmosfera e de lux, spectacol şi sărbătoare. Aruncăm un ochi la raionul de poşete, nu avem cum să îl ratăm, căci, deşi nu poşeta îl face pe om, totuşi, şi poşeta îl face pe om, nu? Trebuia să îmi onorez şi eu obsesia, la sfârşit de an. Ieri era să cad pradă unei genţi vegan, dar azi drogurile aromatice din poşetele de piele îşi fac cu prisosinţă datoria şi mă pierd un pic de grup ca să le aduc un omagiu de afecţiune pe deplin meritat.

Repede, să intrăm toţi în lift, urcăm la etajul şapte, acolo unde se află împodobit un brad înalt cât două etaje ale magazinului. Îmbrăcat într-o feerie de lumini şi ornamente albe, bradul se află în centrul unui restaurant, unde lumea mănâncă într-o atmosferă de vis. Nimic nu se compară cu bradul din Walnut Room şi nicio vizită la Chicago, iarna, nu ar fi completă fără a gusta din bucuria de a îl admira.

Ne întoarcem înapoi, în faţa magazinului, unde ne repezim să vedem celebrele ferestre împodobite de sărbătoare. Anul acesta, însă, decoraţiile ferestrelor nu sunt printre cele mai spectaculoase, şi, ce bine că avem criza, ca să dăm pe ea vina lipsei temporare de inspiraţie a decoratorilor. Poate că şi gustul nostru, răsfăţat de atâtea ori în anii trecuţi, nu mai acceptă decât vitrine spectaculoase, aranjate divin.

Mai facem, totuşi, o poză cu vitrina roşie, ultima, şi plecăm spre casă, grupuri, grupuri, disecând, comentând, bucuroşi să fim unii în compania altora, bucuroşi să aşteptăm Sfântul Crăciun şi un An Nou cu sănătate şi cu plimbări plăcute, cum sper că a fost şi cea din această seară.

Ho-Ho-Ho şi Crăciun Fericit!

Cum mi-am petrecut cel mai recent atac de panica

M-am trezit cam dupa ce au tacut complet clopotele miezului noptii, mai precis in jur de ora 1 am. De cum am dat buzna in starea de trezie, mi-am amintit ca intre mine si niste oameni dragi (nu zic Romania, bagati de seama) se lafaie, rece, un ocean. Ce nu intelegeam, insa, era de ce oceanul asta statea, in fund, exact pe pieptul meu. Aha, alt atac de panica, mi-am spus in barba, si m-am deplasat, in mod oarecum dezorganizat, pe canapeaua pe care imi traiesc aceste momente deosebite din buchetul vietii.

Atacul s-a impartit in patru segmente, aproape egale. Ba chiar, daca m-as inversuna putin, as putea iesi la interval cu o prezentare colorata, in Powerpoint, din aceea in cursul careia picoteala ta din penultimul rand al sedintei este animata prieteneste de texte care apar de te miri unde pe ecran si de grafice care ar putea sa fie clare, daca n-ai fi dormit azi noapte tot la birou. Nu, de data asta va scutesc de Powerpoint, o luam, asa, explicativ si babeste.

Sa ne lamurim ca atacurile de panica mi le traiesc, din obisnuinta, cu televizorul deschis. Primul segment, va sa zica, a continut o portie generoasa din emisiunea „Un doctor pentru dumneavoastra”. Tema zilei, ceva cu durerile de spate, acum nu ma puteti invinui ca n-am retinut exact ce, caci in primul segment sunt, practic, semi-lesinata. Noroc ca prezentatoarea, Cristina Hrinciuc Timus, este o persoana frumoasa si delicata, cu o energie fina, care ma poate influenta in bine chiar si prin intermediul tubului catodic (eu asa cred, ca televizorul meu e dintre cele care au tub catodic). Pe de alta parte, chiar cand ma roteam de pe dreapta pe stanga, am auzit ceva despre insuficiente cardiace si respiratorii si tornada panicii mi s-a intensificat in stomac si in suflet.

Dar valul a trecut si am pasit cu bine peste pragul celui de-al doilea sfert de atac. Acesta a fost populat de mostre folclorice care numai bine nu mi-au facut, caci au ridicat cu insistenta intrebarea: ce impulsul dracului m-a facut pe mine, totusi, sa debarc atat de departe de obarsie? Sigur ca gandurile astea trebuie taiate de la cinstita radacina, mai ales cand stii exact si raspunsul corect: curiozitatea. In timp ce dansatorii isi roteau artistic fustele, pantalonii si iile, iar din coardele lor vocale migrau spre mine acorduri de dor si, posibil, jale, m-am simtit absolut datoare sa trag un plans bun, din acela care se dezvolta la baza rarunchilor.

Si uite asa, ca de nu m-as fi impanicat n-am mai fi povestit, am trecut in sfertul trei. Sfert cu scantei si replici ferme, daca ma intrebati pe mine. Tocmai intrase pe post o masa rotunda cu tema privatizarii sistemului medical din Romania. Prin ceata atacului razbatea pana la mine vocea insistenta a unei reportere, iar prin V-ul format intre o sticla de apa si o lumanare decorativa puteam zari un cap de la Casa de Asigurari de Sanatate care ne explica noua ce si cum. Cel mai mult m-a iritat un domn care insista cu parerile lui medicale despre America, simtindu-se dator ca la fiecare rotatie de replici sa planteze in eter o osana la adresa sistemului medical de peste ocean. Acest sistem este complicat, poate o sa incerc sa vi-l deslusesc altadata, cand o sa fiu complet in simtiri. Da, sistemul medical de aici este fantastic, se lafaie pe culmile tehnologiei momentului, nu se compara cu nimic altceva. Dar, ce a uitat sa sopteasca domnul despre care vorbim aici este ca acest sistem lasa, cu nerusinare, complet pe dinafara 40 de milioane de americani (cam doua Romanii, un fleac, nu?) care, desi multi dintre ei lucreaza, nu beneficiaza de asigurare medicala din partea angajatorului, pentru ca legea nu obliga companiile sa ofere acest lux celor care robotesc pentru ele. Daca era o emisiune interactiva, cum este, de exemplu, Dedicatii la TVRI, si as fi putut intra, intr-un fel, in direct cu masa rotunda de pe ecran, la fel cum am intrat cu Mihai Traistariu cand i-am comunicat sa faca bine si sa isi aduca sumane groase cand o canta, de Revelion, la Chicago, daca acesta ar fi fost cazul, spun, i-as fi transmis domnului cu America o scurta atentionare: nu confundati eficienta sistemului medical american cu accesibilitatea lui. Sunt doua lucruri care difera profund. Ma deranjeaza ca lumea se repede sa ridice in slavi aspecte pozitive si ignora, sau nu are habar despre lucrurile care nu sunt asa cum trebuie. Cred ca e corect sa fie cunoscute si plusurile si minusurile oricarui sistem.

A patra bucata a atacului a continut o plimbare televizata prin Bologna, semn ca, uite, TVR International stie sa coordoneze perfect o emisiune splendida cu revenirea mea la tonusul normal. Acum sunt bine, la geam zaresc strada principala, dar ar putea sa fie, la o adica, si Siberia, caci azi vantul isi da silinta sa onoreze la maxim renumele de „Windy (and Frozen) City” al orasului Chicago. Toate belelele existentiale sunt insa generos compensate de spectacolul luminilor de Craciun care au rasarit acum in fata majoritatii caselor. Brazii, Mos Craciunii, oamenii de zapada, spiridusii, lumanarile, scenele Nativitatii, stralucind in toate nuantele imaginabile pe pamant, imi amintesc, iar si iar, o parte dintre motivele pentru care mai sunt aici, in ciuda dorului, in ciuda frigului, in ciuda departarii.

Jurnal de călătorie

Piatra asta pe care o am în gură este din statul Tennessee!!

Vineri seara, după o cină delicioasă şi decentă la preţ, am decis că lucrurile nu se pot opri la Indianapolis, drept pentru care am sărit la bordul Japonezei şi am pornit din nou în noapte, de data asta cu o destinaţie foarte muzicală: Nashville, Tennessee. Auzisem feed-back-uri de bine, de la oameni în opinia cărora am încredere turistică, dar, excursia fiind destul de heirupistă, n-am apucat să mă documentez, la rândul meu, prea mult.

Rămăsesem însă datoare cu o explicaţie după postul despre Indianapolis, şi anume detalierea afirmaţiei că un drum rutier în America îngemănează consistent agonia cu extazul. Distanţele sunt, totuşi, foarte mari. Când te gândeşti că trebuie să conduci din nou şapte ore ca să mai întâlneşti ceva care să îţi taie răsuflarea, parcă ţi se înmoaie genunchii. În rest, orăşelele obişnuite sunt destul de asemănătoare între ele, au supermarketuri, mall-uri, benzinării, spălătorii, enşpe categorii de biserici, hoteluri, moteluri şi câte un aşezământ, relativ decrepit, pentru adulţii sătui de fandoseala puritană.

Hotelurile şi motelurile cresc în pâlcuri pe marginea drumurilor, şi, deşi ai impresia că e absolut imposibil să nu găseşti, la orice oră din zi sau din noapte, un aşternut liber, mie mi s-a întâmplat asta odată, ocazie cu care am şi început să ţin blog, că pocneam dacă nu povesteam. Din aprecierile mele subiective, lanţul hotelier care pare să împace cel mai bine calitatea serviciilor, aspectul mobilierului, viteza internetului şi moliciunea prosoapelor cu calicia mea nativă este Best Western. Chiar şi într-un aşezământ de tip motel, unde intri din parcare direct în cameră, curăţenia nu prezenta niciun derapaj, interiorul era plăcut amenajat şi pe comodă trona un televizor cu ecranul plat, pentru cine nu cade lat în fundul patului, după atâta şofat.  

Şi, cum stai tu, aşa, agăţat de volan, învingând la puncte sută de kilometri după sută de kilometri, la un moment dat transcezi circumstanţele şi, eventual cu un ajutor muzical săltăreţ, treci spre etapa de extaz. Începi să simţi că aluneci, dezlegat de poverile greţoase ale rutinei, spre ceva nou şi misterios, o geografie la care bunicii tăi, de exemplu, nici nu s-au priceput să viseze. Şi atunci îţi dai seama că, deşi eşti un cârcotaş afurisit şi fără pereche, mai eşti, în acelaşi timp, şi unul dintre bincecuvântaţii acestui pământ.

De la Indianapolis la Nashville sunt 450 de kilometri, adică, tradus în simbioza dintre maşinile şi şoselele de aici, ceva mai mult de patru ore de drum. Aş minţi dacă aş spune că ştiam că o să trecem şi prin statul Kentucky, în nerăbdarea mea lipisem Indiana de Tennessee, aşa că, în momentul în care am intrat în teritoriul puiului fript, am slobozit un chiot de surpriză şi am dat iama într-un pliant dotat cu hartă. Să nu mai spun că am întâlnit şi dealuri, motiv să îmi reiterez paranoia legată de câmpiile fără margini şi abia aşteptam dimineaţa, să văd văluririle terestre pe lumină.

Unul din punctele slabe ale acestei excursii a fost că, în graba de a îndesa tricouri, pulovere, ciorapi, periuţe de dinţi şi încă nişte articole pe care le nu putem menţiona aici, am uitat să pun în geantă cafeaua mea preţioasă, aşa că am bântuit peste întinderile patriei într-un uşor sevraj, căci amestecurile de cernoziomuri sfărâmate, puse în plicuri lângă filtrul de cafea, prin hotele, nu au putut face aproape nimic pentru neuronii mei domnoşi, răsfăţabili numai cu alintaroma. Şi, pentru că între momentul în care mă trezesc şi cel în care îmi beau cafeaua, la gura mea se îngrămădeşte un amalgam ciudat de ocări, plângeri şi sferturi de idei nebuneşti, în a treia dimineaţă oamenii de bine au tras un fir fierbinte de la Dunkin Donuts, mi l-au fixat între buze şi picurat cu încredere ce se găsea în paharul de plastic. Unde sunt cescuţele mele cu arabescuuuuuuuri, unde e cafeaua meaaaaaa, am mai apucat să urlu până când, totuşi, substanţa activă a ajuns la neuroni şi le-a spus, băieţi, asta e, astea sunt circumstanţele de pe teren, get real, astăzi trebuie să ne descurcăm împreună aşa cum se poate, încetaţi cu nemulţumirile şi haideţi să ducem fata asta ciudată până la Nashville. Foarte bine, a zis sistemul foarte nervos central, să purcedem aşadar.