King’s Speech

În republica asta mondială în care ne învârtim, am pus cap la cap sugestia cinematografică a prietenei mele din Franţa cu recomandarea revistei Psychologies din Anglia şi mi-am deplasat persoana la film. Nu merg prea des la film, deşi ar trebui. Aici ăştia ne-au înmuiat voinţa, scoţând, rapid, totul pe dvd sau pe mai ştiu eu ce discuri albastre. În plus, sunt şi relativ suspicioasă cu filmele astea de Oscar, pentru că destule dintre ele vor, cu orice preţ, să demonstreze ceva, nu contează ce. Dar de data asta am fost de acord că semne bune filmul are şi m-am pomenit cu cardul mai uşor cu 16 dolari jumate, 10 pe bilet şi 6,5 pe o pungă medie de popcorn. Popcornul mic e 5 dolari jumate, cel mediu 6 jumate şi cel mare îmi spuneţi voi cât e, în aşa fel încât consumatorul să cumpere mare, că, financiar, e aproape tot acolo. Sentimentul de „v-am tras-o” mi l-am procurat cu ajutorul sticlei de apă plată pe care o aveam în poşetă, exact, în poşeta aia care cântăreşte o tonă. Am spus un nu hotărât ofertei de „soda”, adică orice băutură carbogazoasă care vine la pachet cu floricelele. „No soda???”, nu-i venea să creadă fetei de la tejghea. „Nope”, m-am arătat eu detaşată şi „în control”.

Împreună cu mustrările de conştiinţă pentru popcorn şi cu victoria marcată de apa plată, m-am prezentat în pragul sălii numărul 7 a complexului cinematografic. În total a şaptea artă are alocate, în locaţia respectivă, 14 săli. Intru, pâş pâş, înăuntru o singură persoană, o fată. Dar ce-ar fi această povestire dacă nu v-aş relata dialogul de la prezentarea biletului, mai devreme, la intrarea în holul cinematografului. Cuminte şi politicoasă, m-am trezit să îl întreb pe băiatul de acolo dacă am şi loc pe bilet, că gradul meu de pricepere literară n-a putut descifra îmbârligăturile electronice de pe bilet, şi am zis să nu mă aşez, fără să vreau, în poala cui nu trebuie. Băiatul – uşier nu înţelegea întrebarea. „Do I have a seat allocated or can I stay wherever I want?”. Ceva a fost putred în conversaţia noastră, probabil, ca de obicei, vreun stereotip cultural, aşa se face că, deşi, cred eu, înţelegea ce-i spun, nu putea crede că i-o spun, deci se încrunta. În fine, mi-a explicat că pot sta oriunde, cu condiţia ca o altă persoană să nu stea deja pe acel loc.

Pregătită aşadar sufleteşte să nu stau pe niciun loc pe care stă deja altă persoană, am măsurat, ochiometric, amfiteatrul domnos şi m-am plasat exact unde mi-a plăcut mie mai mult. Am ros, o vreme, popcorn, am băut un pic de apă, am băgat de seamă că în sală nu erau mai mult de 15 persoane şi am suportat, stoică, cele 25 de minute de reclame zgomotoase, brutale, pe alocuri absurde, care au urmat. Din fericire, s-a dovedit că a meritat.

E un film care surprinde caractere şi stări, deci un film care îmi place. Povestea regelui cu dificultăţi de vorbire, bâlbâit, adică, ţi se strecoară, pe nesimţite, adânc în suflet. Departe de efectele speciale de groaza cărora nu calc prin cinematografe, naraţiunea, actorii, culorile, dar mai ales mimicile sunt expresii ale unei subtilităţi artistice datorită căreia am uitat complet de timp, de spaţiu şi de popcorn. Două ore am stat agăţată de fiecare cuvânt al ducelui de York, cel care, datorită alunecărilor sorţii, va deveni regele George VI. Există câteva secvenţe de un umor înduioşător pe care, ceva îmi spune mie, colegii de proiecţie care hăhăiau cu floricerele în dinţi, nu le-au înţeles cu adevărat.

Dincolo de toate, rămân însă eforturile regelui de a citi cât de cât cursiv discursurile în faţa microfonului din sala radio, eforturi care îl aduc, ca nimic altceva, în rândul simplei umanităţi, acolo unde, în fiecare zi, fiecare clipă poate fi o luptă câştigată sau nu. Şi mai rămân metodele cu mare încărcătură de încurajare ale terapistului, metode care, prin insistenţă, fermitate şi nivelul de înţelegere a psihicului regal, îl urcă şi pe acesta, fără dicuţie, în sfera capetelor încoronate, în domeniul lui. Există, desigur, şi momente tensionate, căci nimic de valoare nu poate rezulta până nu se bat cap în cap şi se armonizează opinii şi caractere puternice.

Iar discursul de final, spus aşa, oarecum chinuit, cu mici pauze, dar totuşi, substanţial îmbunătăţit, aproape coerent, atinge inimile supuşilor mult mai profund decât ar fi făcut-o unul impecabil, livrat cu sacadarea perfectă prescrisă de şcolile de oratorie de pe aici şi de aiurea.

Ia te uită ce chestie, cu cât scrii, cu cât îţi vine mai mult.

Cineva acolo la Nashville va iubeste

Nashville-ul mi-a plăcut de cum m-am desţepenit un pic, la coborârea din maşină. Prima impresie terestră a fost un Starbucks cu câteva mese aranjate gen terasă, cu o muzică lină care se auzea afară şi cu o studentă la medicină care învăţa pe terasă.

Am găsit parcare cu zece dolari pentru întreaga zi, ceea ce, comparat cu treizeci de dolari în ombilicul Chicago-ului, mi-a produs o plăcere mare dar, totuşi, în acest caz, neesenţială. Am tras într-un vârf de deal şi gândul mi-a zburat mintenaş la Cluj, doar că dealurile sunt mai multe şi mai ample aici. În vreme ce la Chicago şuierau vântul şi ploaia, la Nasville oamenii locului erau în tricou, iar eu într-un pulovăr subţirel şi geacă de blugi, asta pentru cazul în care se porneşte, pe neaşteptate, vreun alizeu care stă prost cu orientarea turistică.

Ce să faci tu la Nashville, când ai o singură zi? Păi colinzi pe jos The District, locul unde sunt grupate, cu generozitate, barurile în care se cântă, seară de seară, muzică live. Deşi ghidul pe care l-am consultat, sprijinită de capota maşinii, zice că The District e, de fapt, numai pentru fraieri, adică pentru turişti, şi că lumea bună şi intrinsecă a oraşului se distrează de acum în altă locaţie, eu am zis că nu-i nimic, hai să facem un tur de forţă pe la uşile larg deschise ale barurilor. Dar ce vă făceaţi dacă nu aduceam şi puţină cultură în mixul acesta erotico-explorator, aşa că am dat fuguţa până la muzeul muzicii.

Recunosc că nu ştiu foarte multe detalii despre genul muzical country, însă am avut acum ocazia să mai aflu câteva nume, să le contabilizez isprăvile şi să le zăresc, în spatele vitrinelor de sticlă, chitările, costumele şi poveştile ornate cu destule excese şi frământări. Am luat la cunoştinţă nume precum Tammy Wynette, cu single-ul ei „Stand by Your Man”, declanşator de aprigi pasiuni feministe, Hank Williams, cu multiplii lui urmaşi muzicali, Loretta Lynn, Patsy Montana şi mulţi alţii. Am zărit pianul, decorat cu aur, pe care Priscilla i l-a făcut cadou lui Elvis la prima aniversare a căsătoriei lor (îl vedeţi în una dintre poze), şi Cadillac-ul din 1960, care a fost preferatul Regelui. Îmi amintesc religiozitatea cu care urmăream filmele lui muzicale şi cum îmi bâţâiam piciorul la refrenul A Giiiiiirl Happy, A Giiiirl Happy.

Muzeul e, evident, mare, şi cum cu două seri înainte achiziţionasem un cd cu cele mai fierbinţi hituri ale muzicii italiene, şi îmi petrecusem seara în coregrafii dezmăţate executate în faţa oglinzii, în ziua excursiei m-am trezit cu nişte dureri incomensurabile în gambe, amplificate acum teribil de efortul culturalo-muzical.

Târşâindu-mi picioarele pe deal în jos, am pornit la străbaterea teritoriului cu baruri. Începuse o zbicire de ploaie dar i-am ordonat să înceteze şi m-a ascultat. Multe dintre magazinele aflate în zona respectivă arătau cam ca bazarul de la parterul blocului meu de la Deva, dar obrazul comercial al Nashville-ului a fost salvat de nişte prăvălii cu cizme de cowboy fabuloase. Fabuloase, ăsta e cuvântul, şi nici dacă îl repet de şapte ori, nu se trece în catastiful cu exagerări nejustificate. N-am crezut că există aşa ceva pe pământ. La muzeu trăsesem în chip vreo două perechi de încălţări de vedete, dar ce se găsea în magazine depăşea orice imaginaţie. Preţurile începeau pe la două sute de dolari şi se căţărau până la o mie bătută pe muchie. De asemenea, erau grămezi de pălării de cowboy şi cowgirl, binecuvântate de imaginaţia unor designeri foarte jucăuşi.

Magazine, baruri, formaţii muzicale, lumini, o mulţime de oameni puşi pe distracţie, toate se combinau într-o atmosferă care te ademenea să zvârli la dracu’ cu inhibiţiile, să cânţi şi să dansezi like there is no tomorrow. Privirile îmi cădeau pe grupuri de domnişoare atât de fâşneţe încât, la un moment dat, m-am întrebat dacă nu cumva mi-am greşit şi orientarea sexuală, nu doar profesia şi locaţia. Am fost însă repusă repede pe drumul bun de o ceată de pulpe masculine încinse cu cei mai strâmţi blugi de pe faţa Americii, stil cowboy strong. În sânul acestei adunări simpatice, din loc în loc, erau postate persoane sobre cu pancarte pe care scria „Dumnezeu există. Evoluţia e o minciună. Iadul aşteaptă”. Dar, în aerul de distracţie generală, chiar şi aceşti asceţi îşi aveau farmecul lor, oferind un plus de pitoresc peisajului. Şi, mai am o bănuială, cu mărturisirea căreia şi închei: cred că, pe măsură ce dădeau cu ochii de abundenţa pedepselor promise negru pe alb, la colţ de stradă, mulţimile se porneau şi mai abitir să se simtă bine în certitudinea dulce a prezentului.

Week-end

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.

M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi, complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.

Talent si context

Abia m-am ridicat din aşternuturile colorate în care am umărit Globurile de Aur şi, înainte de a cădea de somn, am căzut puţin pe gânduri. Toate starurile feminine străluctoare şi toţi bărbaţii înveşmântaţi frumos în fracuri au mulţumit, aşa cum se cade, regizorului, producătorului, mamei, agentului, fantasticei soţii, celor doi copii minunaţi de acasă, cast-ului şi crew-ului, Asociaţiei Presei Străine de la Hollywood şi altora asemenea. E clar că toţi cei premiaţi sunt la un nivel foarte înalt de performanţă, dar, gândindu-mă, ca de obicei, prea mult, m-am întrebat câte poveşti cu finalul fericit eşuat corespund, în lumea civilă, fiecărui discurs superb de mulţumire. Ba nu, nu asta a fost întrebarea, ci cum se combină, de fapt, talentul şi contextul favorabil manifestării acelui talent.

Să zicem că ştii exact ce vrei în viaţă, arzi în focul actoriei, regiei, baletului, Afganistanului, scrisului, matematicii, sportului, chimiei şi tot aşa. De ce depinde cel mai mult fructificarea talentului care îţi mănâncă zilele şi nopţile? De locul unde eşti, de şcoala pe care o faci, de profesorul care te îndrumă, de cunoştinţa care te prezintă altei cunoştinţe, de norocul care, se ştie, umblă cam chior prin lume, de inspiraţia de a te oferi exact acolo unde e nevoie de tine, de cineva care să creadă în tine, de tine însuţi care să crezi nebuneşte în tine?

Cum se împleteşte talentul cu contextul? Asta-i întrebarea.

Un week-end perfect

Numarati pana la trei, respirati adanc si enumerati componentele unui week-end perfect. E drept ca week-end-ul, prin natura lui lenesa, e perfect, dar nu strica sa nominalizam elementele prin care il putem face sa ne aduca o cantitate suplimentara de bucurie.

- sambata dimineata, trezirea si realizarea faptului ca, multumesc lui Dumnezeu, e prima zi de huzur organizat

- fabricarea cafelei la ibric, cafeaua sa fie neaparat Jacobs si ibricul sa fie neaparat cel vechi si albastru, adus din Romania. N-a inventat ea, America, un alt ibric la fel de simpatic sentimental

- observarea faptului ca, da, pe rafturi e un strat pe ici mai fin, pe colo mai vanjos de praf, motiv excelent de a rearanja cartile din biblioteca si de a dezlipi etichetele de pe exemplarele care nu au trecut mai devreme prin acest ritual

- facut ceva de mancare dar nu cine stie ce

- conversat cu rubedeniile pe internet si, orice emigrant care mai are in el o minima urma de sinceritate poate sa recunoasca faptul ca, pe skype, toti suntem curati, uscati si buni

- mers la mici cumparaturi, elastic, branza si rosii

- revenit la domiciliu si declansat pregatirile pentru petrecerea la care merg diseara

- intalnit prieteni, mancat aperitive, spus un nu hotarat armelor nucleare si sarmalelor, dansat, vorbit in stanga si in dreapta, privit uimita, comentat numai incet de tot, in gand, aflat o poveste de dragoste si departare absolut emotionanta, dar pe care nu o poti spune, pentru ca nu iti apartine

- constatat ca mai exista oameni care iubesc cu adevarat pe cineva

- mers acasa si dormit in felul subinteles prin descrierea bustean

- duminica dimineata, trezit si constatat ca traim si suntem tot liberi

- pranzul neaparat, dar neaparat, in oras, intalnire cu prietenii

- mici cumparaturi, vizita la anticariat, cumparat sapte carti cu doi dolari (da, am avut cupoane)

- revenit acasa, citit un pic memoriile lui Joyce Maynard, primit vizita altor prieteni

- scris o insemnare pentru blog, caci la prieteni e luni dimineata si poate trec un pic pe aici

 Va rog ca, in incheiere, sa insirati trei motive pentru care si week-end-ul vostru a fost la fel de bun.