După extracţie mulţi viteji se arată

Cârpa aia mototolită şi aruncată pe jos e onoarea mea stomatologică.

În vreme ce în copilărie spre tinereţe am făcut cărare către cabinetele dentiştilor, lăsându-i unuia dintre ei, prinos de recunoştinţă, chiar proprii ochelari, odată cu maturizarea înaintarea în vârstă am început să îndrept o ureche cam surdă spre necesităţile mele de restaurare stomatologică. Mi-am luat de mantră formularea „eu n-am probleme cu dinţii” şi aşa a şi fost, vreme de vreo 10-12 ani. N-am suferit traume în frageda pruncie dinţoasă, deci nu înţeleg de ce am ajuns să tratez orice e legat de acest subiect cu un uşor spre mediu sentiment de teroare. În plus, în America, nu eşti lăsat să înduri, dacă există căi umane, tehnologice şi financiar posibile ca să ţi se aline suferinţele.

Uite aşa au trecut două cincinale. Mergând mai astă toamnă spre downtown Chicago cu maşina şi mestecând intelectual o gumă de fructe, Providenţa a lovit scurt, făcând să mă trezesc pe limbă cu una bucată plombă metalică, amalgam, dacă înţelegeţi ce vreau să spun. Adevărul e că se clintise ea mai demult, dar, câtă vreme nu se urnise cu adevărat, am ignorat-o cu o inocenţă întrecută numai de credinţa că toţi oamenii sunt, intrinsec, buni. Am pus plomba în poşetă, că eu sunt o sentimentală, să nu uităm, ca şi când ar fi posibil. Pe urmă am pus-o pe raft, în baie, în fond era plomba mea. Seara îi spuneam noapte bună iar dimineaţa îi făceam, în trecere, cu ochiul. În felul ăsta eram ocupată şi puteam să nu mă gândesc la golul lăsat în dentiţia mea de rebeliunea ei.

Pe urmă a început o durere în stânga jos, undeva, cam de Thanksgiving. Am sugrumat-o tandru cu nişte pastile şi m-am dus să îmi bag colţii tranchilizaţi în curcanul care se rumenea regulamentar în Michigan. Durerile şi-au scos capul iar, dar eram pregătită mereu cu un hap chimic salvator. A venit Crăciunul, Anul Nou, ziua mea, câte şi mai câte chestii faine, cine să se amărască pentru o măsea.

Când, în sfârşit, m-au prins, m-au legat şi m-au dus la dentist, am aflat ce am ştiut tot timpul, că măseaua cu zvâcnet trebuie scoasă. Măsea de minte, jumătate încrustată sub os. Aia cu plomba căzută se rezolvă elegant dar astalaltă se lasă cu manevre dure. Aici sunt dezavantajaţi oamenii cu imaginaţie, căci în câmpul lor audio-vizual cresc mult mai uşor reprezentări exagerate sau false ale tărăşeniilor care vor veni. Cum, necum, am făcut programarea, a venit Ziua Extracţiei.

Nu puteam să îmi închipui cum o să fie. O să mi-o zmulgă de vie? O să mă zvârcolesc în chinuri? O să…

Am fost aşa de mică la intrarea în cabinet că nici de o voce cumsecade nu mi-am mai putut face rost. Am aruncat o privire spre sculele stomatologice care aşteptau, foarte multe şi disciplinate, aşteptau… să vin şi să casc gura. În momentul ăla am trăit o senzaţie de spaimă totală, ca şi când se închid cerurile. Tensiunea, măsurată la începutul operaţiei, căci de un soi de operaţie era, de fapt, vorba, se căţărase spre stele. Doctoriţa mi-a explicat că aşa nu putem face nimic, a vorbit cu mine şi m-a pus să respir adânc. De teroarea terorii că nu putem face nimic şi trebuie să reprogramăm, deci să trec iar prin chinul imaginaţiei şi al aşteptării, m-am linistit aproape imediat.

Am semnat frumos şi cuminte cum că am luat la cunoştinţă toate riscurile asociate intervenţiei, fără să le citesc, desigur, căci, dacă îmi pătrundeau cumva în conştient, nu mă mai prindeau înapoi în fotoliu nici cu arma nucleară. Ştiam că va fi o exctracţie cu un pic de îndepărtare de os dar asta e tot ce aveam nevoie să ştiu. Mi-am pus iniţialele lângă fiecare oroare post-operatorie imaginabilă, i-am spus doctoriţei că am încredere totală în ea şi am căscat gura. M-am gândit tot timpul la ceva frumos, cum ar fi o excursie în vacanţa de primăvară, şi îi mulţumeam lui Dumnezeu că a făcut oameni capabili să practice medicina, ca să nu mai vorbim de chirurgie. Uneori mă gândesc, ce or avea ei atât de diferit de noi, ăştialalţi, că trebuie în mod sigur să fie ceva la mijloc. Ce bine că nu suntem toţi la fel.

L-aş mânia pe Dumnezeu dacă n-aş recunoaşte că nu m-a durut. Sigur, au fost senzaţiile de manevre, instrumente, lucrătură, dar n-am simţit durere. Am încuiat cu cheia orice firimitură de imaginaţie şi am ignorat total ceea ce se petrecea în gura mea. Mi-am făcut datoria cetăţenească de a o ţine căscată, dar atât. Vindecarea merge bine şi, încet, încet, am început să detectez semnale ale vechiului meu self, adică, ştiţi, ăla majoritar simpatic, vesel şi trist. O bilă albă este că nu mai sunt aşa de hrăpăreaţă culinar, ceea ce nu poate decât să îmi prindă foarte bine. Până la urmă se pare că te poţi obişnui şi cu stomacul aproape gol, dacă trebuie. În instrucţiunile despre cum să te îngrijeşti după ce scapi din scaunul electric am citit că, după o oră, poţi deja să mânânci; cred că oamenii ăia erau beţi când au scris. Abia am îndrăznit să îngurgitez ceva cu paiul a doua zi seara şi aproape că aşteptam să mi se construiască, pe chestia asta, o statuie ecvestră, cu o placă aurie în care să se explice clar, să înţeleagă toată lumea, în ce constă vitejia femeii din spinarea calului imaginar.

Deşi, la bursa pariurilor, s-a văzut clar tendinţa de a miza pe faptul că nu o să îmi mai scot în grabă şi alte măsele de minte, s-ar putea să produc ceva surprize, după ce se vindecă bine asta, desigur. În America măselele de minte se scot, în majoritatea cazurilor, toate deodată, undeva la debutul adolescenţei. Se consideră că, în multe cazuri, maxilarele nu sunt suficient de spaţioase ca să acomodeze cumsecade molarii de minte, fără să afecteze confortul celorlalţi dinţi. Dar, cum pubertatea mea s-a derulat în alte universuri, iată-mă femeie aproape serioasă, cu rădăcini dentare încrustate adânc şi cu nevoia pregnantă de a scăpa de măselele de minte pentru că mintea, se pare, nu e acolo unde zice publicul călător. Faptul că am fost aşa de înspăimântată e un lucru bun căci, de acum, voi produce numai surprize plăcute dentiştilor care mă vor aştepta cu targa şi, care, când colo, vor da de o tipă relativ relaxată, sper.

Vă doresc multă sănătate dentară şi să faceţi ce ştiţi că e bine şi ce a ignorat scriitorul acestui blog, adică mentenanţă sufletească şi stomatologică preventivă.

Gata, respiraţi şi povestiţi-ne cum vă învingeţi fricile, ca să ne mai vină idei.

Cele 12 invataturi ale Emigrarii catre fiica sa, Amalia

1. sa nu mai trambiteze niciodata ca pleaca undeva definitiv

2. sa nu mai cada in limba in fata imaginii proiectate de o cultura mai ales prin mijloacele de expresie ale filmului de actiune

3. sa infiga mai serios harletul in tarlaua gandirii critice

4. sa nu cada, totusi, cu o bufnitura ireversibila, in capcanele discursului „contra” de pe suprafata sus-numitei tarlale

5. sa isi pastreze mintea deschisa, caci orice eventuala forma de progres numai de acolo poate sa vina

6. sa asculte, efectiv sa taca si sa asculte, adica sa isi muste usor varful limbii cu dintii si sa isi arcuiasca frumos buzele pana cand interlocutorul a terminat de expus propriul punct de vedere

7. sa vorbeasca, sa vorbeasca, adica sa verbalizeze cu rabdare si gratie rezultatul propriilor sapaturi, experiente, simtaminte, iluzii, concluzii, contuzii

8. sa se bucure de toate avantajele prezentului, cum ar fi: carti si reviste incredibil de faine la preturi incredibil de mici, sushi aproape gratis, posibilitatea de a privi lumea de la etajul 80 ori de cate ori are chef sa iasa la bulivar, prieteni noi, prieteni care se invechesc ca vinul, escapade geografice de oaresce interes, cate si mai cate, daca e sa fie cinstita

9. sa inteleaga ca, dincolo de toate, a dobandit perspectiva, atat asupra lumii in care a venit, cat si asupra lumii din care a venit; aceasta zestre, desi invizibila si neimpozitabila, s-ar putea sa valoreze un pic mai mult decat toate marafeturile care naveteaza global in burtile diferitelor containere maritime

10. sa nu renunte niciodata sa faca poze si sa aleaga mereu cateva care sa fie transpuse pe desuetul suport de hartie si aranjate mai apoi in si mai anacronicul album adevarat

11. sa nu fie o baba reluctanta la cele mai cool cuceriri ale stiintei si tehnicii  dar sa nici nu-si bage fire chiar in fiecare gaura de la buric in sus

12. sa ramana ea insasi, cu simpaticele imbunatatiri de rigoare

Sa mai zic?

Douăzeci de scriitori

Când eram mai tânără, am primit de la Laura o invitaţie de a povesti un pic despre scriitorii care mi-au plăcut şi care m-au influenţat. Deşi am copt ceva răspunsul, l-am adus exact pe traseul care îmi oferă încântări literare repetabile oricând şi oricât, garantat.

1. În primul şi în primul rând am ferfeniţit „Legendele Olimpului” de Alexandru Mitru. Ştiam exact care zeu cu care zeu şi care zeu cu care muritoare şi, trebuie să recunoaştem, era o încurcătură mare de membre şi orgolii acolo, cam ca într-o corporaţie care se respectă.

2. Într-o zi, undeva în alocarea temporară a claselor primare, prin şcoala generală numărul trei din Deva a trecut un fior intens. La micuţa librărie de peste drum sosiseră, sufocaţi la pachet cu nişte umpluturi bolşevice, „Copii Căpitanului Grant”, de Jules Verne. Cred că de la ei mi se trage microbul plecărilor şi, cu siguranţă, acolo am învăţat prima şi cea mai importantă expresie a limbii engleze „Go ahead, John!”.

3. Un scriitor descoperit în ciuda faptului că pe esofag mi se rostogoleau, prioritar, ştiinţe ca dracu’ de exacte, este Radu Tudoran. Am cărat şi peste Ocean, cu mine, „Ieşirea la mare”, iar în orice ţine de „Casa domnului Alcibiade” m-aş putea adăposti, literar, cu anii.

4. Nici n-am apucat bine să îmi şterg din memorie, cu guma, ultimele frânturi stilistice din comentariile literare ale profesorului Sîrbu, cel ale cărui împletituri interpretative garantau un zece în buchetul mediei de admitere în liceu, că o profesoară de franceză, doamna Florea, o adevărată Doamnă, una din categoria căreia n-am avut şansa să întâlnesc prea multe, ne-a recomandat, dar ce spun eu recomandat, ne-a sfătuit cu căldură, să citim „Forsyte Saga”. Deşi abia acum am, cât de cât, puterea de a pătrunde frumuseţea şi nuanţele din scrierea lui John Galsworthy, cartea m-a impresionat puternic chiar şi atunci. Atâta doar că nu ştiam exact de ce.

5. Umblând lela prin Cluj am descoperit, la o tarabă „Sângele celorlalţi” de Simone de Beauvoir. În cazul acestei scriitoare am pornit însă la luptă cu povestea dintre ea şi Sartre, volum cumpărat de ocazie şi citit cu o plăcere egalată de puţine altele.  

6. Am parcurs cu plăcere „Medelenii”, mai mereu combinaţi cu merele roşii din curtea bunicilor. Aşa m-am apropiat de Ionel Teodoreanu, dar, pentru că lectura a avut loc înainte de mariaj, maternitate şi emigrare, adică pe vremea când eram şi mai naivă decât sunt acum, ştiu sigur că trebuie să îi recitesc. I-a adus cineva aici? De asemenea, să nu uit să specific că aş băga suliţa într-o mulţime de cetăţeni pentru un pic de parfum interbelic.

7. Cam acum doi ani am picat în dragoste cu Somerset Maugham. Mi-a plăcut de la primele rânduri „Cake and Ale” şi de acolo treburile literare au alunecat firesc, trecând, desigur, prin volumele de povestiri şi nuvela „Up at the Villa”.

8. Cum aş putea face eu să trăiesc în cartierul din Londra în care şi-a trimis Marc Levy cele două personaje principale, cei doi bărbaţi de soi din „Prietenii mei, iubirile mele”. Unul este arhitect, celălalt este librar şi toate sentimentele pe care le încearcă, interacţiunile pe care le trăiesc şi decorurile prin care au norocul să se mişte m-au făcut să revin la cartea respectivă iar şi iar, de zici că e sufrageria mamei.

9. Acum, nu că vreau să subliniez că am fost în vizită la New York, (deşi rareori reuşesc să nu o fac), dar cea mai puternică impresie acolo mi-au produs-o nu bulevardele, nu parcul, nu zgârâie norii, ci treptele casei lui Edith Wharton de la adresa 7 N. Washington Square. Sigur nu-mi face bine la reputaţie să mărturisesc aşa ceva, dar în vreme ce stăteam, tăcută, lângă gardul pe lângă care se grăbeau oameni, aşteptam să se întâmple ceva şi din spatele uşii să apară scriitoarea (care a trăit un pic acolo în 1882), ca să putem povesti puţin despre Europa (Italia), despre America şi despre felurite tipuri de inocenţă. Să nu pierd însă ocazia să-l boscorodesc pe Newland Archer care, deşi un tip critic şi fin, a ales totuşi un trai convenţional, care l-a apărat binişor de propriile lui impulsuri şi trăiri, ratând cu brio ocaziile de fericire pe care convieţuirea cu o femeie interesantă (şi frumoasă ca Michelle Pfeiffer) i le-ar fi oferit din belşug. Partea cea mai descurajantă este că generaţia următoare nu mai dă două parale pe conflictele, răniţii şi morţii din conştiinţa lui. Iar m-am întins, dar n-am ştiut cum să spun altfel că o ador pe Edith Wharton.

10. Ca să însorim atmosfera, continuăm cu Beppe Severgnini, scriitorul şi jurnalistul italian care, cred eu, când a ieşit din uter şi anexe nu a ţipat, ci a râs una bună. Cu un ochi nemilos, dar amuzat, scrie două cărţi care surprind până la sânge spiritul american şi cel italian. Am citit „Ciao America” din pură întâmplare şi am continuat apoi cu „La Bella Figura”.  

11. Îmi place Anais Nin pentru că e cinstită cu ea însăşi.

 12 şi 13. Admir şi urmăresc cu încântare scrierile „celui mai frumos animal cu două capete”, cum spune Alice Năstase despre cuplul scriitoricesc pe care îl formează cu Simona Catrina. Iar lectura volumului „Andiamo” va fi o bucurie a verii care vine, o plăcere care, pentru că e un pic amânată, va fi şi mai consistentă.

14. Există o scriitoare irlandeză care discută cu atât de multă înţelegere umană teme grele ca adicţia, moartea unui partener sau lumea complicată a editorilor de cărţi, încât mi s-a strecurat definitiv în gusturi. „Anybody Out There?” şi „The Other Side of the Story” mă fac admiratoarea definitivă a lui Marian Keyes. Citat din „The Other Side of the Story”, vorbeşte o tipă care e organizatoare de evenimente: „am văzut de toate la viaţa mea, inclusiv profesori universitari care se luptau pe biscuiţi”.

15. Îmi place (ca să nu vin iar cu adoraţia, că poate plictisesc) scriitoarea americano-indiană Jhumpa Lahiri. Scrie clar, limpede, fără înflorituri, însă atât de bogat în sensuri că te face (mai ales dacă eşti emigrant) praf. Oricât te ascunzi tu de tine şi de sentimentele tale şi eşti bărbată, cum cere prospectul acestei aventuri, lectura din Jhumpa Lahiri îţi dă, uite aşa, nişte săgeţi insistente pe cupola stomacului. Tipa ştie ce spune. A băgat şi lumea literară de seamă şi i-a dat un Pulizer, dar nu ăsta e esenţialul.

 16. Nu mă pot opri la 15, deci continuăm cu 16, unde o instalez pe Agatha Christie, bineînţeles că nu pentru crime ci pentru fineţurile psihologice ataşate şi pentru că mi-a deschis larg gustul pentru lectura în limba engleză.

17. În perioada care s-a scurs între momentul primirii acestei invitaţii de a scrie şi ziua în care m-am învrednicit să postez răspunsul, am descoperit-o, cu maximă încântare, pe Joyce Maynard. Era păcat să fac lista asta fără ea. Memoriile ei, publicate sub titlul „At Home in the World” îi descriu păţaniile, dar mai ales trăirile şi fricile. Am aflat sau mi s-au confirmat multe lucruri pe care vroiam să le ştiu.

18. La recomandarea de încredere a Corinei Stoica, îl urmăresc, de o vreme încoace, pe japonezul Haruki Murakami. Câteva dintre romanele lui mi-au plăcut mult de tot. Şi toate povestirile scurte.

 19. Îmi place Virginia Woolf pentru că scrie despre stări.

 20. Şi Pascal Quignard pentru că a aşternut superba „Vila Amalia” şi pentru că te duce undeva într-o zonă între povestire, poezie şi eseu, adică fix acolo unde mă simt excelent.

În momentul ăsta aruncă în mine cu pere răscoapte toţi scriitorii pe care încă n-am apucat să-i descopăr, şi bine fac, pentru că ar fi meritat să dau de ei până acum. Dar timpul nu e pierdut lista poate fi lărgită oricând, drept pentru care vă invit să puneţi osul şi să vă apucaţi de treabă.

Vizite peste mări şi stări

În decursul primelor mele trambalări planetare cunoscute sub numele de „vizite acasă” puneam piciorul pe scara avionului cu atât de mult entuziasm încât eram, cu adevărat, enervantă pentru cei din jur. Sufletul îmi dănţuia de fiecare dată de bucurie, mai să dea pe dinafara agenţiei de turism unde tocmai mă scuturasem de obşteasca mie de dolari asociată acestei distracţii. Ţineam la zi trei calendare, unul catolic, unul ortodox şi unul cu Winnie The Pooh, în care marcam cu carioca zilele care au trecut şi zilele care au mai rămas până la marea îmbarcare. La servici, oricine nu avea chef de muncă putea să asculte cum o să traversez eu Oceanul până undeva în Europa de Vest, şi de acolo o să iau alt avion până la Bucharest sau Timisoara, you know, Bucharest is the capital city and Timisoara is a beautiful city in Western Romania. Lumea asculta, cu masca naţională a cordialităţii pe figură, iar eu, care nu apucasem încă să îl citesc pe Beppe Severgnini, interpretam integral manifestările ascultătorilor prin prisma firii mele portocalii. Numai mult mai târziu, când am ascultat o dată la uşă o discuţie, mi-am dat seama că ălora le era, oarecum, teamă pentru mine, că mă duceam aşa de departe, şi le era teamă pentru ei, că poate nu mă mai întorc şi ar fi păcat, căci lucrez atât de bine şi de convenabil. Uite aşa, ne despărţeam cu urări exacerbate de have a good trip and enjoy your family, bla, bla, iar eu o zbugheam spre apartamentul închiriat, să permut pentru ultima oară marafeturile între valize şi să sun toţi prietenii şi neprietenii pentru a mă asigura că fiecare trimite prin mine un mic ceva acasă.

Am dus la Deva componente de calculator, loţiuni de fertilitate, jeleuri, camere foto seminţe de flori şi cine mai ştie câte alte bunuri mobile, căci restul n-au lăsat urme detectabile în memoria mea de elefant intercultural. La plecare făceam poze cu valizele, cu casa, cu vecinul care tocmai ieşise, întâmplător, să-şi frezeze gazonul, totul era o încântare. Evident că în avion nu dormeam nicio secundă, număram orele şi multe sunt, Doamne, zece în acelaşi scaun mic. Când simţeam pista Europei sub roţi (de obicei simultan cu greaţa nesomnului), mă umflam în pene că tranzitez nu ştiu ce aeroport internaţional, cel mai adesea unul din Germania. Spre deosebire de alţi călători, eu încă n-am ajuns la Amsterdam, fapt pe care îl regret. Al doilea segment aerian al călătoriei, scurt doar cât să-şi mesteci şi tu sendvişul, să mergi până la baie şi să te încalţi la loc, mi se părea, deja, un fel de glumă, de bun gust, e adevărat, dar tot o glumă.

De cum mă prăvăleam de pe scara aeronavei pe solul strămoşesc, eram un ţonţoroi de vizite, de telefoane şi de impresii. Atât cât stăteam eu acolo, două sau trei săptămâni, circulam ca un titirez între Timişoara, Deva, Bucureşti şi Buzău, cu o încrâncenare demnă de cauze mai bune. A nu uita pe nimeni era o chestiune de onoare şi, deşi mai mereu se întâmpla să nu pot întâlni pe câte cineva, în mare îmi îndeplineam planul de vizite, cafele, îmbrăţişări, urări şi exotism american împrăştiat pe cap de locuitor. Culmea, nu apucam să stau destul şi nici să fac poze tocmai cu părinţii, pentru că ei, nu-i aşa, sunt cei mai disponibili. Mă întorceam la Chicago ameţită de cap şi de picioare, după o călătorie retur care părea, nu ştiu de ce, un pic mai potolită sufleteşte decât perechea ei. În clipa în care aterizam în faţa indiferentă a dosarului cu cifre de pe biroul meu din suburbie, mi se părea că am visat toată tevatură şi că de fapt, n-am fost plecată nicăieri.

De pe la vizita trei încolo m-am mai temperat un pic. Apoi m-am temperat mai mult, până am ajuns să-mi fie oarecum să merg acasă. Desprinderea de aici, chiar şi pentru o ameţitoare vizită de prietenie pare, nu ştiu de ce, tot mai greu de înfăptuit. Mersul încolo, ca mersul încolo, dar venitul înapoi presupune manevre emoţionale pentru care cred că încep să îmbătrânesc. Dau vina, în mare parte, pe bucăţile exagerate de absenţă pe care ritmul firesc al unei aventuri americane ni-l impune, vrem, nu vrem, în raport cu ţara mamă. Totul trebuie planificat cu grijă, concediul, banii, programul la destinaţie, feliile de atenţie şi emoţia alocată celor dragi (cu cât mai puţină, cu atât mai bine, căci excesele ne fac rău şi unora, şi altora). Bineînţeles că am mâncat şi eu cândva pufarin pe canapea, cu ochii la Surprize, Surprize, şi cu mirarea lăţită cât să cuprindă şi să nu creadă povestea diverşilor sosiţi înapoi de prin America la cinşpe ani de la plecare, când nepoţii de frate veneau în platou să plângă de fericire că s-a întors unchiul din Detroit, exact ăla care plecase să asigure prosperitatea întregului clan, fără să se mai întoarcă de atunci înapoi. Între timp am învăţat că venitul înapoi, chiar şi în vizită, e o chestiune care tinde să se tot complice cu trecerea anilor.

Vizitele acasă…

Aventuri amânate.

Aventuri aşteptate.