San Francisco’s Cable Cars

Să mai detaliem puţin, cât e fierul fierbinte.

Simpla vedere a vagoanelor de cable cars este în măsură să te arunce într-o bună dispoziţie molipsitoare. Însăşi felul în care vagonul întoarce la capătul liniei este un spectacol. Mai întâi îl vezi cum se apropie încet, coborând de pe deal, apoi se opreşte şi descarcă legiunea veselă de călători. Se mai odihneşte un pic, ca un om înţelept care de acum ştie că n-are niciun sens să grăbeşti prea tare lucrurile în viaţă, apoi sună din clopoţel şi vine lin spre platforma unde întoarce. În jurul platformei este mai tot timpul o coadă lungă, în formă de U, în care noii călători aşteaptă cu răbdare şi cu aparatele foto la ochi, să le vină rândul. Dacă, totuşi, coada e foarte lungă, îţi poţi permite să bagi nasul până la parfumeria de lângă, aparţinând unuia dintre cele mai cunoscute branduri din lume, unde orice vizită te trimite practic pe altă planetă, uiţi atât cine eşti, cât şi scopul şi durata vizitei. Parfumată cu ce îţi pofteşte inima, ieşi din nou în stradă şi vezi că rândul s-a făcut mai mic, deci norocul e de partea ta. Biletele pentru trei zile de mers nelimitat cu cable car-ul şi transportul în comun costă 20 de dolari. Îţi reiei locul la rând şi studiezi cable car-ul. Întotdeauna vine un singur vagon. Se apropie, intră pe platformă şi apoi doi oameni rotesc platforma cu tot cu vagon.

Apoi unul din ei schimbă macazul şi vagonul se înscrie pe linia de întoarcere. Se dă semnalul că lumea poate să urce şi pasagerii se aşează înăuntru, unde sunt geamuri, sau în partea din faţă, unde e deschis şi sunt două băncuţe de lemn aşezate spate în spate, sau mai există varianta călătoriei pe scară, adică pe treapta pe care se urcă în partea din faţă, ţinându-te de bara verticală.

Clopoţelul sună iar şi întreg ansamblul de sunete, tehnică şi culori o ia ţanţoş pe deal în sus. Imediat îţi dai seama că există staţii şi la fiecare dintre ele lumea urcă şi coboară, fără să mai existe o coadă aşa de consistentă. Dar, părerea mea e că, pentru prima dată, urcatul de la capul liniei este o chestiune de onoare şi ritual.

Dealurile sunt atât de abrupte încât de multe ori nu se vede nimic dincolo de vârful lor. Vagonul uruie şi turuie, lumea râde şi vorbeşte, de altfel eu nu îmi pot închipui cum cineva ar putea să stea ţeapăn şi sobru într-un asemenea mijloc de transport, unic în lume, să nu uităm. Vagonul urcă pe Powell Street, merge mult şi apoi face stânga în dreptul cartierului chinezsc. Fiecare viraj de genul ăsta e un alt spectacol.

Înainte de cable cars, pe străzile din San Francisco circulau vagoane trase de cai. Întreţinerea cailor era însă costisitoare şi, în plus, pantele sunt atât de abrupte încât multe din ele nu puteau fi urcate sau, chiar dacă era posibil, caii depuneau cu siguranţă armele după numai câţiva ani. Mai exista, desigur, şi problema îngrăşămintelor naturale care se trezeau să se iţească pe parcurs. Toate dificultăţile au fost înlăturate prin punerea în funcţiune a unui sistem de cabluri subterane care se mişcă în continuu şi care trag vagoanele. Cable car-ul nu are motor. Pentru ca vagonul să pornească, cel care îl operează îl conectează la cablul subteran care de acum îl deplasează. Pentru a opri, îl deconectează de la cablu şi aplică pe roţi un mecanism puternic de frânare. Cling, cling, pornim mai departe.

Într-o zi obişnuită, în sistem operează cam 25 – 26 de vagoane. Există în total trei trasee, din care două au o mare parte în comun. Linia Powell – Hyde merge până la Fisherman Wharf, un complex de pier-uri sau promontorii care se desfăşoară de-a lungul tărmului golfului, iar linia Powell –Mason merge la North Beach, unde acum ne vom opri să îmi trag două palme, pentru că n-am ajuns acolo.

La Mason Street, acolo unde se află motoarele imense şi roţile care pun în mişcare cablurile de sub pământ, totul e amenajat sub formă de muzeu, adică mecanismul e perfect vizibil, în buna tradiţie americană de a amesteca utilul cu educaţionalul.

Să ne ţinem bine de bare, căci pe traseul ăsta monotonia a fost pe deplin eradicată, totul urcă sau coboară şi ar fi păcat să o facă fără noi. Mai facem o poză din mers la Lombard Street şi, cling!, cling!, ne întâlnim din nou curând!

From California, With Love

In dimineata asta asta am zburat 3000 de kilometri de la Chicago la San Francisco.

N-am stiut ce sa-mi pun in bagaje, caci cat au fost toamna, iarna si primvara de lungi m-am luat de gat numai cu temperaturi care gadilau scara la marcajul zero grade. Sa-mi iau geaca rosie, devenita intre timp oficial a doua piele? Sa-mi iau haina scurta neagra, dupa a carei plimbare pe bulevard tanjesc de nu-mi mai amintesc cand? Sa fiu obraznica si sa pun in valiza geaca subtire de blugi? Aseara, de fapt azi, la 2 noaptea, inca nu hotarasem. Am dormit pana la 5 dimineata, cand m-am trezit si le-am luat cu mine pe toate trei. Am trecut in goana prin aeroport, de fiecare data uit si imi reamintesc cat poate fi de mare. M-am relaxat dupa vreo 3 kilometri, la poarta de imbarcare. Da, pe panou chiar scrie San Francisco. Chiar plec. A fost primul moment al zilei in care m-a inundat o fericire completa.

In avion am stat pe ultimul rand de scaune din dreapta, exact in aceeasi pozitie ca si cand am decolat prima data spre America. Ia uite, asta tine minte si scaunele pe care sta in avion, vor spune cinicii, ceea ce e absolut in regula,  caci nu s-a nascut inca omul care sa ma poata amari azi. Am nu doar un hublou in avion, ci doua. Lumea urca si se aseaza foarte eficient la locuri, totul merge repede, decolam la timp. Ne ridicam deasupra orasului si a zgarceniei gradelor de la sol si vocea relaxata a capitanului, ca orice voce de capitan, ne ureaza bine am venit la bord si ne lamureste ca zborul dureaza patru ore si douazeci de minute. Desi suntem deja sus, totul apare inca destul de intunecat.

Dupa o ora si jumatate, timp in care eu am mancat din punga mea un sendvis iar altii, nu multi, au mancat din punga liniei aeriene tot un senvis, doar ca un pic mai mare si platit cu cardul, vad ca afara s-a inseninat. Norii nu mai sunt burzuluiti ci albi si pufosi si jucausi, si deasupra lor straluceste revigorant un cer saturat de lumina. Primim apa, suc si cafea, iar bauturile alcoolice se platesc. Cu sucul de portocale intr-o mana si cafeaua in alta, privesc pe hublou si marchez al doilea moment rotund de fericire.

Dupa o vreme, norii isi schimba consistenta si lumina se zgarceste iar. Resemnata, ma apuc de citit. Aflu dintr-o revista ca peste Golden Gate se poate merge si cu bicicleta inchiriata, dar vantul este de multe ori destul de puternic. Mai culeg cateva informatii din revista liniei aeriene, mai rasfoiesc cate ceva adus de acasa si, dintr-o data, vazduhul se lumineaza si sub noi calatoresc munti inzapeziti, urmati de intinderi inimaginabile de pamant sterp, trist, dezolant. Pe ici pe colo vedem niste cercuri mari care nu stim ce sunt si portiuni cu pamant rosu, ca in filmele cu cowboy. Imi uit privirea pe geam. La un moment dat e rasplatita cu un lac imens. Din pacate nu avem, ca la cursele internationale, o optiune prin care sa putem vedea din cand in cand pe ecrane itinerariul. Ne apropiem de destinatie. Norii s-au imbulzit si apoi s-au rasfirat, iar prin sparturile lor vad verde. E ca si cum un taur ar vedea rosu. Verde, verde, mult verde. Incepe coborarea si stewardesa, altfel foarte draguta, imi spune sa inchid aparatul foto. Il inchid dar il mai deschid de cateva ori, nu pot sa ma abtin. Nu ma vede si ma simt bine, ca un copil rau care nu a ascultat de cei mari dar care stie ca a avut dreptate.

Aterizam in California.

Vad pe hublou dealuri verzi si stiu ca sunt pe muchia celui de-al treilea atac de de fericire.

Nici nu apucam bine sa iesim din avion si deja suntem in cladirea terminalului 3, in aeroportul international din San Francisco. San Francisco!! Nici un nume nu mi s-a parut vreodata atat de plin de promisiuni.

Ajungem repede la tren, simpaticul BART, fara Simpson. E o combinatie intre tren si metrou, e foarte larg si confortabil. Pe drum sunt in mare pericol, caci vad dealuri ci si culori. In fata acestei combinatii nu pot garanta nimanui nimic, un nou atac de fericire se poate adauga oricand in buchetul vietii. Flori!!!, izbucensc pe neasteptate cand trecem pe langa un perete imbracat in flori bogate, roz. Spre norocul meu, trenul merge mai mult pe sub pamant. Cand ajunge din nou la suprafata vad case albe sau colorate. Am sentimentul coplesitor ca am ajuns in alta tara si, chiar daca s-a pastrat, intamplator, aceeasi limba, spiritul si vibratia s-au dat peste cap in sensul dorit de mine.

Scot capul din iesirea de la metrou. Vad cladiri normale, nu zgaraie nori. Vad culori. Am o foame incredibila de culori. Un tramvai portocaliu! Ajungem la hotel, ne reimprospatam fortele si pornim in oras.

Desi suntem la cinci minute de mers pe jos de unele dintre cele mai luxoase magazine din centru, pe strada intalnim multi oameni mai boemi decat le face chiar lor bine. Unul zbiara la mine watch out where you go, lady, iar eu il onorez cu un puternic si sincer verbalizat sorry. Imi pare rau ca e asa de necajit. Trecem la langa cladirea ziarului San Francisco Chronicle. Intram intr-o cafenea pentru apa si licoare calda de trezire si continuam pana la locul unde poti urca in cable cars, vagoanele deschise care se deplaseaza unul cate unul pe sine si care sunt singurul monument mobil al Americii de Nord.

In jur de o suta de oameni asteapta la rand sa urce in vagoane dar totul merge destul de repede si, mai ales, foarte pitoresc. Pitoresc. Acesta este cuvantul pentru San Francisco. Pitoresc. Este unul din locurile in care bucuria ca esti viu se revarsa in inima cu o frecventa si o intensitate coplesitoare. Esti viu si poti urmari cum platforma rotunda numita Powell Street Turnaround se roteste cu tot cu vagonul si ii schimba acestuia directia de mers. Apoi lumea urca si vagonul colorat mai asteapta putin ca macazul sa fie schimbat manual. Pornim pe strada in panta, urcam, urcam. Nu banuiesc ce e dincolo de orizont. Aflu repede ca e o risipa de panorame pitoresti lasate total prada ochilor si inimii mele.

Facem drumul pana la Fisherman Wharf cu cable car-ul. Urcam, coboram, facem la stanga. Masinile asteapta cuminti si neiritate dupa noi. In cable car sunt doua persoane “din partea casei”, unul in partea din fata, unde e deschis si sunt doua bancute si altul in partea din spate, unde dupa fiecare statie trage de o sfoara si suna un clopotel. Alt atac de fericire. Sa fie asta paradisul? Nu-mi mai amintesc faptele bune care ar fi putut sa ma aduca aici.

Coboram la Fisherman Wharf, ne plimbam pe cateva dintre vapoarele si barcile ancorate la tarm. Mergem apoi pe jos pana la Pier 39, locul in care leii de mare ies din apa si lenevesc cu familia pe pietre, la soare. Zona Fisherman Wharf – Pier 39 e plina de restaurante si magazine cu tot felul de grozavii turistice, imi pare pe alocuri un Costinesti mai mare. Si miroase exact la fel.

E aproape seara, se face frig, ma dor picioarele si la cable cars coada in sens invers e din nou de zeci de persoane. Dar, cum tot patitul e intelept, urcam pe jos o portiune din Hyde Street, pana intalnim Lombard Street, renumita strada intortocheata si plina de flori. Panorama de acolo pare o alta felie de paradis. Promitem sa mai ajungem inca o data acolo.

Urcam in vagonul vessel si calatoresc practic imbratisata cu un cuplu de francezi, o ea si un el. E aglomerat dar toata lumea e vesela si cei care conduc cable car-ul ne spun pe unde trecem, pentru cine nu stie bine drumul. Toata lumea povesteste si rade. Eu ma ciupesc, poate sunt la munca si am adormit cu capul pe birou. Cativa oameni calatoresc agatati pe scari, de fapt asta e un fel de cireasa de pe tort. Ajung la hotel, intru in pat, inchid ochii si vad strazi in panta, case albe si pastel, golful albastru si dealurile verzi.

Ma ridic si va scriu.

Imi vine sa iau California in spate si sa trec pe la fiecare dintre voi, ca ne infruptam cu toti din ea.

I „heart” Niagara

Deşi acum îmi pare foarte greu de crezut, a existat viaţă şi înaintea erei blogului şi în viaţa respectivă am mai circulat câte puţin pe ici, pe colo. De fapt chiar de la un circulat din ăsta mi se trage înfiinţarea blogului meu vechi, căci dacă nu povesteam întâmplarea pur şi simplu pocneam. Iar lucrurile au crescut frumos de atunci. Dar nu despre călătoria respectivă vreau să vă povestesc acum ci despre o excursie Canada. Chicago este despărţit de cascada Niagara de o combinaţie de autostrăzi a căror călărire durează undeva în jur de 9 ore. Nu e chiar o fugă de week-end, ţinând cont de faptul că trebuie să te şi întorci, dar de un Memorial Day am făcut-o să fie. Am mers ca vântul şi ca gândul, cu o oprire la jumătatea drumului, să trecem un fel de graniţă.

Amabilitatea persoanei care ne-a dat pentru prima oară verde spre Canada s-a băgat bine pe sub pielea neuronilor potriviţi, aşa că o ţin minte şi acum. Ăsta e tot controlul? Am intrat în Canada pe podurile de la Port Huron, din Michigan, sub fluturările vesele ale drapelelor cu frunza de arţar. Unde erau internet-cafe-urile de altădată, alea unde plăteam cu ora şi în întunericul şi fumul cărora ne socoteam punctele pe o jumătate de foaie A4, să vedem dacă se fac destule pentru o emigrare în Quebec?

Canada!!! Cum să vă descriu eu acum bucuria nemărginită că pe panourile rutiere de la marginea drumului vedeam iar sfinţii kilometri, după ce  vreme de ani îngurgitasem numai şi numai mile. Din America e destul de dificil de plecat fără avion, singurele variante fiind Canada sau Mexic-ul, dar pentru că noi suntem, geografic, mult mai aproape de vecinii de la nord, am pornit într-acolo aventura. Drumul se derulează numai prin câmpie şi, dacă mergi numai pe autostradă, nu e deosebit de spectaculos. Nu trece nicio găină cu pui, nicio vacă decisă să refuze disciplina aranjamentului diurn, nicio bunică, nimeni. Autostrada are un număr incomensurabil de benzi şi nişte înşurubări de poduri, intrări şi ieşiri pe care când le vezi nu se poate să nu-ţi aduci aminte cu sentimente amestecate de cineva din ţara de baştină, care glumea că hai să facem infrastructură şi tot glumeşte aşa de la venirea pe lume a tranziţiei.

Şi caii mergeau mâncând pământul şi depăşind tirurile, drept pentru care am ajuns în centrul localităţii Niagara Falls înainte să apuce să apună soarele. Cum în centru nu erau decât case şi o parcare şi nicio cascadă, am mers după miros până am găsit-o. Ne-am cazat la un hotel cu vedere la alt hotel care avea vedere la cascadă şi am pornit să vedem minunea. Cam odată cu noi a pornit şi o ploaie torenţială, de abia mai zăream trotuarul printre răpăieli. Am stat cât am stat în centrul amenajat pentru vizitatori, până am zis că nu-mi mai pasă de ploaie şi am dat buzna lîngă balustrada de unde puteai admira întreaga forţă şi splendoare a Niagarei.

Practic nu-mi venea să cred că sunt acolo.

Nu există multe lucruri care mă pot reduce la o tăcere mai lungă, dar cascada o reuşit, dintr-o singură lovitură vizuală şi auditivă, să o facă. Aş fi putut să stau ore în şir neclintită, privind ritmul în care apele se apropiau şi se aruncau ireversibil peste marginea care le transformă în verticalitate lichidă. Îţi venea să te uiţi, să te uiţi şi să te uiţi iar. Poate aiurez, n-ar fi prima oară, dar prăvălirea aceea de ape are un magnetism de care nu scapi uşor. Revenindu-mi un pic din intensitatea primei impresii, m-am descoperit amestecată în sânul generos al unor familii de indieni, printre fete, soţii şi bunici care de care mai pitoreşti şi mai mirate că de ce mă înghesui aşa între ele. Până am apucat să zâmbesc americăneşte, s-a oprit ploaia şi peste cer s-a răsfăţat arcuiala colorată a unui curcubeu pe care, deşi panourile spun că este un fenomen frecvent, eu l-am interpretat drept o aprobare divina a ideii de a bate 1800 de kilometri în două zile pentru a vedea un loc care merită. Ce înţeleg, în fond, panourile?

Când vezi curcubeul peste Niagara înţelegi fără urmă de îndoială că Dumnezeu te iubeşte sau că pe undeva, cândva, ai făcut ceva bine.

Ne-am plimbat întreaga seară pe faleza amenajată pe malul cascadei, am stat pe bancă şi am complotat cum să luăm peisajul acasă cu noi.

Pentru că impresia a fost puternică şi timpul scurt, în anul următor am planificat de-a dreptul o vacanţă centrată pe zona Niagara. Mai aveam grămezi de lucruri interesante de descoperit.

 Podurile de la Port Huron

Welcome To Canada!

În fuga drumului

Lumea prin geamul camerei de hotel

Perspectivă lichidă

În turn

Pod care desparte şi adună

Tot zbor, viaţa-ncepe iar

De când m-am înfoiat să devin cetăţean global şi să duc în spate stereotipurile a două naţiuni, în loc de ale uneia singure, mărturisesc că distracţia favorită a devenit zborul cu avionul. Nu zbor, desigur, pe cât aş vrea, că asta ar însemna să mai trec pe acasă într-un ritm sintetizat foarte bine de termenul „bilunar”. Am mai avut şi alte distracţii, vânători de haine, poşete, parfumuri sau cărţi, întâlniri cu oameni dragi şi faini, dacă pot să folosesc un ardelenism expresiv, plimbări pe bulevardul cosmopolit, destrăbălări culinare cu sushi, şi poate or mai fi şi altele pe care nu le menţionăm aici. Dar zborul cu avionul, condimentat cu puţintică emoţie şi o nemăsurată nerăbdare, rămâne elementul existenţial care îmi procură unii dintre cei mai preţioşi fiori.

Gândul că dincolo de zări voi întâlni un pământ pe care n-am călcat niciodată mă scoate din mrejele celor mai încâlcite nostalgii şi mă transformă într-un nestăvilit titirez energetic. Tot mint că o să-mi pun într-o zi impresiile pe hârtie şi am găsit deja trei caiete de însemnări care m-au crezut, bietele, şi care aşteaptă, cam revoltate, să vină ziua Z: unul navy-blue, unul roşu şi unul portocaliu cu modele maronii. Am decis că jurnalul roz cu flori albe şi roşii arată prea neoficial, deci l-am eliminat din competiţie.

Să luăm aşadar o cafea, un ceai, o apă plată, un suc de portocale, (cei care citiţi de la servici, nu e frumos, zău), şi să purcedem la o înşiruire de impresii legate zbor.

1. nu există pe lume bărbat mai impunător decât pilotul german care părăseşte în fruntea echipajului său sala de sosiri a unui aeroport internaţional. Studiaţi când aveţi ocazia.

2. nu există pe lume cetăţean mai nevinovat decât acela care îşi imaginează că poate face escală intercontinentală la Frankfurt în 35 de minute. Ştiu totuşi un norocos dar hai să nu îl arătăm cu degetul acum.

3. nu există senzaţie mai tare decât să te bălăngăni într-un autobuz arhiplin care face turul terminalelor la Paris-Charles-de Gaule, cu un bebeluş în mâna stângă şi cu o geantă (din care lipseşte numai oliţa) pe umărul drept, toate astea după ce ai trecut treaz Atlanticul.

4. nu există uşurare mai mare decât cea simţită când al şaselea supervisor american consultat în problemă recunoaşte, în sfârşit, că titlul tău de călătorie e o chestie serioasă şi, deci, poţi avansa spre punctul de control

5. nu există sentiment mai plăcut decât cel trăit atunci când, după aterizare, respiri aerul tare al dimineţii europene

6. nu există funcţionar mai prietenos decât cel de la Munchen care îţi spune să NU te descalţi şi apoi îţi zâmbeşte: he, he, se vede că vii din America

 7. nu există linie aeriană mai aiurită decât cea italiană. Te amână fără jenă. Dar tot ea mi-e şi cea mai dragă, pentru că m-a forţat, practic, să descopăr o ţară de care am reuşit să mă îndrăgostesc într-o singură zi petrecută pe neaşteptate acolo. Poate are şi păcate dar frumuseţea le răscumpără detaşat pe fiecare dintre ele.

8. nu există călător mai flămând decât cel care crede că zboară cu Lufthansa şi constată la bord că zboară cu Lufthansa dar operată de United. Felurile alimentare calde, pufoase şi abundente s-au transformat în nişte scoarţe pe care le pescuieşti cu luneta din caserola microscopică. Rugăm călătorii să-şi ierte reciproc fondul sonor al maţelor.

9. nu există american mai invidios pe cursele europene low-cost decât ăsta care scrie acum

10. nu există pe lume peisaj mai încremenit decât gheţurile Groelandei; sau poate există dar nu l-am văzut eu şi nici nu sunt curioasă de data asta

11. nu există persoană mai nesuferită decât cea care trage hubloul peste panorama unui oraş care se vede numai de pe partea persoanei în cauză

12. nu există om mai binecuvântat decât cel care nu s-a prezentat să ocupe locul de lângă tine într-un zbor lung

13. nu există numărul 13

14. nu există jucărie mai frumoasă decât pământul văzut din cer

15 nu există cineva care să nu poată adăuga ceva la cele de mai sus.

Poza este dedicaţie specială pentru Beatrice, cu gândul la pământurile îndepărtate pe care, cu un pic de planificare şi un dram de noroc le putem atinge, dacă vrem cu adevărat.