Lombard Street, cea mai întortocheată stradă din lume

Lombard Streeeeeeet, Lombard Street, everyone, this is Lombard Street, The Crookedest Street In The World!!!! Lombard, Lombard, Lombard Streeet!!!! Aşa anunţă conducătorii cable car-ului oprirea din dreptul năstruşnicei străzi care în câteva zeci de metri se ghemuieşte în opt curbe atât de strânse încât maşinile le coboară la pas, dacă putem spune aşa. Cantitatea de entuziasm pusă în această reclamă este atât de mare încât nu mai contează aproape deloc dacă afirmaţia respectă sau nu realitatea. E drept că America are de multe ori tendinţa de a face din orice lucru cel mai the best, însă am momente în care cred că atitudinea asta este mai sănătoasă decât cea în care, să zicem, ai zestre peste zestre de lucruri frunoase într-o ţară şi, în mare, ţi se cam rupe de ele.

Cele mai multe ghiduri turistice acordă străzii Lombard medalia de bronz în topul atracţiilor din San Francisco. Pe primul loc se află Golden Gate Bridge iar pe poziţia secundă experimentarea oraşului folosind ca mijloc de deplasare cable car-ul. Ca să împuşti dintr-o lovitură locurile doi şi trei, poţi lua cable car-ul de la intersecţia străzilor Market şi Powell (exact lângă buricul băiatului din vitrina Abercrombie and Fitch), străbaţi aproape toată ruta spre Fisherman Wharf şi cobori cu puţin înainte de panta finală. Nu ai cum să ratezi staţia pentru că cei care conduc vagonul au grijă să nu poţi zice că n-ai ştiut unde să cobori.

De altfel, atitudinea celor care operează un mijloc de transport în comun poate să influenţeze decisiv calitatea experienţei de a te deplasa din punctul A în punctul B, făcând-o să acopere o gamă de nuanţe care pot merge de la prăvălirea peste un alt călător la o frână exagerat de bruscă şi până la încântarea absolută cu care ţi-l aminteşti pe băiatul care, la volanul autobuzului fiind, opreşte într-o staţie şi vine la tine să îţi dea înapoi cei 5 dolari pe care i-a obţinut din vânzarea biletului pe care tu, de fapt, nu mai trebuia să ţi-l cumperi, fiind prost informat de un alt şofer (pe ăsta simpatic nu te-ai mai gândit să îl întrebi iar pe spatele biletelor instrucţiunile erau scrise atât de mic încât ai regretat că nu ai dat curs intenţiei de a călători cu lupa la purtător). La fel, în cable car am întâlnit atât ciufuţi care nu te lăsau să stai pe mica platformă din spate dar şi super simpatici care conversau cu atâta haz de zici că nu erau în câmpul muncii, ci se plimbau şi ei lela de plăcere ca şi tine. Dar, curios fenomen, la Lombard Street toţi se însufleţeau cumva.

Am sărit deci din vagon şi m-am pomenit la picioare cu strada în pantă abruptă, încadrată de case una şi una, de nu ştiam unde să mă uit mai întâi: la şerpuirea carosabilului, la spectaculoasa zonă verde amenajată între curbele strânse, la scările de pe margine pe unde coboară pietonii, la vilele fermecătoare care formau rama acestui tablou, oglindind din belşug latura excentrică şi extravagantă a oraşului, sau la orizontul în care o risipă de alte reşedinţe pastel se rostogoleau spre apele albastre ale golfului. Tot de aici vedeam silueta albă a Coit Tower, turnul înălţat pe Telegraph Hill, probabil cel mai celebru deal al oraşului, turn ce oferă, la rândul lui, privelişti care, odată savurate, nu sunt ameninţate niciodată de pericolul uitării.

Lombard Street este de fapt o stradă lungă de kilometri buni, însă porţiunea care atrage turiştii este cea dintre Hyde Street şi Leavenworth, acolo unde cele opt curbe despre care am povestit au fost create pornind de la necesitatea practică de îmblânzi o pantă atât de abruptă încât automobilele nu o puteau lua în piept în condiţii de deplină siguranţă.

În anul 1922 municipalitatea a făcut deci serpentinele pe porţiunea respectivă, lăsând rezidenţilor din vecinătate obligaţia de a întreţine spaţiile verzi amenajate între aceste curbe. Ca în multe cazuri de aici şi de aiurea, însă, rezidenţii nu s-au putut pune de acord cu un plan de decorare a spaţiilor respective, dovedind că între comportamentul celor mai domnoşi proprietari de pe Russian Hill din San Francisco şi metehnele locatarilor din blocul de pe colţ de la Mioriţa există similitudini surprinzătoare, extrase probabil din ce are mai belicos natura umană.

Strada a fost rapid năpădită de tufişuri inestetice, moment în care situaţia a fost luată în primire de către Peter Bercut, un milionar francez care activase şi în structurile ce se ocupau de îngrijirea parcurilor din oraş, domn care a venit de hac junglei ce tindea să acopere spaţiul verde şi care, împreună cu valetul lui, a plantat acolo 2000 de hortensii comandate din Franţa.

În fiecare an, în luna mai, florile izbucnesc într-un un amestec irezistibil de roz, albastru şi alb, oferind mostre de rai vizual turiştilor care bâzâie ca albinele în zonă.

Poate că San Francisco are multe locuri şi mai grozave decât Lombard Street, poate că localnicii cunosc unghere fermecătoare, nedibuite de autorii neobosiţi ai ghidurilor turistice, care mereu îţi oferă câte o trufanda sub titlul de atracţie secretă, făcând-o să devină loc public, deci aglomerat, deci foşnitor.

Şi totuşi, o dimineaţă proaspătă de marţi petrecută savurând detaliile celei mai întortocheate străzi din lume sau, cel puţin, ale străzii care a beneficiat de inspiraţia cuiva de a o numi aşa, poate procura o provizie de delectare sufletească din care, în funcţie de zgârcenia cu care aloci pe zile acumularea de frumuseţe din amintiri, poţi apoi supravieţui luni sau ani întregi.

Sweet Rustic Fairytale

Nu stiu altii cum sunt, ca nu i-m intrebat de frica sa nu ii sperii si sa plece, dar eu, in timpul in care n-am fost ocupata cu munca, am observat un fenomen. Am observat adica fenomenul ca lumea e rotunda, dar nu asa, ca daca pleci spre dreapta si mergi destul apari inapoi prin stanga, ci un alt fel de rotunjime, una mai sofisticata.

Adica sa ma explic, sa nu raman iarasi neexplicata, ca uneori atata ma invart pe dupa coada explicatiilor ca raman nedumeriti atat emitatorul mesajului, cat si  destinatarul, cat si coada. Cand eram mica si veneam in iunie acasa cu coronita din ramuri de brad, aveam o certitudine, si anume ca lifestyle estival mai bestial decat la tara, la bunici, nu exista. Cum tranteam pe birou cartile de la premiu, puneam in masina margarina de la oras si ciocolata frezia luata pe sub mana de la mama unui coleg de generala care lucra la cofetarie de langa bloc, si ne infigeam cu incredere in cei 90 de km pana in paradis.

Acolo imi petreceam o buna bucata din vara, trezindu-ma in general la 10 ca sa mananc langos si uneori la 6 ca sa ma fac ca tin cu o mana laterala carutei cu fan proaspat, sa nu cada. Continuam cu o supa pentru papusi, care nu iesea ever ca aia pregatita in bucataria principala, iar seara tineam cu dintii de ideea de a mulge vaca. Ce vreau sa spun si poate nu reusesc e ca traiam in natura cu un firesc incomparabil.

Stai un pic, ca am senzatia ca am mai scris despre asta, deci poate ar trebui sa ma opresc, dar nu o fac, pentru ca mai ieri am citit undeva, nu-mi amintesc unde, ca atunci cand vorbim sau scriem aflam mai bine ce gandim, deci hai sa rostogolim demersul mai departe. Oricum, n-o sa fie exact la fel cu ala pe care poate ca l-am mai scris, daca l-am mai scris.

Eh, intre timp s-au petrecut lucruri, m-am mutat, m-am mai largit un pic la cap, inca nu stiu sigur daca prea mult sau prea putin dar vom mai vota noi candva chestia asta, si, in relaxarile mele de accountant obosit de monitoare, milioane si alte chestii daunatoare la ochi si la ego, am inceput sa frunzaresc tot mai insistent reviste de calatorie.

Ah, the places they go! Daca s-ar pune un pret pe capul celui mai avid fosnitor de travel magazines, as putea si eu in sfarsit sa candidez la ceva fara emotii, trebuie sa imi gaseasca un colt pe podium. Si, uite asa, printre capitale vibrante, insule aruncate intre ape suparator de albastre si munti parca nascuti sa imi aminteasca neplacerea ca am domiciliul flotant la campie, am observat, cu spiritul meu nelinistit, ca de multe ori ii strig, linisteste-te domnule, ce vrei sa-ti mai fac, am observat, zic, ca una dintre cele mai domnoase componente ale activitatii de leisure pentru occidentalul maritat cu un cubicul este fugitul de acasa la bunici.

De asta zic ca pamantul e rotund.

Decat ca bunicul lor nu are vaca si fan, si poate ar face apoplexie daca s-ar intalni cu ele pe ulita principala a comunitatii inchise unde isi are domiciliul impecabil, (deci, ca sa nu ne sucarim inutil, eu nu zic ca o oranduire e mai buna decat alta, dar imi rezerv o marja consistenta de placere personala in actul de a le observa comparativ), insa, aici fiind raiul intreprinzatorilor, daca exista cerere si dolari, se poate face rost si de vaca, si de fan, sau, mai bine, daca tot ai vazut toate insulele si te-ai blazat colindand toate metropolele, poti face rost de bilet de avion spre Europa, inca un pic, inca un pic, asa, mai la est, intr-o tara din fostul bloc cu al carui nume nu are rost sa ne spurcam dimineata, si petreci acolo o saptamana, doua, trei, zece, dupa buget. Adica petreci intr-un loc rustic, retras, linistit, unde nepoata vacii din al doilea paragraf, complet  rece la dinamicile din Sillicon Valley, paste in acelasi ritm nederanjabil, de data asta sub ochii larg deschisi de uimire ai unui sturlubatic de copil american sau neamt.

Firescul de ieri, exoticul de azi, jocul pe calculator de maine, adica stai un pic, jocul pe calculator tot de azi, ca aud ca Mark Pincus a pus deja pe Facebook ferma virtuala.

Deci ce ne atrage pe toti asa de profund, real sau virtual, la ferma, la bunici?

Golden Gate Bridge

M-am transformat in blog de calatorie sau ce?

Dar adevarul e ca nimic nu deschide mai bine capetele, sufletele si orizonturile decat o plecare de bunavoie si nesilita de nimeni, mai lunga sau mai scurta, catre alte pamanturi. E aproape ca un inceput de dragoste noua.

Inteleg sa imi fure inima un oras, un om, o idee, o profesie, un parc, un muzeu, un bulevard, o catedrala. Dar un pod?? E drept ca nu e totusi orice pod, ci unul inscris in lista celor sapte minuni arhitecturale ale lumii moderne, dar orisicat. Ar trebui sa fiu mai atenta cu inima mea.

In plus, banuiesc ca aici si-a bagat coada si neimplinirea ca nu l-am traversat pe jos pana la capat, asa cum mi-ar fi stat bine. Se vede treaba ca ramai un pic prin locurile care te inspira, nu te mai intorci complet inapoi. As dori sa transmit pe aceasta cale bucatii din mine care sta pe Golden Gate Bridge si priveste in zare spre oras, sa vina acasa ca avem de vorbit.

N-am studiat foarte mult despre San Francisco inainte de a pune piciorul acolo, si bine am facut, pentru ca mi-am oferit luxul de a fi surprinsa. Cum nu mi-am facut temele, n-am stiut ca in oras sunt nu unul ci doua poduri. De fapt de-a latul golfului sunt chiar mai multe, dar doua se vad din oras.

Deci, arunca un pod rosu peste un fundal de ape albastre si inaltimi verzi si ai sa innebunesti orice cetatean pe care nelinistea si cateva recomandari de incredere l-au trimis departe de Midwest.

Foarte lumeste, treaba e asa: cum stai tu in oras in varful dealului, cu fata la golf, Golden Gate e in stanga, unind San Francisco cu Marin County, tinutul pitoresc de la nord, şi Bay Bridge e in dreapta, legand orasul cu Oakland si Berkely, cele doua asezari de la est.

Bay Bridge e de patru ori mai lung, nu e la fel de inalt si nu e rosu. Nici celebru, dovada ca la poduri, ca si la femei, fizicul chiar conteaza, nu ajung numai frumusetea sufleteasca si intentiile utilitare bune.

Povestea lui Golden Gate Bridge a inceput promitator, cu diagnosticele „nu poate fi facut” si „nu avem nevoie de el”. Oamenii traversau golful cu feribotul si erau relativ multumiti. Ideea de a imblanzi pe cale rutiera Golden Gate, adica acel canion framantat unde Pacificul intalneste apele golfului San Francisco, a inceput sa danseze in cateva capete luminate si s-a intamplat ce se intampla de obicei cand un gand indraznet intersecteaza pozitiv niste minti incapatanate: s-a declansat un proces de fermentare din care nu se putea sa nu iasa ceva bun. Trebuiau cizelate, desigur, detalii importante precum solutiile ingineresti si arhitecturale pentru ceva ce nu mai fusese facut pana atunci si, mai presus de orice, trebuia abordata cu capul limpede cea mai spinoasa problema a vietii pe pamant: finantarea.  

Pe partea tehnica lucrarile au fost coordonate de Joseph Strauss, au inceput in 1933 si au durat patru ani. Echipele de ingineri, constructori si scafandri au dat piept cu dificultati majore: curenti oceanici foarte puternici, ceata consistenta si vanturi incapatanate. Nu degeaba Strauss a fost si poet: silueta podului, cu cele doua turnuri decorate in stil Art Deco si cei 120.000 de kilometri de cabluri de otel de care este suspendata soseaua creeaza un efect care trece dincolo de uimirea in fata preciziei socotelilor ingineresti si se infige fara putinta de scapare in partea de suflet care tresare la frumusete.

Financiar vorbind, dupa lupte seculare care au durat o gramada de timp, s-a ajuns la emiterea de obligatiuni, insa la inceput usa nu s-a rupt sub greutatea doritorilor de a investi in pod. Dupa ce toate aceste aspecte si-au intalnit rezolvarile, niste oameni cu simt artistic au zis ca hai sa zugraveasca Golden Gate-ul in galben cu dungi negre, sa trezeasca mai usor din atipeala capitanii care in timp ce navigau pe sub obiectiv, se gandeau la prostii.

In ultima secunda adunarea si-a venit in fire si a cazut de acord cu nuanta international orange, care creeaza un contrast dramatic cu apa si dealurile pe care le-am tot pomenit.

Indrazneala proiectului a fost platita, din pacate, si cu vieti omenesti. Joseph Strauss a insistat ca in timpul lucrarilor deasupra apei sa fie instalata o plasa de protectie care, de altfel, chiar a salvat 19 vieti, insa 11 oameni au murit intr-un accident in care platforma pe care lucrau s-a prabusit prin plasa de protectie.

La data inaugurarii municipalitatea a organizat o uriasa petrecere si toata lumea a venit sa vada cu ochii personali minunea. Iar faptul ca panorama podului Golden Gate este trecuta prin registre drept cea mai fotografiata imagine a Americii de Nord dovedeste inca o data ca in viata nu e totul sa treci intre maluri, esentialul este sa te simti si un pic inaltat estetic in proces.

Ce felii de lume ati adus cu voi in ganduri cand v-ati intors acasa din preumblari?

City of Chi – episodul 2

Să mai şi plecăm de lângă balustradă, că de pe 24 mai stăm acolo.

După ce ne-am odihnit în parc şi am făcut câteva poze, am intrat în muzeu, unde ne-am negociat în mod profesionist itinerariul: ea a zis mergem la miniaturi, eu am zis mergem la impresionişti. În felul ăsta am comis pentru a mia oară aceeaşi nedreptate grosolană faţă de restul muzeului, ignorând cu seninătate a bunch of Picasso, Dali, Brancusi (French, born Romanian) şi alţi titani ai artei.

Expoziţia permanentă de miniaturi, aflată la subsol, cuprinde 68 de camere cam de dimensiunea unei colivii, aranjate cu absolut toate detaliile necesare, mobilă, covoare, decoraţiuni, ferestre, balcoane, inclusiv măsuţe cu jocuri de şah cu regele de o înălţime un pic sub un centimetru. Camerele sunt aranjate în stilul amenajărilor interioare de tip european, american şi asiatic începând din secolul 17 şi până în 1930. Proiectul a fost susţinut şi coordonat de  Narcissa Ward Thorne, între 1932 şi 1940. Copii îşi trag cu insistenţă de mână părinţii şi bunicii spre subsolul muzeului şi rezultatul final este că toate generaţiile petrec momente de la plăcute la magice cu ochii lipiţi de ferestrele şi detaliile celor 68 de încăperi de jucărie. pentru ilustrare aveţi aici trei mostre.

După ce am rezolvat miniaturile, ne-am întors la parterul muzeului şi de acolo am urcat la etajul 1, la impresionişti. Colecţia permanentă cuprinde în jur de o sută de tablouri, mare parte strânse cu îndrăzneală şi dragoste de către Bertha Honore Palmer, soţia hotelierului Potter Palmer, la vremea când lumea încă mai ridica din umeri la auzul unor nume ca Monet sau Renoir. Devenită clientă fidelă a dealer-ului de artă Paul Durrand-Ruel, Bertha Palmer este forţa datorită căreia dacă azi ţi se face să vezi nişte impresionişti la Chicago, poţi rezolva problema fără să te urci în avion.

Monet

Van Gogh

Renoir

Chiar nu-mi dau seama cum rondul prin galeriile impresioniştilor îmi poate provoca de fiecare dată aceeaşi plăcere ca şi când l-am executat pentru prima oară.  Ba mai mult, dacă nu mă duc din când în când mi se face dor la fel ca de mama, tata, New York şi San Francisco. M-am suflecat şi m-am apucat de interpretări, poate energia picturilor influenţează cumva propria mea energie sau ceva asemănător, aproape pot să jur că se petrece un fenomen vecin cu paranormalul acolo.

După ce ne-am încărcat în felul ăsta bateriile am ieşit din perimetrul cultural cu un gând foarte culinar, pe care ne-am pus în cap să îl ostoim la Corner Bakery Cafe-ul de peste drum, din Santa Fe Building. Dar între zis şi făcut s-a mai interpus un obstacol neprevăzut, în persoana grădinii proaspăt amenajate în partea de sud a muzeului. Băncuţe, boltă verde, fântână cu efect relaxant, toate ne-au făcut să mai amânăm foamea şi să furăm semi-discret nişte instantanee suplimentare.

Now this is the right male attitude on a springish Saturday afternoon in the city.

Ant this is The Holy Grail of pure relaxation.

And this is the bride. The groom. And the photographer. (mireasa îşi freacă mâinile, prezic că glasul găinii se va auzi insistent în acest aranjament matrimonial, să nu zică că n-am zis).

După ce am mâncat ne-am oprit câteva minute să admirăm macheta oraşului, aranjată tot la parterul clădirii Santa Fe.

Ne-am oprit apoi un pic la fântâna cu figuri omeneşti din Millenium Park.

şi apoi pe încă un colţ de pe care putea fi văzută bine înfrăţirea vechiului şi noului arhitectural,

după care am sărit în tren şi ne-am întors la domiciliu, nu înainte de a ne răsfăţa într-un lan de păpădie încă necăzută sub lama curăţătorilor, şi de a ne pune fiecare câte o dorinţă care, deşi este, deocamdată, secretă, poate fi destul de uşor ghicită de oamenii care se pricep la subtilităţi.

Comentarii, păreri, opinii ??, vorba profesorului meu de cost accounting, căruia îi doresc să nu sughiţe prea tare, că e 11.25 pm şi poate are altă treabă.