Castelul Mocioni din Bulci, Arad

Aş da aproape orice să pot pătrunde în gândurile vechiului castel.

Aş vrea să ştiu ce ar spune el dacă i s-ar pune în faţă o oglindă în care să-şi vadă chipul resemnat, blazonul cojit, terasa spartă.

Faţada lui crăpată şi portocalie pare mai înţeleaptă decât mine. Încearcă să îmi spună să nu mă necăjesc prea tare, aşa cum par să nu se necăjească nici oamenii din jur. Să îmi văd de ale mele, necopleşită de nostalgie, neanimată de cine ştie ce speranţe deşarte că vechiului adăpost boieresc i s-ar mai putea întâmpla ceva bun.

Eu nu i-am cunoscut pe boieri decât din poveşti.

Iar pe el, castelul, l-am întâlnit când era deja spital de boli de plămâni, când oameni necăjiţi şi de multe ori foarte singuri veneau pe înserat la poarta casei noastre că să cumpere o sticlă de lapte proaspăt, cald, abia desprins cu dexteritate din rezervorul lui natural.

L-am cunoscut aşadar undeva la mijloc, între glorie şi decădere.

Nu, nu te întrista, mi-au şoptit, rugători, pereţii, rupând tăcerea complice întrupată între dorul meu, alinat de vederea lor, şi coaja lor spălăcită, uşurată acum de povara obligativităţii de a mai rezista cumva în faţa ploilor, a soarelui şi a nepăsării. Acum, spuseră pereţii, dacă ţi-ai lipit fruntea şi palma de noi, ne-am liniştit. Linişteşte-te şi tu.

Dacă ar mai veni cineva să ne privească iar cu atâta drag, eu poate aş mai rezista câţiva ani, îşi făcu curaj să spună uşa de la intrarea din partea dreaptă, uşa dinspre biserică. Uşa vorbea foarte, foarte rar, e o minune să o stârneşti să vorbească. N-aş fi avut cum să înţeleg valoarea mărturisirii ei, dacă cei doi stâlpi de susţinere ai unei foste bănci de pe alee, încântaţi că m-am oprit să le fac o poză, nu mi-ar fi spus câte ceva despre caracterul complicat şi secretos al uşii. Nu e o uşă ca toate uşile, nu, nu, e mult mai mult decât pare, ştie atât de multe poveşti…

N-am putut să stau mult la castel dar am avut în faţa lui fervoarea simţită în Greenwich Village-ul newyork-ez sau la primul turn al podului Golden Gate. A fost vorba din nou de sentimentul acela că acum ce ne facem?, cum să mai plec?, şi de certitudinea că, plecând, totuşi, cumva, iau locul cu mine şi rămân, în acelaţi timp, acolo.

Să înţeleagă cine ce o vrea, mai mult nu înţeleg nici eu.

Bulci este un sat foarte mic, foarte izolat, foarte părăsit. Probabil că tocmai izolarea lui, cea care altădată îi asigura un statut privilegiat, exclusivist, de refugiu ales, îi provoacă acum o părăginire căreia numai câţiva bătrâni uitaţi de vremuri, câţiva temerari oarecum romantici şi câţiva beţivi se mai încăpăţânează să-i mai ţină piept.

La Bulci se ajunge greu, din ce în ce mai greu. De la halta Vărădia se poate veni pe o cărare de doi kilometri, a cărei stare eu parcă n-aş risca să mi-o imaginez acum. Apoi se trece Mureşul cu barca. Pe şosea trebuie să părăseşti drumul naţional între Deva şi Arad chiar în dreptul parcului regal de la Săvârşin, să mergi vreo 15 km pe un drum judeţean şi pe urmă să mai înfrunţi 4 km de cale circulabilă neasfaltată.

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului XIX de către un baron cu nume complicat, Fechtig – Fechtenberg. În 1858 construcţia a fost cumpărată de către Antoniu Mocioni de Foen, a cărui familie deţinea un număr mare de reşedinţe. De-a lungul timpului, castelul a fost vizitat de personalităţi de primă mână,  Andrei Şaguna, Franz Liszt, Carol I, Regele Mihai.

Invidiez terasa în pătrăţele albe şi negre, pentru că le-a ascultat, la ceas tihnit de seară, conversaţiile. Pentru că poate le-a auzit câteva secrete. Pentru că a surprins cu siguranţă câteva schimburi de priviri. Pentru că a cunoscut gloria.

Cu asta m-a şi convins să plec mai liniştită. Da, am cunoscut gloria, mi-a spus fără înfumurare dar şi fără modestii inutile terasa. Şi vă jur că mai păstra ceva din aerul de altădată. Refuzase să se predea. Chiar dacă buruienile care o străbăteau dintre dalele pocnite se băteau pe burtă cu impresia falsă că au cucerit-o, au distrus-o, au anulat-o, mi-am dat seama că victoria lor nu era totală, nu era victorie.

Poate află şi dă pe acolo vreun producător de la Hollywood, fericit că nu trebuie să bage milioane de dolari într-un decor care să aducă a destinaţie a unei călătorii în timp, destinaţie cu cărămizi care cad, cu scrijelituri născute din capriciul elementelor naturii, cu porţi scârţâinde şi buruieni crescute cât casa. E suficient doar să vină, să instaleze luminile, să umble cu băgare de seamă şi strige action.

Restul o să îl facă actorii şi atmosfera de alt tărâm de la castelui din Bulci.

Am să revin şi cu câteva poze.

Între zboruri

După 36 de ani şi-o vară, pot să semnelez cu satisfacţie că am adăugat încă  o certitudine în buchetul vieţii: fericirea există şi se manifestă când pornesc la drum. Eu, speranţele, dezamăgirile, nevrozele şi capacitatea mea monumentală de a mă prosti pe mine însumi am ajuns toate, cu bine, la Deva. După nouă ore de zbor transatlantic, cinci ore de măsurat cu interes aeroportul din Munchen, un zbor glumeţ de o oră peste reliefurile cu bătaie spre Europa de Est şi trei ore rutiere pe şoselele patriei, am debarcat cu căţel, purcel, copil şi valize tocmai la destinaţie.

Poate nu întâmplător călătoresc veşnic pe ultimul rând de scaune din avion, căci mă hotărăsc mai mereu în ultimul moment, so much for that good, reasonable, intellingent planning, dar când în sfârşit purced, n-am văzut cu ochiul liber cetăţean mai plin de elan. Am lăsat în urmă vipia de Chicago ca să pot savura temperaturile de cuptor din Deva, iar în cască mi se comunică realitatea că vara trecută a fost mult mai suportabilă, din punct de vedere meteorologic şi hidrologic vorbind.

Primul zbor a fost interesant, am flămânzit bine, dar nu m-am necăjit din asta, mă aşteptam să fie aşa. La un moment dat, cum stăteam eu pe legendarul ultim rând din avion, mi-a ajuns la nas miros de material comestibil, drept pentru care m-am întors cu busola spre bucătărie şi am adulmecat zările. Exact în acelaşi timp, stewardesa adulmeca şi ea, şi în hârâitul motoarelor mi-a transmis că smells good, am aprobat din toată inima şi am fost la două sutimi de gând să o întreb ce are în oale, că nu mai pot. Pentru că am tăcut, filosoafă am rămas, căci ea dorea de fapt să ştie cu ce parfum m-am învăluit când am blocat baia aeronavei pentru cinci minute.    I-am spus de care Chanel era vorba, după care, mulţumită, a anunţat la megafon, să audă toţi transatlanticii, că ori optăm pentru vită, ori pentru ravioli vegetarieni, ori pentru moartea prin inaniţie. Am mâncat deci beef şi un pic de smalţ de conservă şi am purces să aştept cu interes următoarele şase ore de zbor. Pilotul ne-a anunţat că pe partea stângă putem vedea Niagara şi am rămas cu neîmplinirea că n-am văzut-o de la 10.000 de metri, căci până m-am repezit eu la geamlâcul din coada avionului, intrasem deja într-o turbulenţă şi vocea sexi a căpitanului ne-a ordonat să ne lipim de scaune, cu centura pusă. Nema Niagara, deci, poate recidivăm la sol.

Şi au mers ei cale lungă să le-ajungă, căci din poveste mult mai este şi poate găsesc  un secretar care bate repede, să nu vă ţin prea mult în aşteptări. Tot am să scriu eu cartea aia de călătorii odată, când o să mă enervez suficient.

Oamenii din San Francisco

În cinstea bine cunoscutei de acum obsesii pentru California, mi-am adunat puterile să pun pe monitoare câteva impresii despre oameni obişnuiţi din San Francisco, trecători cu care m-am intersectat din întâmplare, dacă există „din întâmplare”, şi care mi s-au întipărit forever în memorie. Deşi, dacă recitesc fraza de mai sus, mai că aş sesiza o contradicţie, în persoana faptului că dacă oamenii aceia erau „obişnuiţi”, nu aveau cum să lase impresii atât de puternice. Menţionez că ne-am întâlnit pe stradă sau în locaţii legate de transportul în comun.

Nu mi-am pus o floare în păr la întâlnirea cu oraşul de pe malul golfului, aşa cum ne recomandă muzical Scott McKenzie, ci mi-am luat la mine gluga, pentru că pe alocuri, şi prin pe alocuri vă rog să înţelegeţi malul apei, vântul se înverşuna destul de puternic împotriva călătorilor. Dar mie, de sub glugă, chiar şi asprimea aia mi-a plăcut.

Primul a fost deja menţionatul şofer de autobuz. Era tânăr şi degaja linişte. Avea pur şi simplu răbdare. În câteva staţii câţiva oameni au întrebat câteva prostii şi tuturor le-a răspuns de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume, parcă se născuse să pună pe drumul bun rătăcitorii de pe RATB-ul californian. Cu mine povestea a constat în aceea că mi-am luat bilet deşi nu mai trebuia să o fac, şi am întrebat numai după ce faptul a fost consumat. Ştiu, prostie pură, dar parcă asta a fost singura. După ce am aflat ce şi cum, m-am dus înapoi să mă aşez pe scaun, am zis na dă-i naibii de 5 dolari, asta e, muţenia, ca şi limbariţa,  se plăteşte. Când, ce să vezi, după o staţie omul trimite la mine alt călător cum că eu să îi dau biletele deja cumpărate şi el să-mi restituie cincidolarii. Nu ştiu dacă e potrivit să îl fac să sughiţe acum, la ora zece seara, dar aşa s-au petrecut lucrurile.

Mi-a atras apoi atenţia o familie, cei doi părinţi şi copilul lor care avea, cred, anumite probleme de comunicare şi comportament (nu că n-am avea cu toţi aşa ceva la răstimpuri), nu vroia să stea lângă ei, vorbea singur, striga din când în când şi se ghemuise jos, undeva mai departe de staţie, căci eram la o staţie pe Chestnut Street. De alfel, n-a mai venit nicun fel de autobuz, de fapt de troleibuz, căci se întâmplase o încurcătură electrică pe undeva prin amontele traseului, drept pentru care după ce am aşteptat o jumătate de oră am mers o altă jumătate de oră pe jos. Am avut un sentiment de, nu milă, ci un fel de tristeţe pentru acei părinţi şi pentru răbdarea cu care îl rugau pe copil să stea liniştit, însă el se agita şi mai tare. Şi se vedea că se simt cumva jenaţi faţă de ceilalţi oameni, îşi păstrau zâmbetul pe buze însă mă gândesc că în sufletul lor ceva atârna greu. Scena m-a tulburat.

Am văzut apoi o fată atât de frumoasă într-un autobuz, pentru numele lui Dumnezeu, era o sculptură vie, pornită, nu ştiu de ce, la plimbare cu transportul în comun. Era înaltă, avea o tunsoare modernă, asimetrică, părul nu depăşea umerii însă dădea o senzaţie fantastică de şic, de frumuseţe asumată. Când a urcat avea ochelari de soare, însă după ce s-a aşezat pe scaunul din faţa mea i-a dat jos, ca să putem admira cu toţii trăsăturile profilului delicat, domnesc. Nu mi-o pot închipui locuind altundeva decât în una din casele victoriene, într-o cameră cu ornamente pictate în jurul geamului. Nu, nu se poate să fie altcumva. Ca să dezvelim tot adevărul, avea cele mai lungi şi bine proporţionate picioare pe care le-am zărit în ultimul cincinal, dar nu asta m-a oprit din drum, deşi ar fi putut să o facă, ci aerul firesc, nimic îngâmfat, nimic forţat. Poate e numai paranoia mea, dar am avut impresia că pur şi simplu am dat nas în nas cu plăcerea pură a unei fiinţe de a se şti vie şi nemaipomenit de frumoasă într-o zi însorită de aprilie. Mărturisesc că am furat vreo două sau trei porţii de delectare vizuală, în timp ce îmi spatele frunţii, pe lângă admiraţie, se frământa gândul cum o fi senzaţia să-ţi plimbi desăvârşirea atât de firesc cu autobuzul. Să nu uit să menţionez că n-a existat nicun fel de comentariu deocheat, deşi mijlocul de transport nu era chiar gol, ba dimpotrivă.

Tot în autobuz am ascultat conversaţia dintre un bărbat de culoare şi câţiva tineri, şi când spun de culoare o fac în încercarea nepricepută de a reda farmecul omului, nu ştiu dacă un exemplar alb ar fi putut transmite atâta bucurie şi melancolie simultan. Grupul de băieţi şi fete cu care intrase în discuţie nu se sfia să îi pună întrebări, poate simţeau că şi el aşteaptă să îi fie puse întrebări, că vrea să vorbească. Şi l-au făcut să vorbească tot drumul, dar n-a fost nimic supărărtor, ba, iarăşi spun, dimpotrivă. A povestit că are un fiu care a plecat să lucreze într-o ţară africană, departe, undeva unde el nu spera să ajungă să meargă să îl vadă vreodată, dar spunea că fiul lui e bine şi îi place ce face acolo. Ideea depărtării geografice dintre ei mi-a trimis pentru o secundă o umbră peste inimă dar apoi mi-am amintit că nu miile de mile geografice care ne separă ne omoară, ci canioanele sufleteşti dintre oameni care poate stau în aceeaşi casă. Sper ca, totuşi, să îl poată vedea pe fiul lui mai repede decât si-ar putea imagina.

Ultimul, dar departe de a fi cel de pe urmă, a fost un adolescent care ţinea cu tandreţe în braţe o cutie de instrument muzical, ceva mai mare decât o vioară. Imediat după ce a urcat şi s-a aşezat pe scaun am trecut pe lângă o biserică, nu ştiu ce biserică, nu ştiu ce stradă era, însă imaginea bisericii s-a suprapus în memoria mea peste expresia feţei băiatului respectiv, era unul din oamenii cu tăceri pline, bogate, fără nimic plictisitor în ele. Mi l-am închipuit ca fiind în drumul de acasă, unde o familie atentă are grijă de talentul lui, spre ora de muzică, unde o să se dăruiască studiului motivat de plăcere, nu de obligaţie. Aşa mi-a plăcut să cred, că studia muzica din pasiune, că nu poate fi altfel, şi că o să ajungă un instrumentist dintre cei mai pricepuţi, dintre cei capabili să ne scuture de nemulţumirile şi plictiselile zilnice, şi să se împingă cu arcurşul la nivelul următor, acolo unde plăcerile se rafinează şi lucrurile se aşează într-o ordine mai apropiată de ceea ce suntem cu adevărat.

Chiar aşa, ce ne face obişnuiţi sau neobişnuiţi, banali sau interesanţi în ochii celorlalţi?

Semnalele primite de la ei, interpretările oferite de noi semnalelor sau punctul alunecos în care semnalele lor şi interpretările noastre se îndreaptă înspre ceva care nu are cum să nu lase urme?