Prin Deva, la pas

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

Alte note pariziene

Miercuri dimineaţa am fost la cumpărături în orăşelul liniştit şi cochet unde nu doar că s-au odihnit poşeta şi valiza pe timpul sejurului, dar care chiar m-a cucerit, într-un fel diferit decât Parisul, desigur, dar un fel la fel de necesar, căci uneori trebuie să ne îndepărtăm de mulţimi, senzaţii şi arhitecturi copleşitoare, şi să revenim la noi înşine, într-o linişte care reface şi încarcă. Până şi mersul de câteva minute pe jos, până la supermarket, mi s-a părut a fi binecuvântat cu un farmec special, inspirat de case, grădini, terase, flori. Da, pentru o casă din aceasta, cu totul diferită în culoare şi formă de a vecinilor, m-aş băga şi eu fericită până la gât în datorii pe viaţă, căci aş şti că în fiecare dimineaţă în gânduri mi se strecoară nerăbdarea reîntâlnirii, nu monotonia.

Am intrat în magazin, m-am mirat, am comparat, am ales, am plătit, ne-am făcut plimbarea de întoarcere, am mâncat, am luat metroul şi am scos capul pe Champs Elysees exact la momentul potrivit ca să surprind într-o poză un nebun, care credea că bigbrotherul umblă după el deghizat în persoana Amaliei Nita, ca să posteze ea poze pe internet cu el. Omului i s-a părut că am bătut drumul Chicago Munich Timişoara Deva Bucureşti Paris exact ca să îl pozez pe el pe bicicletă, motiv pentru care s-a opărit verbal foarte violent şi mi-a cerut cu înverşunare să vadă poza. Sub imperiul fricii că mi-ar putea zmulge aparatul, căci îl cerea cu învetşunare, m-am suflecat să şterg poza şi am apăsat cu nădejde delete all. Duse au fost pozele cu Bulciul şi cu Parisul de până atunci, în veci, amen. Aşa se întâmplă, de altfel, când omul comută de pe modul de operare animat de încredere, pe năstruşnicia că lucrurile vor merge prost şi va pierde prieteni, aparate foto Sony, senzaţii, amintiri. Da, ce ne făceam fără puţină filosofie.

Următorul pas l-am resimţit ca pe o călcare în gol, însoţită de greaţa aferentă. Prietena mea m-a ţinut de braţ şi m-am dus să privesc cu indiferenţă Arcul de Trimf, apoi Turnul Eiffel. Atmosfera de sub turn mi s-a părut chicioasă, am făcut câteva poze în dorul lelii şi am plecat să ne dregem la Chez Clement din St Michel, restaurant a cărui terasă mi s-a lipit de suflet undeva  în vecinătatea podului Golden Gate. Pe amândouă le suspectez serios că le-am mai vizitat şi în alte vieţi.

Peste peripeţii s-a lăsat o seară caldă, plăcută, aurită de lumini. Brânza de capră, jambonul, desertul, vinul roz şi conversaţia m-au convins că n-am decât să binevoiesc să deschid aparatul şi să o iau de la capăt cu alte poze.

Avea să urmeze o zi de tihnă albă şi răsfăţ în Montmartre.

***

Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt cu accente romantice, dar când am descins în Montmartre peste străzi se scutura o ploaie uşoară, atâta cât unii oameni să îşi scoată umbrelele, iar alţii să inhaleze mai abitir miresmele boeme. De la metrou am mers până la scări, cu nasul mai mult în sus, cu privirea mai mult agăţată de clădiri, flori, balcoane şi firmele micilor restaurante şi magazine din drum. Am ajuns la scări şi am văzut copaci cu frunzele deja galbene. Am făcut apoi câteva poze şi am urcat până la Sacre Coeur, de data asta cu telecabina, data viitoare pe jos.

Biserica generoasă şi albă ne aştepta să venim pe toţi, din toate colţurile şi rotunjimile lumii. Dacă prezenţa omenirii aceleia uimite şi mişcătoare este preţul pe care basilica trebuie să îl plătească pentru admiraţie şi iubire, atunci ea pare total de acord să o facă. Orizonturile s-au deschis larg asupra oraşului, transformându-i acoperişurile într-un aranjament în faţa căruia aş fi putut să tac cu orele, semn că m-am liniştit, că am ajuns, că nu mai caut altceva.

M-am desprins foarte încet din amorul cu zările şi am cedat impulsului de a scrie pe genunchi câteva rânduri în carneţelul ud, căci ploaia se scuturase iar, stârnind culorile umbrelelor. Treptele pe care m-am aşezat încercau să se usuce repede între revenirile stropilor, însă marginile le rămâneau tot ude. Peste noi s-a ridicat miros de ceva dulce şi dintr-o dată m-a ajuns din urmă unanimitatea verbală anglo-saxonă: it’s an amazing view, hă?, intercalată cu stridenţele unei ghide turistice de sorginte slavă.

M-am întors şi m-am aşezat la rândul unde se aştepta intrarea în biserică.

M-am rugat la Dumnezeul nostru, al indivizilor suciţi, pachete de extazuri, îmbufnări şi contraste, să facă aşa cum o şti el mai bine şi să mă ajute să îmi menţin dorurile în aria de acoperire a suportabilităţii, să îmi inspire elanurile şi să îmi despartă în fiecare zi îndrăznelile de reţineri într-un fel potrivit pentru inventarea fericirii.

Am urcat apoi pe drumul din stânga bisericii, am admirat o mireasă asiatică ca un bibelou, ne-am plimbat încet, onorând risipa de şarm cu mângâieri de priviri nesătule. Am intrat la muzeul Dali, am dat înconjorul Place du Tertre şi ne-am oprit pentru trei ore la o clătită cu zahăr şi una cu ciocolată. Am mers apoi să admirăm panorama deschisă în capătul Rue de Mont-Cenis şi la final am sărit într-un autobuz ce cunoştea toate secretele înguste şi şerpuitoare ale străzilor care duceau la Place Pigalle. După o plimbare scurtă am dat cu ochii de Moulin Rouge, unde am mai făcut o poză şi ne-am pus în intenţii să ne petrecem vinerea în Jardin de Luxembourg.

Le mulţumesc prietenelor mele Diana şi Carla, care au adăugat experienţei pariziene nuanţele şi savoarea ce pot fi aduse numai de cei ce au norocul de a se numi localnici în cele mai frumoase aşezări ale pământului. Vă port pe amândouă în suflet, în adâncimi despre care până mai ieri nici nu ştiam că există.

Şi aş vrea să mai întreb pe cine vrea să îşi împartă cu noi amintirile, ce alte locuri v-au plăcut mult în Paris. Citesc cu mult mai multă plăcere recomandări calde, comparativ cu ghiduri reci.

Note pariziene

Duminică seara, gara Deva. O doamnă, o poşetă şi o valiză aşteaptă acceleratul de noapte spre Bucureşti. Acceleratul merge la Mangalia, iar doamna la Paris. Suntem îngrozitor de mulţi în gară, cum vom încăpea în tren, nu ştiu. Stau pe scaunul roşu şi observ buruienile care îşi fac de cap printre şine, în vreme ce vreo trei alarme false se lasă peste cinstita adunare sub forma unui marfar şi a două trenuri personale. Personalele arată atât de jalnic încât nostalgia mi se transformă în revoltă. Marfarul e neutru, trece ca un om nu prea interesat de ce se întâmplă în jur.

Drumul nocturn a fost chiar interesant, pigmentat de relatările cuiva care călătorise mult, experimentase viaţa în Mexic şi în China, o persoană fascinantă, deci. Am aflat cu ocazia asta că zidul chinezesc nu e prea bine întreţinut pe majoritatea lungimii sale, atenţia turistică fiind concentrată pe o porţiune relativ mică. Tot din senzaţiile serii au mai făcut parte ploaia şi descărcările electrice care ne ridicau din când în când în fund din încolăceala semidecentă în care înţeleseserăm să ne petrecem noaptea noi, cei cinci vecini de compartiment.

Prospeţimea dimineţii ne-a găsit semianchilozaţi la Bucureşti, unde ne-am ataşat fiecare la valiza personală, şi am pornit unde am văzut cu ochii, în cazul meu spre baie, loc în care era să mor de sentimente amestecate, căci operatoarea stabilimentului se aştepta să stau turceşte pe aparat. Eh, dar astea sunt mărunţişuri, esenţa e că doamna, poşeta şi valiza s-au instalat apoi la geamul săgeţii albastre, trenul care te duce ca vântul şi ca gândul până la locul în care te pot amuşina liniştiţi doi câini vagabonzi, cam la cinci minute de aeroport. De acolo ne-a recuperat un domn volubil cu o maşină, da, da, da, staţi liniştiţi, mă întorc în trei minute şi vă iau pe toţi! Eu m-am strecurat unduitor în a doua tranşă rutieră şi aşa, la capătul unui drum care şerpuieşte printre vile tinere, am pus piciorul în uşa automată a sălii de plecări internaţionale. Ah, moralul începea să îmi revină.

Zborul mi s-a părut lung, tocmai pentru că îmi setasem mintea pentru unul scurt. Una e când zici, nene, facem 11 ore, mâncăm, bem, dormim, mâncăm, bem, dormim, rotim gleznele, mîncăm, bem şi alta e când te pregăteşti psihic să urci şi să cobori şi petreci totuşi două ore şi jumătate în avion. După un stagiu la hublou alături de doi băietani francezi destul de încruntaţi, mi-am cerut voie să îmi desmorţesc anexele şi dusă am fost, nu m-am mai aşezat lângă ei, tratând cu obrăznicie avionul ca pe un autobuz. Eu lângă încruntaţii ăia nu mai stau.

Căpitanul ne-a anunţat că începem coborârea iar la capătul ei mă aştepta de sute de ani Parisul.

Doamna şi-a luat sprintenă poşeta, a recuperat valiza, a îndesat paşaportul sub geamlâcul controlorului, s-a mirat că nu e ca în America, să te întrebe dacă n-ai în sac seminţe, boli sau alte pericole şi nu s-a oprit decât dincolo de peretele marcat sortie.

Senzaţiile pariziene se amestecă într-o stare generală de bine, de tihnă, de timp care nu doar că îţi acceptă cu graţie capriciile dar ţi le şi încurajează, lăsându-se modelat după gustul tău, ceva în genul ceasurilor lui Dali. Fiecare picătură de timp parizian a împletit o lumină blândă, o miere care curge peste orizonturi, cu sunete şi imagini create pentru a desfăta. Da, oamenii se mai şi îmbrânceau, da, pe jos nu era perfect curat şi uscat, însă viaţa curge atât de intens în venele frumos sculptate ale oraşului încât de lemn, piatră sau alte materiale de construcţii să fii, şi tot trebuie să te laşi cucerit. Iar cum eu n-am mari probleme la capitolul impresionabilitate, vă imaginaţi cam cum s-au petrecut lucrurile pe străzi. De altfel rămân la părerea că un entuziast face cât o sută de posaci, ca să fie totul clar.

Prima oprire, Musee D’Orsay. Coadă excesiv de mare la intrare, însă merge repede. Plătim şi plonjăm în raiul impresionist. N-avem decât să privim şi să ne deschidem sufletul ca să îl umplem cu atmosfera colorată a finalului de secol 19, început de secol 20. Poftesc cu adoraţie lacomă spre pânzele lui Monet, Renoir, Van Gogh, Degas, din nou Monet, din nou Renoir. Nu este voie să facem niciun fel de poze, fur totuşi câteva, sunt fericită, nu bănuiesc că peste două zile o să le pierd pe toate. Nedreptăţesc crunt o cohortă de alţi pictori, însă nu îmi pasă. Mă plimb printre tablouri iar şi iar, până obosesc. La ieşirea din muzeu cumpărăm o baghetă cu pui şi o mănânc săltând sprinţar pe unul din podurile de peste Sena, apoi stăm pe o bancă şi povestim câte în lună, în stele şi în gândurile stârnite de farmecul Parisului.