Teama de Zbor

Fear of Flying

Erica JONG

Motto: „Ştii, pentru o femeie inteligentă, eşti cam proastă.”

Am stâlcit-o adesea cu oamenii dar mai niciodată cu cărţile.

Asta se poate datora faptului că, totuşi, cărţile sunt chestiuni definitive (deşi supuse interpretării), în vreme ce oamenii îţi pot produce (şi îţi produc) mereu surprize pentru care nu eşti pregătit şi peste care vin apoi să se aştearnă alte surprize pentru care nu eşti pregătit.

Chiar nu mai lovisem de mult cu înţelepciunea.

Am prins şi eu câteva frământări şi concluzii în buchetul vieţii în această vară dar cum buchetul era legat cu o sfoară cam şubredă, acesta s-a desfăcut şi două sau trei concluzii au căzut şi s-au lovit (la cap). Dintre cele rămase valabile, majoritatea au fost descoperite înaintea mea (cum altfel) de către scriitoarea americană Erica Jong şi expuse pe îndelete în romanul ei „Teama de zbor”. L-am găsit în posibil singura librărie din Deva unde în afară de pixuri şi ascuţitori se mai vând cărţi. Restul incintelor s-au împărţit şi s-au transformat în te miri ce sau mai bine nu te mai miri, că rămâi cu o expresie de mirare cronică pe chip.

În caz că mai există şi a două librărie o rog să mă ierte că în peregrinările mele prin oraş nu m-am priceput să o găsesc. Între mine şi romanul Ericăi Jong s-a născut instantaneu acea atracţie irezistibilă care îmi indică foarte clar că iar o să încalc consemnul de a nu-mi mai cheltui banii pe câte o dragoste la prima vedere.

Romanul a apărut în noiembrie 1973, dată la care eram cel mult o potenţialitate, în cazul că profesoara de franceză cu păr lung şi blond şi facultatea făcută la Timişoara ar fi fost repartizată exact în acelaşi oraş de munte cu inginerul cu păr brunet şi des şi facultatea făcută la Bucureşti. M-am născut dintr-o nimereală a repartiţiilor, ca probabil trei sferturi de Românie, deci poate ar fi potrivit să închinăm un pahar de ce are fiecare mai bun în cămară în cinstea practicilor de dulce-amăruie amintire.

Cartea a făcut vâlvă pentru că expunea cinstit tumultul sexual şi romantic din capul unei femei deştepte (sper sincer că mă adresez numai persoanelor care au înţeles de mult că şi tumultul sexual e tot în cap şi nu în alte terţe extremităţi care ar putea fi greşit suspectate de activitate erotică  de sine stătătoare.)

Isadora Wing e la a doua căsătorie, după ce prima, cu un tip incredibil de inteligent, s-a terminat cu internarea lui la psihiatrie. Poftiţi de gustaţi din Erica Jong. „Probabil că inteligenţa lui Brian şi pirotehnica lui verbală m-au făcut să mă îndrăgostesc de el în primul rând. Era un mim extraordinar, un vorbitor care te vrăjea, unul din acei povestitori talentaţi care par cumva ieşiţi dintr-o cârciumă din Dublin, sau dintr-o piesă de J.M. Synge. Avea darul pălăvrăgelii, era Playboy-ul Lumii Vestice (direct din Los Angeles). Am acordat întotdeauna o valoare extrem de importantă cuvintelor şi am făcut întotdeauna greşeala de a crede în cuvinte mai mult decât în acţiune.”

Aici ar fi frumos şi tovărăşeşte să mă opresc cu citatul dar nu o să o fac. Deci, ţineţi-vă de masă. „Inima mea (şi vaginul) pot fi date pe spate de o expresie cu miez, o replică spirituală, un cuplet de bun gust sau o comparaţie senzaţională.”

După prima căsătorie urmează, nu-i aşa, a doua, cu cine altcineva decât un psihiatru, pentru că ăsta părea mai normal decât primul nebun. Din păcate e groaznic de taciturn. „Benett era marcat de moarte, băgat până la gât în ea. Îşi purta tristeţea pe umeri ca pe o raniţă invizibilă. Dacă mi-ar fi cerut ajutorul, dacă m-ar fi lăsat să îl alin, aş fi putut să o port împreună cu el. Însă el mă învinuia pe mine. Şi lucrul ăsta m-a îndepărtat de el. Dar îmi era teamă să plec. Am rămas şi am devenit mai secretoasă. M-am întors din ce în ce mai mult la fanteziile mele şi la scrisul meu. Şi astfel am început să mă descopăr.”

Isadora Wing e oricum, numai plictisitoare nu. Curioasă, plină de pofte, capabilă de îndrăzneli, chinuită de frici, măcinată de contradicţii. Vie. Sunt sigură că pentru oamenii în care pot deştepta curiozitatea am spus deja destul iar restul au încetat de mult să mă intereseze.

Însă ce te faci că mi-a plăcut şi citatul ăsta despre viaţă în general:

„Orice sistem era o cămaşă de forţă dacă insistai să aderi la el într-un mod absolut şi lipsit de haz. Nu credeam în sisteme. Orice lucru omenesc era imperfect şi în ultimă instanţă absurd. Şi atunci, în ce credeam? În umor. În a râde de sisteme, de oameni, de mine însămi. În a râde chiar de propria nevoie de a râde tot timpul. În a vedea viaţa contradictorie, cu multe faţete, variată, amuzantă, tragică şi cu momente de cumplită frumuseţe. În a vedea viaţa ca pe o prăjitură cu fructe, cu tot cu prune delicioase şi alune râncede, însă făcută totodată pentru a fi devorată hulpav pentru că nu te puteai delecta cu prunele fără ca, uneori, să fii şi otrăvit cu alune.”

Şi următorul despre dragoste:

„Asta fusese ceea ce dorisem iniţial. Un bărbat care să mă completeze. Papageno pentru Papagena. Însă probabil era cea mai iluzorie dintre toate iluziile mele. Oamenii nu ne completează. Ne completăm noi înşine. Dacă nu avem puterea să ne completăm, căutarea dragostei devine o căutare a propriei anihilări, şi atunci încercăm să ne convingem că autoanihilarea e dragoste.”

Şi, înainte de a transcrie toată cartea, iată ceva ce ar putea ocupa confortabil locul concluziei:

„Sufletul tău îţi aparţine – la bine şi la rău. După ce totul a fost spus şi făcut, era singurul lucru ce îţi rămânea.”

Mie Erica Jong mi s-a părut ca o soră imaginară, deşteaptă şi sinceră cu care, e drept, când aş fi fost mică ar fi trebuit să împart ciocolata dar cu care, acum, la chestia asta sucită de-i zice maturitate, aş fi putut discuta orice.

Cetatea Devei

Dacă ai fost, eşti sau vei fi devean şi te pomeneşti pe cap cu musafiri, una din cele mai serioase şi spectaculoase modalităţi de meals and entertainment este să îi iei de o toartă şi să îi urci pe dealul cetăţii. Tratamentul se aplică si musafirilor veniti de la Chicago. Efectul este garantat, nu pot fi aşa de suciţi încât să nu le placă. Priveliştea e grozavă, oraşul se transformă într-un joc de păpuşi şi, dacă ar fi sa cedez iar spurcatei tentatii de a filozofa, întotdeauna e bine să mai schimbi perspectiva, better să te uiţi de sus în jos la orice, decât de jos în sus.

So, de Sfânta Maria, luni, 15 august, sărbătoare celebrată printr-o zi liberă la nivel naţional românesc, aşa, să se răsucească cuţitul în rana capitaliştilor centraţi pe economia de piaţă pură (?), am purces să reunim trei generaţii în aventura comună a mersului la  cetate. Generaţia mică protesta că nu merge cu telecabina, despre care credea că e telescaun, eşalonul senior mai avea de pus la punct mici amănunte iar eu am zis că que sera, sera, numai să ieşim din casă.

De nişte ani primăria a dotat cetatea cu o telecabină care te duce sus în 5 minute, copii şi pensionarii la preţul de 5 lei, adulţii în putere la preţ dublu. Cum tata îşi făcea probleme că n-are cuponul să îşi dovedească dreptul la reducere, mama l-a încurajat: ce crezi că nu-şi dau seama că eşti pensionar? Ca o paranteză, Deva după două săptămâni de Paris e diferită de Deva după doi ani de Chicago şi simţeam un pic gâdilarea dorului de ducă. Uneori însă acesta se poate ostoi, după cum se vede, şi pe plan local. M-a cucerit din nou priveliştea oraşului văzut de sus, deşi o mai admirasem cu prilejul altor vizite, mai întâi ale altora şi apoi ale mele. Eh, avem şi noi un mic Montmartre of sorts, colorat nu în alb ci în verdele dealurilor şi roşul acoperişurilor.

Îmi pare rău că vă văduvesc de mai multe poze, însă, vai, butonul aparatului s-a rotit din greşeală în geantă, iar numita Amalia Nita nu s-a gândit să verifice starea de fapt înainte de a se năpusti să surprindă tot ce mişcă, râul, ramul, pe memoria foto sau ce-o avea aparatul ăla înăuntru, că acum nu mai poţi să ştii ce au sculele astea înăuntru, toate sunt un mister.

Vă jur pe ce am mai scump că exact când scriam rândul de mai sus am atins ceva şi monitorul meu plat s-a transformat în televizor pe care a apărut o fantomă întinsă pe pat şi cu două felii de castraveţi pe ochi, habar n-aveam că ăsta e şi televizor, încă mai îmi tremură inima. De ce nu mi-a zis nimeni în casa asta că ecranul e şi televizor??

Jesus!!

Doamne!

Uh.

Revenind cu greu, (Doamne ce sperietură am tras), la cetate nu se mai urcă pe scările săpate în stâncă pe care poate unii şi le amintesc, de trebuia să te uiţi la picioare când călcai şi să te deplasezi printr-un fel de translatare isteaţă însoţită de rugăciunea să nu îţi alunece cumva naibii glezna. Acum se urcă absolut elegant, adică pe scări clare de lemn, să vadă cetăţeanul unde calcă şi să nu mai aibă nicio emoţie. Iar eu fără emoţii…

De altfel în interiorul cetăţii se petrec lucruri, nu ştim exact ce, dar au legătură cu o acţiune de restaurare, vedem despre ce e vorba la anul, când venim în vizită sau trimitem emisari. La baza scărilor e o cărare care coboară puţin şi duce la două tunele din care au ieşit doi cetăţeni care nu vorbeau româneşte. Adelina vroia să exploreze, dar pentru că era întuneric şi mirosea oarecum, ne-am întors.

Drumul de la cetate înapoi spre oraş l-am făcut pe jos, n-am mai luat telecabina. Cărarea e superbă, umbroasă şi mărginită de un zid vechi care face atmosferă.  Ne-am mai oprit la alte două tunele şi în general am rămas cu o nelămurire, de unde atâta balegă de cal pe traseu?  Dar am zis că hai să trăim clipa, adică să ocolim balega şi întrebările retorice. Am mers pe cărare până am piedut-o şi ne-am trezit pe un fel de drum de acces lipit de gardurile caselor. Încă un pic şi am ajuns în parc, venind nu se ştie exact de unde.

În parc am stat la un pepsi, dar ce bun mi s-a părut pepsiul ăla, zici că avea aur pe el. Am mers apoi un pic la joacă, pe urmă la broaşte, celebra fântână din faţa Consiliului Judeţean, o amintire care sper că e prezentă în buchetul vieţii oricărui copil devean. Ca o paranteză, mie îmi plac culorile vesele, că tot după asta suspin in my beloved Midwest, dar Consiliul Judeţean chiar e foarte portocaliu, m-am oprit să mă uit şi să mă mir. Au urmat la rând galbenul lămâie al eternului şi fascinantului Liceu Decebal, unde probabil că dacă nu intram îmi făceam sepuku la 14 ani, apoi arabescurile Teatrului de Estradă, terasele cu flori, gangul de ziare şi taxiul până acasă.

Deşi n-am ajuns la Braşov, Cluj, Sibiu, mă bucur că m-am învrednicit să urc pe Cetate pentru că, dincolo de toate micile inconveniente, merită sută la sută efortul şi, stai puţin, nu e niciun efort, e o plăcere.