Cum am învăţat să conduc (maşina)

Greu.

Zburând acum două zile cu 105 km pe oră pe autostrada I-90 (care în drumul ei de 5000 de km între Boston şi Seattle trece, ce crezi, fix pe lângă casa mea de împrumut),cu muzica dată tare, o jumătate de Cobb Salad şi o treime de băutură hawaiană galbenă la bord (că noi avem voie aici cu puţin alcool la volan, dar foarte puţin) mi-am dat seama că a ajuns să îmi placă să conduc maşina.

Dar n-a fost întotdeauna aşa.

Eforturile masive de a mă transforma în conducător auto au început undeva în anii primei tinereţi, aia în care credeam că tot ce zboară e valid şi deci se mănâncă. Familia a decis că n-o să pot împlini nimic măreţ în viaţă dacă nu o să conduc autoturismul şi eu am fost de acord numai că, sincer, nu vedeam nicio cale prin care să mă transform din călător cu troleibuzul 6 din Cluj în sculă pe basculă la volanul maşinii proprii. Dar cum atâta despicare a firului în patru tinde să nu folosească la nimic, m-am prezentat regulamentar într-un gang din Cluj unde avea sediul o şcoală de şoferi care, nu ştiu de ce, mi-a inspirat încredere. Am deşertat galbenii pe un birou cam slinos, am primit chitanţă, am fost declarată înscrisă şi mi s-a indicat o zi şi o oră la care să mă prezint la un ţarc cu pietriş unde trebuiau să demareze metamorfoza mea rutieră.

Eu, în general, cu unele scăpări simpatice, am conştiinţă, aşa că m-am dus. Acolo am făcut cunoştinţă cu o Dacie cam rablagită şi un intructor blond care mi-a făcut semn să urc în Dacia rablagită. Acuma v-aş spune, dar nu ştiu dacă vă interesează, că pentru un motiv sau altul mie instructorul mi s-a părut sexy, deci am urcat în maşină. Eu nu cred că i-am părut sexy lui, că a mai vorbit jumătate de oră la telefon şi pe urmă mi-a şuierat de la marginea careului de 11 metri să pornesc maşină. Aşa, pur şi simplu? Cică da. Să pornesc şi să merg puţin în faţă. Acum omul nu mi s-a mai părut sexy ci eminamente anormal. Păi cum să merg puţin în faţă dacă nu ştiu deloc să conduc? Poate vroia să îi desenez?

Sentimentul primordial pe care l-am avut când am ieşit cu maşina din ţarcul cu pietriş pe o străduţă neumblată din Cluj a fost că podeaua şi pedalele au tendinţa să meargă mai repede în timp ce eu, volanul şi instructorul venim în urma lor. Dacă din sens opus apărea o maşină juram pe ce am mai scump că mă las în secunda doi de şoferie, numai să trec nevătămată de obstacol. Sentimentul că n-au cum să încapă ambele maşini pe stradă m-a însoţit ani buni de atunci încolo. În fine, m-am mai dat plină de teroare pe nişte străzi din astea terţiare şi pe urmă m-am îmbolnăvit groaznic, eu insist şi acum că a fost pe fond nervos. Am avut febră, am luat antibiotice şi m-am zbătut în coşmare în care deşi nu ştiam cum, conduceam totuşi maşina în spatele blocului şi mai ales pe scări., de la parter la etajul 5

Timpul a trecut, am mai adăugat câteva prostii în buchetul vieţii, am dat nişte examene că venise sesiunea, şi apoi m-am întors pentru desăvârşire la şcoala de şoferi. Acelaşi instructor, aceeaşi maşină, numai că acum mergea un pic mai prost, pasămite între timp mai dăduseră şi alţii cu capul de viaţă la volanul ei. Nu mă întrebaţi cum mi-am completat orele necesare înscrierii la examen, că nu mai scormonesc tristeţi peste care s-a adunat pulberea anilor. Ce îmi amintesc, însă, este după amiaza în care am eşuat, cu instructor şi maşină, în vârful unui deal prăfuit şi neumblat din Cluj, că omul nu avea curajul să mă scoată pe străzile umblate, şi îl înţeleg. Nici măcar n-am fosr de vină eu şi priceperea mea ci planetara (ce-o fi şi aia). Şi am stat noi în vârful dealului zi de vară până-n seară, revoltaţi şi nervoşi pe mersul universului. El tot încerca să convingă un coleg sau altul să vină să ne remorcheze. Aproape că aş putea să jur că a apus soarele până l-a lăsat pe unul inima şi obligaţiile să o facă. Aici filmul amintirilor mele se rupe iar, cred că din motive de autoconservare.

Ideea e că într-un fel sau altul se adunaseră orele care îmi permiteau să fac pasul următor, examenul teoretic adică. M-am dus la Poliţia Judeţeană luminoasă şi fericită, că nu s-a născut încă omul care să mă bată la teorie. În timp ce colegii de suferinţă erau mai verzi la faţă şi umblau cu mâinile pe sub bănci, eu bifam răspuns corect după răspuns corect de era să arunc în aer grila cu perfecţiunea mea. Urmarea acestei nesăbuinţe a fost că a trebuit să mă prezint la examenul practic, pe drum adică. Problema era că nu simţeam deloc maşina, eram ca doi parteneri divorţaţi care mai insistă să facă o plimbare împreună, să îi vadă comunitatea ortodoxă şi să ia aminte că totul e perfect. Pentru cine nu-şi aminteşte cum se desfăşura examenul în 1999, permiteţi-mi să intervin şi să specific că ne-am urcat mai mulţi elevi cu mai mulţi instructori în maşina cu dubla comandă şi cred că era şi un poliţist cu noi (trebuie să fi fost şi vreun poliţist la mijloc, curios că îmi scapă acest detaliu) şi fiecare arătam ce poate. Îmi amintesc şi acum, peste milenii, râsul înfundat al unui instructor, he, he, copii ăştia sunt produsul priceperii noastre. Şi, nu ştiu de ce, a fost foarte încântat de el.

Mi-am luat carnetul, că şi ceilalţi erau la fel de pe spate ca mine, şi am înţeles din murmure că ăia trebuia neapărat să fie făcuţi şoferi. Eu am avut însă bunul simţ să nu conduc pe drumurile publice cu grad mai mare de şosea judeţeană. Problema era că plecam în America şi aici copii vin pe lume cu volanul între degete. M-am descurcat o vreme cu trenul şi milogirea la cine se nimerea să îmi arate un dram de înţelegere dar situaţia devenise de nesuportat, deci am purces să mă pregătesc psihic pentru a-mi lua şi carnet american.

Aici nu te mai pun să faci şcoala că se presupune că e imposibil să prinzi 30 de ani fără să fi învăţat să conduci. Am dat iar examen teoretic şi n-am mâncat trei zile de groaza celui practic. Omul care mi s-a urcat în maşină cu scop să îmi dea carnet era blând şi bun. Am ieşit cu el din parcare, am aşteptat la un stop, ne-am înscris pe un drum circulat şi mie mi-a venit să îl las acolo şi să fug. Mi-a spus să mă relaxez, că e uşor să conduci. M-am relaxat puţin dar carnet nu mi-a dat, că ultima întrebare a fost cum pun roţile după ce parchez în pantă, spre bordură sau spre carosabil. Una din astea două, mi-a venit să zic, dar am tăcut. Am suferit şi m-am prezentat iar la examen, moment în care am dat peste o tinerică energică pe care n-am apucat să o scot din perimetrul parcării că m-a şi întrebat dacă ştiu de ce am picat examenul. I-am răspuns sincer că nu ştiu, chiar eram curioasă.

Am mai practicat un pic şi m-am prezentat iar. Am dat din nou peste omul blând şi bun, nu ştiu dacă m-a recunoscut dar înclin să cred că da. M-am prezentat un pic mai bine, mi-a dat carnet şi încă trei ani n-am mişcat maşina din faţa casei.

Apoi, într-o dimineaţa, am pornit.

Uşor, uşor, frecând răbdarea colegilor de trafic, dar am pornit.

În câteva zile am mers chiar să iau o pâine. În alte câteva zile m-am dus să iau peşte proaspăt de la un magazin aflat la 3 kilometri. Cel mai fierbinte mă rugam să fac la stânga pe săgeată, că aici multe stopuri au semnal special pentru făcutul la stânga. Când nu prindeam semnalul încă îmi mai venea să las maşina şi să fug.

Apoi, încet, m-am obişnuit cu volanul. Nu ieşisem pe autostradă, ăsta a fost alt mare hop.

În altă dimineaţă am zis now or never, m-am înscris pe rampa de intrare, am aşteptat să se facă stopul verde, am accelerat, am accelerat şi mai tare, m-am încris pe prima bandă, am trecut pe a doua şi restul e istorie animată de tandreţea vocală a GPS-ului.

La voi cum a fost?

Caut job

Îmi fac CV-ul, deci exist.

În ţara mea poţi să strigi cât vrei după un CV „băi CV-ule!!”, că nu-ţi răspunde nimeni, parţial şi din cauză că CV-ul se numeşte Resume, aşa, să părem mai francezi în americăneala noastră. Având de ales între a-mi face sepuku sau resume-ul, am petrecut o bună bucată de timp sub impresia că din prima variantă aş ieşi mai câştigată. Pe urmă am zis că hai să fiu, ca de obicei, plină de curaj, şi să mă apuc să aştern o serie de dezastre într-o formă care să arate clar progresul.

Ieri mi-a venit în e-mail o analiză psihologică lungă care mi-a explicat de ce resume-ul pe care mi-am frecat nervii două săptămâni nu e bun. De ce credeţi? Păi pentru că atunci când vede human resources managerul ce-am făcut eu de la origini până azi, o să tragă concluzia că sunt un doer, şi lui îi trebuie achieveri. Doerul e ăla care se scoală dimineaţa cu silă, se spală cu clăbuc pe faţă şi cu pastă mentolată pe dinţi, mănâncă o jumătate de felie de pâine prăjită până la lift, nu găseşte cheia de la maşină, se întoarce în apartament, înjură, găseşte cheia, coboară de data asta pe scări, pleacă, drăcuie, ajunge, bea cafeaua şi face până la 5 jumate ce-i spun alţii că trebuie făcut. După ce se recunoaşte pe neve un doer? În caz că vreţi să ştiţi, vă spun eu. Doerul reconciliază cuminte conturile de cash până la ultimul cent şi, când să declare în scris că a reconciliat ca un prost conturile de cash, se simte puţin jenat că îşi dă atâta importanţă, întrebându-se unde e punctul de echilibru între modestie şi aroganţă, ca să îl gâdile şi el un pic.

Achieverul, ei achieverul e treabă complicată, prieteni, vorba lui Robert Turcescu. Achieverul adoarme seara fericit că o să vină at some point dimineaţa cu o nouă oportunitate de a creşte produsul intern brut al ţării cu un procent clar, nu cu aproximări. Acheiverul face multi-tasking de la ieşirea din uter, are o energie că te doare capul numai când te uiţi la el şi, între migrene, îl bănuieşti pe bună dreptate de un attention deficit disorder de toată frumuseţea. Achieverul nu aşteaptă să-i spună şefu ce-i de făcut, face tot ce trebuie şi încă ceva pe deasupra şi pe dedesubt, e proactiv, adică. E veşnic în mişcare. Achieverul nu reconciliază conturile de cash el face streamlining printre cecuri si depozite şi scade tot la un trimestru timpul necesar reconcilierii până când, dacă nu îl opreşte careva, o să pună în ordine conturile alea instant, de la secunda unu la secunda doi şi pe urmă o să preia pe umeri toată întreprinderea, amen.

Am înţeles şi eu, că nu sunt aşa de proastă cum par în momentele esenţiale, că doerul pune în CV verbe pasive, că zice, hai mă, pe cine dracu prostesc eu, am făcut asta şi aia, dar nu mai pun procente, că de acum unşpe ani din biroul ăla au murit deja oameni, de unde să mai scot cu cât la sută am mărit numărul de clienţi? Achieverul în schimb nu se teme de nimic, e proactiv inclusiv în limbajul de lemn folosit: prin foc, prin spăngi, prin fum, prin mii de baionete, el creşte tot ce e de crescut cu procente cuprinse între 10 şi 20%.

Eu sunt mai molcomă, deh, Transilvania, şi vă spun de pe acum că nu mă urc în lift cu un achiever, mai ales cu unul american. Că eu dacă râde cineva spre mine cu optâşpe dinţi două minute, până la etajul 45, imediat cred că mă iubeşte, că dacă nu, de ce să râdă aşa?

Deci, trebuie să ne arătăm elanul şi entuziasmul, tovarăşi, şi să sugerăm cum ne pricepem fiecare că noi de asta am venit pe lume, să muncim la firma X. Problema majoră cu mine este irezolvabilă, şi anume că am elan şi entuziasm autentice, şi, managerii fiind antrenaţi să aştepte entuziasme contrafăcute de la candidaţi, nu mai sunt în stare să îl recunoască pe al meu, care, săracul, e adevărat.

După cum se ştie, un resume, ca un necaz, nu vine niciodată singur, ci însoţit de o scrisoare de intenţie. Am compus nişte scrisori de intenţie aşa de frumoase că s-ar putea publica în revistă şi alta nu. Am zis să nu fie nici prea prea, nici foarte foarte, dar am compus fin, doar mă cunoaşteţi. Lângă una din ele, pentru un hotel de lux, chiar mi-au dat lacrimile, deci eu dacă eram manager, chiar mă angajam pe mine pe loc cu aşa scrisoare, sau măcar îmi dădeam un telefon să mă chem la interviu. Am scris despre cultura organizaţiei, despre valori, care chiar se potriveau cu aiurerile din capul meu. Am studiat cum a pornit brandul, mi-a plăcut povestea, aş fi vrut să fiu parte din ea. Deci eu pun pariu cu cine vrea pe o tartă cu fructe că recruiterul ăla n-a mai primit de mult aşa scrisoare, altfel nu-mi dădea Alice blog la Tango. Rezultatul? Nimic.

Nu ştiu ce dracu să fac cu entuziasmul, că ăsta tot nu mă părăseşte. Eu cred că la botezul meu una din ursitoare n-a apucat farfuria cu sărăţele sau n-a mai prins Pepsi, că erau vremuri grele şi nu s-a putut aduce pentru toată lumea, sau a venit ea mai târziu, sau ceva s-a întâmplat. Poate o fi stat blocată în trafic sau era duminica în care circulau numerele cu soţ şi ea avea Dacie fără soţ sau ceva nepotrivire s-a întâmplat şi m-a blagoslovit cu entuziasm, în loc să îmi dea nepăsarea necesară unei supravieţuiri frumoase.

Dar n-am entuziasm numai pentru joburi, am şi pentru locuri, oameni, activităţi, ultima oară vă amintiţi că mă îndrăgostisem de un pod şi visam noaptea cu el, plus că vroiam să îmi aduc oamenii cei mai dragi să îl vadă şi ei  Lasă, Corina, că tot ajungi tu acolo, să vezi, şi o să bem amândouă o mocha la Coffee Bean and Tea Leaf in downtown San Francisco, de unde ţi-am trimis e-mail.

Deci mie mi se păruse că am pus într-o formă decentă spre engaging experienţa mea în care la un job am învăţat de la o colegă că poţi să ai şi familie frumoasă acasă şi amant bătrân la biroul investiţii, la altul am lins cu limba etichete şi le-am lipit frumos pe cărţi în timp ce pe un norişor din imaginaţia mea catastrofică figuram ca asistent de marketing. De la un job am plecat că zecele la sută negociat ca procent din fructele mâniei se făcea tot şapte la sută până ajungea în portofelul meu. La alt job am fost la mustaţă la concursul de admitere cu o tipă cu picioare mai faine dect ale mele dar dacă nu o prind eu din urmă pe aia la capitolul estetică în câteva luni, să zicem până în martie 2012, să nu-mi ziceţi pe numele de alint.

Să nu uit să specific că ăştia care mi-au spus că resume-ul meu nu e bun mi-au şoptit că pentru 499 de dolari îl fac ei aşa de fain că nu mă mai recunoaşte nici mama în el.

Dar de ce venisem eu aici?

Ah, ca să vă spun că, virgulă, caut job de contabil, asistent administrativ sau scriitor în nordul Californiei. Dacă aveţi vreo idee (adică ştiţi ceva undeva, sau ştiţi pe cineva care ştie ceva undeva , sau ştiţi pe cineva care ştie pe cineva care ştie ceva undeva), pentru numele lui Dumnezeu, spuneţi-mi!

PS Nu vă faceţi probleme morale, în SUA actul de a recomanda pe cineva e oficial şi se numeşte referals.

Iar de muncit, odată stârnită, muncesc în draci.