San Francisco: Mission Dolores, Biserica Inceputului De Lume

Motto:

Time interval is a strange and contradictory matter in the mind. It would be reasonable to suppose that a routine time or an eventless time would seem interminable. It should be so, but it is not. It is the dull eventless times that have no duration whatever. A time splashed with interest, wounded with tragedy, crevassed with joy – that’s the time that seems long in the memory.And this is right when you think about it. Eventlessness has no posts to drape duration on. From nothing to nothing is no time at all.  (John Steinbeck, „East of Eden”)

***

Ne-am obisnuit sa spunem ca timpul placut trece repede dar daca ii acordam cateva clipe de atentie lui Steinbeck, ajungem sa intelegem ca este exact invers: timpul interesant este cel care ramane in memorie, pentru ca inregistram fiecare senzatie, respiratie, emotie, impresie. Secundele prind consistenta si se strecoara pentru totdeauna in mecanismele misterioase ale aducerii aminte, de unde revin mereu insotite de o strangere placuta de inima.

Ma gandesc uneori la noi, cei plecati sa savuram frumusetea altor pamanturi, si la pretul pe care, vrem, nu vrem, il platim, sustragandu-ne din ceea ce este bun in spatiile spirituale si sufletesti lasate in urma. Ultimele luni m-au intarit cumva, nu mai cant simfonii melancolice atat de des. Interpretez asta ca o apropiere de un fel de echilibru, desi mai e, in mod evident, de slefuit.

O sa port insa intotdeauna in mine fascinatia nevindecabila pentru exploratorii adevarati, cei care habar nu aveau unde o sa ajunga si daca o sa se mai intoarca vreodata inapoi. Probabil acest gand a stat la radacina emotiei cu care am pornit spre Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, intemeiata de calugarii spanioli in 1776.

Dar mai intai am avut de rezolvat cateva detalii tehnice, cum ar fi o pereche de blugi uscati, ca sa nu facem artrita inainte de vreme, si o felie calda de pizza, ca sa potolim zgomotoasele pichete de greva ale stomacului.

Ghidul de calatorie din poseta mi-a spus sa vanez numitul J Streetcar, care urma sa ma lase foarte aproape de a sasea misiune spaniola din El Camino Real. Zis si incercat de facut, numai ca observam ca pe linie vine tot F Market Streetcar, adica altceva. Atunci mi-a venit ideea inteligenta sa intru la Visitors Center si sa adresez o intrebare peste tejghea. Ajunsa in incinta centrului pentru vizitatori, am trait iar un moment de paroxism turistic si am pornit sa adun in nestire in brate pliante de la fiecare atractie posibil de vazut in California. Dupa o autoanaliza fina si rece mi-am venit in fire si am trecut iar constiincioasa pe la fiecare stand, ca sa distribui brosurile inapoi in gramada de origine. Cu mainile si mintea eliberata de poveri, am aflat ca trebuie sa cobor si sa iau tramvaiul de la primul nivel subteran al statiei Powell, prilej cu care am mai descalcit un mister al sistemului de transport subteran al orasului de la malul golfului. Unde e stewardesa de la Lufthansa, sa ma laud ca stiu sa iau tramvaiul?

Ghidul prescria sa ma dau jos la Church cu strada 20, in coltul din stanga jos al Parcului Dolores. Singurul detaliu este ca scriitorii ghidului munceau intr-un birou placut si poate incalzit, in vreme ce la mine ploua tot mai tare si nici chiar foarte cald nu era, oricum, parcul putea sa mai astepte. M-am dat asadar jos la strada 14, animata de speranta ca trebuie sa urmeze strada 16 si de acolo mai aveam putin de mers pe jos pana la biserica. In drum am observat ca ma intalnesc si ma salut si cu tramvaiul F, deci si ala era bun sa ajung la destinatie.

Totul era diferit aici fata de centru, un om ici si colo pe strada, nu zid de magazine luxoase, nu zid de oameni ai strazii, asa cum poti vedea in buricul targului. Am dat peste atmosfera unui cartier locuit, cred ca mult mai putin vizitat, sau vizitat in alte ritmuri decat atractiile principale. Nu stiu altii cum sunt, poate nu stie nici Ion Creanga, dar eu dupa ce am locuit multi ani la suburbie tind sa dublez valoarea sentimentala a unui cartier adevarat, cu trotuare, copaci, case, magazine, tramvaie, oameni. Am mers pe strada 16 pana am intalnit strada Dolores, si la colt a aparut silueta alba si simpla a misiunii pe care venisem sa o caut.

Inchipuiti-va asa: o strada cu palmieri pe mijloc, cu verdele rascolit de ploaie, masinile vin cumva lenese de pe dealul din zare, oameni putini si relaxati. La colt stau una alaturi de alta doua biserici: una modesta, de inceput de lume, alta de trei ori mai mare si mai decorata, de univers care s-a pus pe picioare. Bazilica de langa misiunea spaniola s-a construit ulterior, insa, in opinia mea, nu are nici un sfert din capacitatea de a emotiona a spatiului nepretentios inchipuit la inceputuri de calugarii franciscani.

M-am oprit cateva minute sub copacii de pe trotuarul opus celor doua biserici.

M-am apropiat apoi incet, ascultand ploaia. Am traversat strada si am impins usa care parea a fi intrarea. Era ora 4 dupa amiaza, aflu ca e ora inchiderii… Am dat peste o femeie care vorbea engleza cu accent spaniol (sau spaniola cu accent englez?) si am intrebat daca mai am timp sa vad biserica. Mi-a spus ca da, am o jumatate de ora, sa urmez indicatiile sagetilor. Femeia a fost extrem de amabila si incredibil de incurajatoare: intra linistita, mi-a zis, viziteaza mai intai misiunea, traverseaza apoi curtea spre bazilica, vezi muzeul si apoi te incuiem noi in cimitir (what????)….. de unde o sa iesi pe usa spre Gift Shop… Sweet God, m-au trecut toate sentimentele, cum sa ma incuie in cimitir?

Am platit taxa de cinci dolari si am impins usa masiva care separa dupa-amiaza zilei de 20 ianuarie  2012 de inceputurile anului 1776. Atmosfera bisericii vechi a fost exact asa cum ma asteptam si am experimentat o senzatie fantastica de regasire, o liniste pe care n-am mai incercat-o de nedrept de multa vreme. Cred ca as fi putut ramane acolo, asezata intr-o banca simpla de lemn, ore in sir, ore de pace, de reculegere, de dor alinat.

Am avut din nou de luptat cu tentatia de a inchide in mine toate senzatiile, insa am hotarat sa le impart, pentru ca nu e impartire care saraceste, ci una care multiplica. Am vazut o poza facuta la vizita Papei Ioan Paul al II-lea chiar langa acel altar, si mi-am amintit indemnul lui cel mai important, cel cu care cred ca si-a atras iubirea oamenilor: Nu va fie teama! Prea des ne e teama si poate asa incetam sa mai cautam locuri care ne-ar putea vindeca, ziduri albe si simple care marturisesc ca increderea lipsita de aroganta e singura cale spre implinire.

Poate ca timpul ma privea cu ingaduinta si mi-a acordat din rezerva lui cateva secunde de liniste in plus, secunde care au pacalit matematica minutelor, secunde complet nepasatoare fata de ritmurile pe care se infasoara tot mersul lumii….

Misiunile californiene sunt simple, albe si poarta in ele spiritul spaniol, adaptat la realitatile (si materialele de constructie) posibil de gasit la tarm de Pacific. Peretii sunt ridicati din caramizi de adobe, un amestec de argila si paie. Altarele misiunii din San Francisco sunt aduse din Mexic, iar tavanul este pictat in alb, ocru, brun si verde, culori care provin din cultura indienilor Ohlone.

Intre San Diego la sud si Sonoma la nord exista 21 de atfel de misiuni (vorbesc de parca as fi vazut cel putin jumatate din ele), insa majoritatea au cazut prada ruinei si au fost apoi refacute la diferite momente in timp. Dupa construirea misiunii franciscane din Sonoma, California a incaput in mainile Mexicului si in felul acesta El Camino Real si-a intalnit capatul.

Am lasat apoi in urma vechea biserica si am petrecut cateva minute in bazilica bogat decorata ridicata langa ea, apoi am trecut in graba prin muzeu si am facut o plimbare prin micul si vechiul cimitir. Mai era inca o fata acolo, si, desi nu ne-am tulburat in nici un fel linistea, zambetul usor pe care l-am schimbat intre noi a fost exact gestul necesar ca sa putem sa citim inscriptiile de pe crucile vechi fara a incerca tristetea, experimentand doar o satisfacere blanda a curiozitatii, urmata de certitudinea ca ne vom intoarce curand la rosturile noastre cu amintiri asezate in ritmul linistit al ploii.

Din pacate, ideea de explorare si imblanzire a nemarginirilor vine mai mereu la pachet cu suferintele (si decimarea) provocate celor cuceriti. In cimitir se afla o coliba modelata dupa forma adaposturilor in au locuit indienii Ohlone vreme de mii de ani. Dupa 75 de ani de vietuire in compound, asezarea care avea ca si centru misiunea, un singur indian a supravietuit felului de viata adus de europeni, bolilor necunoscute pana atunci si faptului ca, prin acceptarea vietii la misiune, nativii si-au piedut dreptul de a calatori liber din loc in loc peste pamanturile care pana mai ieri fusesera numai ale lor.

Am parasit cimitirul, am trecut prin Gift Shop, asa cum mi se indicase, nu m-am oprit acolo decat ca sa multumesc pentru vizita si am revenit in strada.

Am mai petrecut cateva minute atenta la case si am pornit inapoi spre statia de tramvai. Stiu ca de cate ori o sa ma intorc la Mission Dolores, probabil sub un soare fara cusur, o sa fiu insotita mereu de impresia momentului in care am zarit pentru prima data simplitatea peretilor albi in ploaie.

Da, parea sa spuna silueta misiunii franciscane, ati ajuns incredibil de departe in cei 236 de ani, ati imblanzit departarile cu avioane si ati construit aparate electronice pe care nu incerc sa incep sa le inteleg, dar e bine sa pastrati intr-un pliu al sufletului prospetimea inceputurilor, ca sa puteti construi un echilibru intre tacerea spatiului de reculegere si zarva lumii.

Ambele sunt la fel de necesare fericirii.