„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Alte note pariziene

de

001-2

Miercuri dimineaţa am fost la cumpărături în orăşelul liniştit şi cochet unde nu doar că s-au odihnit poşeta şi valiza pe timpul sejurului, dar care chiar m-a cucerit, într-un fel diferit decât Parisul, desigur, dar un fel la fel de necesar, căci uneori trebuie să ne îndepărtăm de mulţimi, senzaţii şi arhitecturi copleşitoare, şi să revenim la noi înşine, într-o linişte care reface şi încarcă. Până şi mersul de câteva minute pe jos, până la supermarket, mi s-a părut a fi binecuvântat cu un farmec special, inspirat de case, grădini, terase, flori. Da, pentru o casă din aceasta, cu totul diferită în culoare şi formă de a vecinilor, m-aş băga şi eu fericită până la gât în datorii pe viaţă, căci aş şti că în fiecare dimineaţă în gânduri mi se strecoară nerăbdarea reîntâlnirii, nu monotonia.

Am intrat în magazin, m-am mirat, am comparat, am ales, am plătit, ne-am făcut plimbarea de întoarcere, am mâncat, am luat metroul şi am scos capul pe Champs Elysees exact la momentul potrivit ca să surprind într-o poză un nebun, care credea că bigbrotherul umblă după el deghizat în persoana Amaliei Nita, ca să posteze ea poze pe internet cu el. Omului i s-a părut că am bătut drumul Chicago Munich Timişoara Deva Bucureşti Paris exact ca să îl pozez pe el pe bicicletă, motiv pentru care s-a opărit verbal foarte violent şi mi-a cerut cu înverşunare să vadă poza. Sub imperiul fricii că mi-ar putea zmulge aparatul, căci îl cerea cu învetşunare, m-am suflecat să şterg poza şi am apăsat cu nădejde delete all. Duse au fost pozele cu Bulciul şi cu Parisul de până atunci, în veci, amen. Aşa se întâmplă, de altfel, când omul comută de pe modul de operare animat de încredere, pe năstruşnicia că lucrurile vor merge prost şi va pierde prieteni, aparate foto Sony, senzaţii, amintiri. Da, ce ne făceam fără puţină filosofie.

Următorul pas l-am resimţit ca pe o călcare în gol, însoţită de greaţa aferentă. Prietena mea m-a ţinut de braţ şi m-am dus să privesc cu indiferenţă Arcul de Trimf, apoi Turnul Eiffel. Atmosfera de sub turn mi s-a părut chicioasă, am făcut câteva poze în dorul lelii şi am plecat să ne dregem la Chez Clement din St Michel, restaurant a cărui terasă mi s-a lipit de suflet undeva  în vecinătatea podului Golden Gate. Pe amândouă le suspectez serios că le-am mai vizitat şi în alte vieţi.

Peste peripeţii s-a lăsat o seară caldă, plăcută, aurită de lumini. Brânza de capră, jambonul, desertul, vinul roz şi conversaţia m-au convins că n-am decât să binevoiesc să deschid aparatul şi să o iau de la capăt cu alte poze.

Avea să urmeze o zi de tihnă albă şi răsfăţ în Montmartre.

***

Nici că voi ca să mă laud, nici că voi să vă-nspăimânt cu accente romantice, dar când am descins în Montmartre peste străzi se scutura o ploaie uşoară, atâta cât unii oameni să îşi scoată umbrelele, iar alţii să inhaleze mai abitir miresmele boeme. De la metrou am mers până la scări, cu nasul mai mult în sus, cu privirea mai mult agăţată de clădiri, flori, balcoane şi firmele micilor restaurante şi magazine din drum. Am ajuns la scări şi am văzut copaci cu frunzele deja galbene. Am făcut apoi câteva poze şi am urcat până la Sacre Coeur, de data asta cu telecabina, data viitoare pe jos.

Biserica generoasă şi albă ne aştepta să venim pe toţi, din toate colţurile şi rotunjimile lumii. Dacă prezenţa omenirii aceleia uimite şi mişcătoare este preţul pe care basilica trebuie să îl plătească pentru admiraţie şi iubire, atunci ea pare total de acord să o facă. Orizonturile s-au deschis larg asupra oraşului, transformându-i acoperişurile într-un aranjament în faţa căruia aş fi putut să tac cu orele, semn că m-am liniştit, că am ajuns, că nu mai caut altceva.

M-am desprins foarte încet din amorul cu zările şi am cedat impulsului de a scrie pe genunchi câteva rânduri în carneţelul ud, căci ploaia se scuturase iar, stârnind culorile umbrelelor. Treptele pe care m-am aşezat încercau să se usuce repede între revenirile stropilor, însă marginile le rămâneau tot ude. Peste noi s-a ridicat miros de ceva dulce şi dintr-o dată m-a ajuns din urmă unanimitatea verbală anglo-saxonă: it’s an amazing view, hă?, intercalată cu stridenţele unei ghide turistice de sorginte slavă.

M-am întors şi m-am aşezat la rândul unde se aştepta intrarea în biserică.

M-am rugat la Dumnezeul nostru, al indivizilor suciţi, pachete de extazuri, îmbufnări şi contraste, să facă aşa cum o şti el mai bine şi să mă ajute să îmi menţin dorurile în aria de acoperire a suportabilităţii, să îmi inspire elanurile şi să îmi despartă în fiecare zi îndrăznelile de reţineri într-un fel potrivit pentru inventarea fericirii.

Am urcat apoi pe drumul din stânga bisericii, am admirat o mireasă asiatică ca un bibelou, ne-am plimbat încet, onorând risipa de şarm cu mângâieri de priviri nesătule. Am intrat la muzeul Dali, am dat înconjorul Place du Tertre şi ne-am oprit pentru trei ore la o clătită cu zahăr şi una cu ciocolată. Am mers apoi să admirăm panorama deschisă în capătul Rue de Mont-Cenis şi la final am sărit într-un autobuz ce cunoştea toate secretele înguste şi şerpuitoare ale străzilor care duceau la Place Pigalle. După o plimbare scurtă am dat cu ochii de Moulin Rouge, unde am mai făcut o poză şi ne-am pus în intenţii să ne petrecem vinerea în Jardin de Luxembourg.

Le mulţumesc prietenelor mele Diana şi Carla, care au adăugat experienţei pariziene nuanţele şi savoarea ce pot fi aduse numai de cei ce au norocul de a se numi localnici în cele mai frumoase aşezări ale pământului. Vă port pe amândouă în suflet, în adâncimi despre care până mai ieri nici nu ştiam că există.

Şi aş vrea să mai întreb pe cine vrea să îşi împartă cu noi amintirile, ce alte locuri v-au plăcut mult în Paris. Citesc cu mult mai multă plăcere recomandări calde, comparativ cu ghiduri reci.

002-2

 

003-2

 

004-2

 

005-2

 

006-2

 

007-2

 

008-2

 

009-2

 

010-2

 

011-2

 

012-2

 

013-2

 

014-2

 

 

 

015-2

 

 016-2

 

017-2

 

018-2

 

019-2

 

020-2

 

021-2

 

022-2

 

023-2

Tag-uri:
·
Categorii:
Europa mon amour

Comentarii

  • Draga mea Amalia, inainte de toate: imi place noua ta culoare de par mai mult decat povestirile tale despre Paris, daca asta e posibil.
    Altfel, daca nu ai reformatat cardul de memorie al ap foto intre timp, exista posibilitatea sa poti recupera pozele pierdute. Da un search pe net despre asta sau intreaba pe cineva mai priceput. Tot ce iti trebuie e un soft care cred ca se gaseste si free online. Bafta 🙂
    Despre Paris nu ma apuc sa scriu ca nu m-as mai opri, sunt iremediabil indragostita de el

    Lola 12 august 2011 14:26 Răspunde
  • Ma bucur mult pentru tine ca esti la Paris. 🙂 Si imi pare atat de rau ca ai pierdut pozele. 🙁 Dar cum spunea Lola mai sus, poate exista sansa sa le recuperezi cumva, macar o parte din ele…

    Cand am fost la Paris, am vizitat obiectivele clasice — Turnul, Louvre, Champs Elysees, Arcul de Triumf, Monmartre, Notre-Dame-de-Paris, Sainte-Chapelle, Ile-de-Cite, Podul Nou, Sena, Cartierul Latin, Sorbona, Monmartre, Moulin Rouge, Sacre-Coeur. Am savurat fiecare minut petrecut la Paris.

    http://fashionstylebeautyandmore.blogspot.com/2010/03/paris-orasul-luminilor.html

    Vacanta placuta in continuare!

    Victoria West 12 august 2011 15:46 Răspunde
  • deocamdata nu-ti pot recomanda nimic in Paris pentru ca nu am ajuns inca acolo. doar ca descrierea ta mi-a adus aminte de bucuria Juliei Child (interpretata de Meryl Streep) cand s-a vazut la piata, in Paris.
    si daca-mi permiti sa adaug, doamna (fara valiza, doar cu poseta) arata bine 😉
    te pup!

    Alina 12 august 2011 21:24 Răspunde
  • Amalia, se vede cat de mult ti-a placut Parisul dupa cum ai scris … asa cum stii tu mai bine. Pozele sant minunate si ma rog in gand de o mie de ori sa ajung sa vad si eu pe viu tot ce ne-ai aratat tu aici.
    Mi-amintesc- parca-ar fi fost ieri- cum ne preda doamna profesoara lectia ”Dans le jardin des Tuileries”…si poate nu intamplator de-a lungul anilor de scoala am avut cele mai bune profesoare de franceza.
    Sedere placuta la Paris!!!

    camellia 13 august 2011 13:21 Răspunde
  • Lola, culoarea mea de par iti spune saru’ mana 🙂
    Incerc reteta de recuperare foto, mersi de idee.
    Mi-e dor de tine.

    amalia 14 august 2011 11:46 Răspunde
  • Victoria, multumesc, m-am intors de acolo, asa, pe jumatate.
    E frumoasa excursia ta, ma gandeam, niste haine de la H&M, plimbate prin Paris la toamna…. cred ca iar o iau razna.

    amalia 14 august 2011 11:49 Răspunde
  • Alina, au anumite locuri o capacitate incredibila de a-ti produce bucurie, prin simplul fapt ca esti acolo… Nu sunt multe locurile astea, insa cand dai de cate unul nu se compara cu nimic altceva. Sunt sigura ca o sa ajungeti curand la Paris. Si ce ati vazut voi anul asta e in Top 3 pentru mine.

    amalia 14 august 2011 11:55 Răspunde
  • camellia, stii ce mi-a placut cel mai mult? Cele trei ore petrecute langa clatita cu zahar si o cola, ore de conversatie, dezbateri, presupuneri, indoieli, sperante, ras in hohote. Atmosfera e intr-adevar grozava, te invita sa te relaxezi si sa te deschizi. Iti doresc sa ajungi repede acolo. Duminica placuta!

    amalia 14 august 2011 12:04 Răspunde
  • Musee de l’Orangerie… superbii nuferi ai lui Claude Monet….

    Simona 14 august 2011 14:33 Răspunde
  • Am fost de 3 ori la Paris, am vizitat locuri diferite(in mare, locurile cele mai populare), dar de fiecare data mi-au placut cafenelele din Cartierul Latin, in plin soare tomnatic, primavaratic sau chiar sub risipiri de ploi varatice.De aici as putea privi ore in sir, multe ore in sir, fara sa ma plictisesc, fiecare trecator, ca intr-o hipnoza!De asemenea, am simtit ceva-tulburare pe Podul Artelor, acolo unde nenumarate perechi de indragostiti si-au inscriptionat numele pe lacate prinse de pod, iar cheile lacatelor le-au aruncat in Sena spre a-si nemuri povestea.Locul te poate face macar sa zambesti:atatea lacate, atatea nume, atatea povesti!
    P.S.Se pare ca am impartit strazile, farmecul si ploile reci ale Parisului in aceeasi perioada.

    georgiana 15 august 2011 21:30 Răspunde
  • Simona, s-a notat.

    amalia 19 august 2011 13:11 Răspunde
  • georgiana, ce interesant, nu?, in unele locuri e suficient sa stii ca esti acolo si parca asta asigura fericirea, nu mai ai nevoie de nimic altceva. Deci asta era treaba cu lacatele de pe Podul Artelor! Partea mea stiintifica (vesnic la cutite cu partea nestiintifica) zice: inseamna ca pe fundul Senei sunt o gramada de chei.

    amalia 19 august 2011 13:16 Răspunde
  • Amalia…. te am citit pe nerasuflate…..cum comunicam noi:) Parisul (si nu numai) ne leaga se pare ….. despre Paris putin altcumva : http://delia.revistatango.ro/2011/08/ici-paris/

    Delia 19 august 2011 23:56 Răspunde
  • Am citit cu o placere deosebita referirile tale la Paris, asta pt ca Parisul este orasul inimii mele! Am avut sansa sa vizitaez Parisul de mai multe ori si pot sa marturisesc cu ceva jena, recunosc ca Parisul imi este mult mai familiar decat Bucurestiul. Ma reintorc cu drag cat de des pot la biserica Madeleine, in zona Saint Germain cu celebra cafenea Cafe de Flore si nu in ultimul rand la Quai St Bernard und poti admira dansatorii de tango … De fapt, nu cred ca exista vreun loc in Paris pe care sa nu-l ador…

    Iulia 22 august 2011 11:30 Răspunde
  • Delia, s-a adunat prea multa frumusete si iubire la Paris. Sa mai dea si altora…
    Ai scris iar prea frumos.

    amalia 24 august 2011 8:15 Răspunde
  • Iulia, mersi mult de ganduri. Asa „jena” sa tot marturisesti 🙂
    E interesant sentimentul pe care l-am avut acolo, si anume ca am ajuns si nu mai vreau sa plec. Exista trei locuri in lume unde simt asa, ca daca ar fi numai unul… s-ar simplifica viata. Am avut cafeneaua printre tinte dar a ramas deocamdata neatinsa, in fond, cata frumusete poate sa indure omul la prima vizita??
    Sa imi mai scrii cand iti cade bine, te rog.

    amalia 24 august 2011 8:22 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title