San Francisco: Mission Dolores, Biserica Inceputului De Lume

Motto:

Time interval is a strange and contradictory matter in the mind. It would be reasonable to suppose that a routine time or an eventless time would seem interminable. It should be so, but it is not. It is the dull eventless times that have no duration whatever. A time splashed with interest, wounded with tragedy, crevassed with joy – that’s the time that seems long in the memory.And this is right when you think about it. Eventlessness has no posts to drape duration on. From nothing to nothing is no time at all.  (John Steinbeck, „East of Eden”)

***

Ne-am obisnuit sa spunem ca timpul placut trece repede dar daca ii acordam cateva clipe de atentie lui Steinbeck, ajungem sa intelegem ca este exact invers: timpul interesant este cel care ramane in memorie, pentru ca inregistram fiecare senzatie, respiratie, emotie, impresie. Secundele prind consistenta si se strecoara pentru totdeauna in mecanismele misterioase ale aducerii aminte, de unde revin mereu insotite de o strangere placuta de inima.

Ma gandesc uneori la noi, cei plecati sa savuram frumusetea altor pamanturi, si la pretul pe care, vrem, nu vrem, il platim, sustragandu-ne din ceea ce este bun in spatiile spirituale si sufletesti lasate in urma. Ultimele luni m-au intarit cumva, nu mai cant simfonii melancolice atat de des. Interpretez asta ca o apropiere de un fel de echilibru, desi mai e, in mod evident, de slefuit.

O sa port insa intotdeauna in mine fascinatia nevindecabila pentru exploratorii adevarati, cei care habar nu aveau unde o sa ajunga si daca o sa se mai intoarca vreodata inapoi. Probabil acest gand a stat la radacina emotiei cu care am pornit spre Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, intemeiata de calugarii spanioli in 1776.

Dar mai intai am avut de rezolvat cateva detalii tehnice, cum ar fi o pereche de blugi uscati, ca sa nu facem artrita inainte de vreme, si o felie calda de pizza, ca sa potolim zgomotoasele pichete de greva ale stomacului.

Ghidul de calatorie din poseta mi-a spus sa vanez numitul J Streetcar, care urma sa ma lase foarte aproape de a sasea misiune spaniola din El Camino Real. Zis si incercat de facut, numai ca observam ca pe linie vine tot F Market Streetcar, adica altceva. Atunci mi-a venit ideea inteligenta sa intru la Visitors Center si sa adresez o intrebare peste tejghea. Ajunsa in incinta centrului pentru vizitatori, am trait iar un moment de paroxism turistic si am pornit sa adun in nestire in brate pliante de la fiecare atractie posibil de vazut in California. Dupa o autoanaliza fina si rece mi-am venit in fire si am trecut iar constiincioasa pe la fiecare stand, ca sa distribui brosurile inapoi in gramada de origine. Cu mainile si mintea eliberata de poveri, am aflat ca trebuie sa cobor si sa iau tramvaiul de la primul nivel subteran al statiei Powell, prilej cu care am mai descalcit un mister al sistemului de transport subteran al orasului de la malul golfului. Unde e stewardesa de la Lufthansa, sa ma laud ca stiu sa iau tramvaiul?

Ghidul prescria sa ma dau jos la Church cu strada 20, in coltul din stanga jos al Parcului Dolores. Singurul detaliu este ca scriitorii ghidului munceau intr-un birou placut si poate incalzit, in vreme ce la mine ploua tot mai tare si nici chiar foarte cald nu era, oricum, parcul putea sa mai astepte. M-am dat asadar jos la strada 14, animata de speranta ca trebuie sa urmeze strada 16 si de acolo mai aveam putin de mers pe jos pana la biserica. In drum am observat ca ma intalnesc si ma salut si cu tramvaiul F, deci si ala era bun sa ajung la destinatie.

Totul era diferit aici fata de centru, un om ici si colo pe strada, nu zid de magazine luxoase, nu zid de oameni ai strazii, asa cum poti vedea in buricul targului. Am dat peste atmosfera unui cartier locuit, cred ca mult mai putin vizitat, sau vizitat in alte ritmuri decat atractiile principale. Nu stiu altii cum sunt, poate nu stie nici Ion Creanga, dar eu dupa ce am locuit multi ani la suburbie tind sa dublez valoarea sentimentala a unui cartier adevarat, cu trotuare, copaci, case, magazine, tramvaie, oameni. Am mers pe strada 16 pana am intalnit strada Dolores, si la colt a aparut silueta alba si simpla a misiunii pe care venisem sa o caut.

Inchipuiti-va asa: o strada cu palmieri pe mijloc, cu verdele rascolit de ploaie, masinile vin cumva lenese de pe dealul din zare, oameni putini si relaxati. La colt stau una alaturi de alta doua biserici: una modesta, de inceput de lume, alta de trei ori mai mare si mai decorata, de univers care s-a pus pe picioare. Bazilica de langa misiunea spaniola s-a construit ulterior, insa, in opinia mea, nu are nici un sfert din capacitatea de a emotiona a spatiului nepretentios inchipuit la inceputuri de calugarii franciscani.

M-am oprit cateva minute sub copacii de pe trotuarul opus celor doua biserici.

M-am apropiat apoi incet, ascultand ploaia. Am traversat strada si am impins usa care parea a fi intrarea. Era ora 4 dupa amiaza, aflu ca e ora inchiderii… Am dat peste o femeie care vorbea engleza cu accent spaniol (sau spaniola cu accent englez?) si am intrebat daca mai am timp sa vad biserica. Mi-a spus ca da, am o jumatate de ora, sa urmez indicatiile sagetilor. Femeia a fost extrem de amabila si incredibil de incurajatoare: intra linistita, mi-a zis, viziteaza mai intai misiunea, traverseaza apoi curtea spre bazilica, vezi muzeul si apoi te incuiem noi in cimitir (what????)….. de unde o sa iesi pe usa spre Gift Shop… Sweet God, m-au trecut toate sentimentele, cum sa ma incuie in cimitir?

Am platit taxa de cinci dolari si am impins usa masiva care separa dupa-amiaza zilei de 20 ianuarie  2012 de inceputurile anului 1776. Atmosfera bisericii vechi a fost exact asa cum ma asteptam si am experimentat o senzatie fantastica de regasire, o liniste pe care n-am mai incercat-o de nedrept de multa vreme. Cred ca as fi putut ramane acolo, asezata intr-o banca simpla de lemn, ore in sir, ore de pace, de reculegere, de dor alinat.

Am avut din nou de luptat cu tentatia de a inchide in mine toate senzatiile, insa am hotarat sa le impart, pentru ca nu e impartire care saraceste, ci una care multiplica. Am vazut o poza facuta la vizita Papei Ioan Paul al II-lea chiar langa acel altar, si mi-am amintit indemnul lui cel mai important, cel cu care cred ca si-a atras iubirea oamenilor: Nu va fie teama! Prea des ne e teama si poate asa incetam sa mai cautam locuri care ne-ar putea vindeca, ziduri albe si simple care marturisesc ca increderea lipsita de aroganta e singura cale spre implinire.

Poate ca timpul ma privea cu ingaduinta si mi-a acordat din rezerva lui cateva secunde de liniste in plus, secunde care au pacalit matematica minutelor, secunde complet nepasatoare fata de ritmurile pe care se infasoara tot mersul lumii….

Misiunile californiene sunt simple, albe si poarta in ele spiritul spaniol, adaptat la realitatile (si materialele de constructie) posibil de gasit la tarm de Pacific. Peretii sunt ridicati din caramizi de adobe, un amestec de argila si paie. Altarele misiunii din San Francisco sunt aduse din Mexic, iar tavanul este pictat in alb, ocru, brun si verde, culori care provin din cultura indienilor Ohlone.

Intre San Diego la sud si Sonoma la nord exista 21 de atfel de misiuni (vorbesc de parca as fi vazut cel putin jumatate din ele), insa majoritatea au cazut prada ruinei si au fost apoi refacute la diferite momente in timp. Dupa construirea misiunii franciscane din Sonoma, California a incaput in mainile Mexicului si in felul acesta El Camino Real si-a intalnit capatul.

Am lasat apoi in urma vechea biserica si am petrecut cateva minute in bazilica bogat decorata ridicata langa ea, apoi am trecut in graba prin muzeu si am facut o plimbare prin micul si vechiul cimitir. Mai era inca o fata acolo, si, desi nu ne-am tulburat in nici un fel linistea, zambetul usor pe care l-am schimbat intre noi a fost exact gestul necesar ca sa putem sa citim inscriptiile de pe crucile vechi fara a incerca tristetea, experimentand doar o satisfacere blanda a curiozitatii, urmata de certitudinea ca ne vom intoarce curand la rosturile noastre cu amintiri asezate in ritmul linistit al ploii.

Din pacate, ideea de explorare si imblanzire a nemarginirilor vine mai mereu la pachet cu suferintele (si decimarea) provocate celor cuceriti. In cimitir se afla o coliba modelata dupa forma adaposturilor in au locuit indienii Ohlone vreme de mii de ani. Dupa 75 de ani de vietuire in compound, asezarea care avea ca si centru misiunea, un singur indian a supravietuit felului de viata adus de europeni, bolilor necunoscute pana atunci si faptului ca, prin acceptarea vietii la misiune, nativii si-au piedut dreptul de a calatori liber din loc in loc peste pamanturile care pana mai ieri fusesera numai ale lor.

Am parasit cimitirul, am trecut prin Gift Shop, asa cum mi se indicase, nu m-am oprit acolo decat ca sa multumesc pentru vizita si am revenit in strada.

Am mai petrecut cateva minute atenta la case si am pornit inapoi spre statia de tramvai. Stiu ca de cate ori o sa ma intorc la Mission Dolores, probabil sub un soare fara cusur, o sa fiu insotita mereu de impresia momentului in care am zarit pentru prima data simplitatea peretilor albi in ploaie.

Da, parea sa spuna silueta misiunii franciscane, ati ajuns incredibil de departe in cei 236 de ani, ati imblanzit departarile cu avioane si ati construit aparate electronice pe care nu incerc sa incep sa le inteleg, dar e bine sa pastrati intr-un pliu al sufletului prospetimea inceputurilor, ca sa puteti construi un echilibru intre tacerea spatiului de reculegere si zarva lumii.

Ambele sunt la fel de necesare fericirii.

Vintage Vanity Fair

Unele descoperiri in viata le-am facut singura, cu altele am fost ajutata de prieteni si restul urmeaza sa se produca de acum incolo. Gustul pentru Vanity Fair l-am deprins la recomandarea Corinei Stoica. Prima mea impresie despre revistele americane nu a fost chiar magulitoare, cantitatea bate calitatea, dar calitatea, acolo unde exista, e aproape fara cusur. Stilul Vanity Fair e atat de plin de vitalitate literara incat si daca as citi despre o gaina care a facut un ou, sunt convinsa ca m-as ridica din fotoliu pe deplin satisfacuta. Adaugati la asta faptul ca subiectul nu e niciodata o gaina care a facut un ou.

Numarul din august 2011 a prezentat un Flashback legat de  celebra coperta din 1991 cu Demi Moore goala si foarte insarcinata, pentru ca se implineau 20 de ani de la pozele cu care Annie Leibovitz a socat reprimata societate americana vecina si prietena.

Va inchipuiti cum mi-au iesit ochii din orbite zilele trecute, cand, hoinarind prin anticariat, am scos la iveala exact revista cu Demi Moore!!!!

Desi imaginatia mea alearga pe alocuri inaintea cailor, nici macar nu mi-as fi putut inchipui sa mi se intample vreodata asa ceva. Sa mai comunic si ca pretul a fost un dolar?

Imi petrec asadar seara de sambata cufundata in spiritul anului 1991, asa cum se desprinde din subiectele de august din Vanity Fair. Incerc sa imi amintesc ce faceam eu atunci si concluzia smulsa din vaile memoriei este ca abia trecusem cu succes de treapta a doua (pentru cine isi mai aminteste acest concept) si probabil imi petreceam vacanta de vara la bunici.

Ce se intampla insa in paginile supervizate la acea vreme de Tina Brown? Lucruri multe si interesante. Un articol consistent despre Vaclav Havel, unul despre Demi Moore, unul despre Pinot Noir (the soul becomes embarassingly poetic), unul despre copilaria si sucelile existentiale ale lui Saddam Hussein, o sarbatoare de articol despre Martha Graham, dansatoarea care a vibrat pana la cea mai intima fibra, reclame in care apar Claudia Schiffer si Isabella Rossellini, povestea ciudatului colectionar de arta Albert Barnes, toate incanta, intriga, informeaza.

Din cel mai recent numar Vanity Fair, cel de martie, inchinat filmului (mai ales de la Hollywood, e drept) remarc, pe langa un numar de actrite frumoase de la soare te poti uita dar la dansele ba,  noutati despre ce fac si cum arata divele Brigitte Bardot si Sophia Loren la momentul de viata numit conventional „77 de ani”: una reprezinta si acum chintesenta seductiei feminine rafinate, cealalta nu mai imbraca de mult rochii sau fuste dar spune ca e multumita cum stau lucrurile, ghiciti voi care e una si care cealalta.

Tot acum aflam sau ne reamintim de ce l-a preferat Sophia Loren ca sot pe Carlo Ponti in locul lui Carry Grant si cum alura de balerina a facut-o pe Brigitte Bardot sotia lui Roger Vadim la 17 ani.

Revenind la vintage, ma intreb cum o fi ajuns revista asta la mine, cine o fi cumparat-o acum aproape 21 de ani, ce s-a intamplat cu persoana respectiva, de ce s-a despartit acum de ea, cum ne tesem povestile in jurul obiectelor la care tinem si cate din obiectele respective au norocul sa treaca mai departe spre persoane care sa le iubeasca la fel de mult.

Trec revista cu Demi Moore printre lucrurile care ar avea un loc dedicat in valiza cu care as pleca spre o insula nu pustie ci vie, plina de soare, inspiratie, cafele fierbinti si oameni croiti dupa tiparul sofisticat care imi place.

Voi ce ati pune la prima strigare in valiza voastra?

Chicago Travel and Adventure Show

Sambata trecuta, umbland lela nici nu mai stiu pe unde, mi-am amintit brusc ca in oras se desfasoara lucrarile Travel and Adventure Show, un targ de turism care in intervalul ianuarie – martie se plimba prin cateva orase din America. The Show for Real Travelers, spunea anuntul, asa ca m-am oprit sa ma gandesc daca sunt eu un real traveler si am stabilit ca as putea sa fiu, daca ar fi dupa capul meu. Hai la targ, am zis.

Afara, frumos si primavara, cata vreme pot circula fara sa-mi indes pe cap caciula. Sar in metrou, parcurg distanta, merg pe jos cateva minute pana la centrul expozitional si here I am, gata de deschis sesiunea informativa. Merg ce merg, dupa sageti, cand imi dau seama ca nu merg bine si sunt aproape sa fortez usa la Chicago Outdoors Show sau ceva in acest registru. Desi in ultimul an am inceput sa apreciez tot mai mult iesirile in natura, n-am ajuns inca acolo unde sa pot fi vazuta la vanat sau pescuit. Sa nu intelegeti ca as vedea ceva rau in aceste activitati, doar ca nu ma potrivesc existential cu ele, desi, la cum se rastoarna lucrurile in viata mea, aproape ca nu m-ar mira sa vin peste cateva luni sa raportez cum arata curba care modeleaza matematic numarul de pesti prinsi in sezonul toamna-iarna.

Dar cum plecasem dupa travel, la travel am vrut sa ajung.

Am reusit sa imi reabilitez traseul si m-am prezentat cu zambetul pe buze sa imi iau bilet, ca uitasem sa iau de pe internet. Mi s-a pus o bratara portocalie la mana si am fost lasata sa umblu libera intre standuri care promiteau toata planeta. Am simtit ca din omoplati imi cresc aripi, inca ma mir si acum, la o saptamana dupa eveniment, ca nu m-am inaltat instantaneu deasupra incintei pentru o tura de zbor.

Argentina! Costa Rica! Noua Zeelanda! Mauritius! Olanda!!! Orice cetatean pasionat de plecari ar fi avut dificultati sa ramana sobru. Stanga, dreapta, fata, incotro sa o apuc? Am mers in fata, la stanga, la dreapta, la dreapta, la stanga, in fata, la dreapta, la stanga, intr-o dezorganizare de pasare calatoare care si-a pierdut cumpatul. Am zis ca asa nu facem nimic, drept pentru care m-am adunat si am luat-o metodic. Hm, dar ceva nu era in regula, parca cei care laudau destinatiile nu aveau la ei zest-ul promotional specific american, parca venisera acolo obligati de niste sefi absurzi… In plus, dintre tentatiile interne, erau mai ales orase cum ar fi Kansas City, Oklahoma City, interesante in felul lor, nu zic, dar nu exact in aria de acoperire a interesului meu capricios. Mda. Si, la internationali, ori nu era Brazilia, ori n-am vazut-o eu. Foarte multe standuri din Canada, chiar si Australia si, asa, cum am spus, Noua Zeelanda. Se acordau reduceri de 10% daca rezevai excursia din stand si erau diverse trageri la sorti dar n-am avut rabdare de asa ceva. Am remarcat cateva prezente din China si mai multe agentii care vindeau destinatii europene, in special Italia.

Mi-am revenit complet, ba chiar am batut spre un fel de dezamagire, mai ales ca am observat cu tristete ca Rick Steves, realizatorul ale carui emisiuni europene de calatorie le urmaresc cu placere pe canalul public, nu va vorbi la Chicago, intr-un fel il si inteleg. A fost prezenta in schimb alta doamna, care ne-a descris dificultatile deplasarilor in context global, printre care si faptul trist ca in unele hotele sapunul este ambalat in plastic, si ce naspa poate fi cand tu, calatorul, intri la dus si nu poti scoate sapunul din ambalaj, etc. Mai bine ne-ar fi pus in vedere sa nu ne spargem capul cand iesim din vana, asta chiar e un aspect care poate face diferenta in viata noastra turistica. Am iertat-o insa pe doamna, pentru ca a dat niste raspunsuri reusite cand s-au prezentat la microfon cetatenii din public, sa isi lamureasca diverse nelamuriri. Au venit cateva domnisoare care au impartasit cu noi faptul ca se pregatesc sa plece in luna de miere (God Bless) si Hawaii si alea, alea, cum ar veni. Da. La final a venit o domnisoara spre doamna care a intrebat care sunt cele mai grozave pericole care ar putea sa o pasca daca petrece sejurul de miere si amor in Croatia, adica hat departe. Plaja e plina de olandezi dezbracati, a venit raspunsul. Lumea a ras, fata a multumit si eu mi-am pus Croatia in bucket list.

Inca un lucru, atentie, wherever your fancy takes you, nu vorbi despre politica, imagine all the people living life as friends…

Si in turism, ca si in viata, unii oameni trebuie ghidati pas cu pas, altii o iau de capul lor, altii sunt o simbioza intre cei de mai sus, segmentare carevasazica.

Ceea ce imi aminteste de vecinii de avion cand m-am intors din California, oamenii si-au castigat respectul meu integral caci veneau dintr-un tur in Australia si Noua Zeelanda, dar, calatorind la asemenea amplitudini, am fost oarecum uimita sa ii vad asa de ingrijorati ca pierdusera deja legatura aviatica din Chicago spre casa si erau eminamente speriati cum o sa gaseasca un hotel langa aeroportul din Chi, loc in care le-am explicat ca nu ai unde sa arunci un ac cu gamalie, ca se infinge sigur intr-o receptie de hotel… In fine, sa ma intorc la oile din targul meu.

Mi-a placut prezentarea despre Costa Rica, mi-a facut pofta. Un aspect interesant pe care l-am retinut este ca 85% din hotelele din acesta tara sunt boutique – hotel, adica de dimensiuni mai reduse si nu apartin de marile lanturi care nu pot sa ofere aroma speciala a unui asezamant mai mic. Ai, ai, ai, ai , ai, ai, m-as duce si in Puerto Rico.

De fapt m-as duce oriunde izbucnesc forme si culori, m-as spala cu sapun ambalat in plastic, as manca o felie de pizza pe zi si o cina exotica pe saptamana, as supravietui estetic si intelectual olandezilor si exemplele ar putea sa continue dar poate mai aveti si altceva de facut.

Tot la expo am petrecut vreo 20 de minute ca spectator la dansurile mexicane, pierduta de admiratie in fata ritmurilor si costumelor. Exista dansuri la care cand esti martor ai senzatia ca ai pus degetul pe insasi pulsul vietii si, daca nu esti atent, te poti trezi ca picioarele se misca sub tine in ritmuri pe care nici nu stiai ca le sti.

All in all dupa amiaza a fost interesanta, mi-a improspatat dorul de duca, mi-a lasat cateva amintiri placute si fost un bun pretext sa va dau un semn de viata inainte de a reveni cu a treia felie a calatoriei la San Francisco. Tineti aproape, cum ar spune un domn important.

San Francisco – Impresii de Ianuarie (felia nr 2)

Episodul 2

Verde rasfatat de ploaie in Golden Gate Park si pasteluri urbane in Haight-Ashbury

Ramane cum am stabilit. Am scos capul din tren la Powell Street, adica exact in inima orasului, locul ideal de unde sa nu stii incotro sa o apuci mai intai. Spre deosebire de Ferlinghetti, care a avut sansa sa vada prima data San Francisco de la bordul unui vas care se apropia de tarmul golfului, eu apar intotdeauna de sub pamant, caci pe acolo trece mijlocul de transport care leaga aeroportul de centru, si, mai departe, de raspandirile suburbane adiacente. Daca Ferlinghetti a ramas cu impresia nestearsa a cladirilor albe asezate in ritmul unui Tunis zarit de pe mare, eu defilez si in zi de azi cu imaginea primului tramvai portocaliu zarit acum un an pe Market Street.

Iata insa ca ajunsa acolo ma mananca ingrozitor sa aman putin Mission Dolores si sa imi arunc faptura complicata intr-un cable car, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru captarea temporara a sentimentului de joy procurat de zanganitul vintage al vagonului colorat.  

Zis si facut. M-am asezat constiincioasa la coada, moment in care ghidul de calatorii pe care il aveam in geanta a dat scarbit din mana si i-a spus portofelului verde in care statea inghesuit ca se astepta de la mine sa devin mai sofisticata intre timp si sa nu mai cad prada celei mai populare atractii, ca un japonez entuziast, ca doar nu mai sunt pentru prima oara in oras.

Portofelul a zis ca pe el nu il deranjeaza asta, pentru ca e proaspat cumparat si deci n-a mai fost aici. Ghidul s-a retras inapoi in carapacea lui, constient ca si cu oamenii e greu sa te intelegi, dar si cu portofelele. Dupa ce am urcat in cable car si am mers doua statii am stiu exact ce vreau sa fac next, si anume sa cobor si sa iau un double decker, autobuzul acela care, contra cost, te plimba si iti explica ce miscari de trupe s-au derulat in cursul timpului prin locurile pe unde treci.

Am debarcat asadar la Union Square si m-am infipt plina de speranta sub palmierul din statia de autobuz, fara sa stiu exact ce va urma, dar deloc ingrijorata de asta. Cand a aparut primul double decker plouat am intrat in vorba cu omul care coordona tururile, i-am expus pasul meu si el mi le-a expus pe ale lui, schimb energetic din care m-am facut cu un permis de calatorie valabil trei zile si patru tururi, totul la jumatate de pret, because it’s raining so hard and you are still here with us, thank you.

Astea au fost imprejurarile istorice prin care m-am gasit instalata la geamul autobuzului care urma sa ne poate in ploaie prin Golden Gate Park si mai apoi prin epicentrul vibratiilor hippie, cartierul Haight-Ashbury. Parcul acopera 1013 acri, habar n-am cat e asta, dar ca sa traducem cumva, e lung de 4,5 km si lat undeva sub un kilometru, adica e mai intins decat Central Park din New York. Aici apare din nou unul din motivele pentru care imi place San Francisco, si anume ca e plin de atractii nascute din incapatanarea unor oameni care au gasit potrivit sa lupte cu opinia generala cum ca obiectivul respectiv e imposibil de realizat. Acesta a fost si cazul amenajarii acestui parc.

Am coborat asadar pe Geary Boulevard inspre ocean, am facut la stanga, am intersectat Fulton Street pe care am recunoscut-o din alta calatorie si ne-am oprit langa muzeul DeYoung. Toate acestea, desigur, in ploaie. Am rezistat cat am rezistat la parterul autobuzului, dupa care am urcat cu umbrela pe puntea de observatie. Cu mine au mai urcat doua fete, nemtoaice dupa intonatie. Odata ajunsa sus e clar ca n-am mai vrut sa cobor si am ramas acolo aproape pana la final. Le-am facut o poza fetelor si am povestit un pic. Una din ele, cea mai volubila, mi-a spus ca sunt din Munchen si petrec doar doua zile in California. Atunci m-a lovit cheful sa ma laud un pic cu internationalitatea mea, deci am subliniat ca si eu am zburat in vara prin Munchen. Am mai schimbat cateva idei, dupa care, desi de obicei ma abtin de la „sindromul compartimentului de tren”, adica practica prin care iti deserti povestea vietii intre Brasov si Sighisoara, am intrebat-o totusi pe fata cu care vorbeam cu ce ocazie viziteaza San Francisco. Mi-a raspuns foarte amabila ca e stewardesa la Lufthansa si se afla in pauza dintre curse. Deci m-am laudat ca am zburat si eu o data pe an prin Munchen exact unei stewardese de la Luftahnsa!!! Atunci mi-am stabilit 31 martie 2012 ca deadline al perioadei de abstinenta laudativa pe care am inceput-o atunci si acolo si o respect si acum.

Parcul in ploaie a fost superb. Verdele era mai verde, mirosurile vegetale erau mai innebunitoare, palmierii erau mai frumosi, florile mai senzuale.

A intervenit apoi lupta interna intre pofta de a savura momentul si dorinta de a face totusi si cateva poze. Nu e chiar cel mai simplu lucru sa faci poze reusite la etajul 1 al unui autobuz care merge pe dealuri, intr-o ploaie torentiala, cu umbrela in mana, ca sa nu distrugi complet aparatul foto, ca de capul personal ce sa mai vorbim.

Dar cartierul care m-a facut sa exclam a fost Haight-Ashbury, sediul nebuniei hippie de la mijlocul anilor ”60. Intotdeauna sunt o adoratoare garantata a caselor colorate, a magazinelor mici, a strazilor interesante. Mi-am scrijelit deja in agenda sa ma intorc acolo si sa ma plimb in tihna pe jos, negrabita de nimic. In cursul calatoriei era sa dau cu dintii de bara platformei din fata  a autobuzului si sa imi prind aparatul foto in firele de troleibuz, in incercarea de a capta cumva culorile si formele care defilau generoase pe langa noi. Se pot face poze superbe acolo dar e preferabil sa le faci de la sol.

 Am trecut apoi prin Alamo Square, unde se afla sirul de case victoriene celebre, suprapuse la orizont peste panorama centrului cu zgaraie nori. Totul se zarea, desigur, intr-o ceata umeda, dar mie mi-a placut atmosfera.

Dupa ce am coborat spre Civic Center temperatura sufleteasca a inceput sa imi scada, prilej cu care am observat ca blugii imi sunt uzi de la genunchi in jos, detaliu pe care nu il remarcasem pana atunci. Intoarcerea in Union Square m-a adus inapoi cu picioarele pe pamant, am coborat la parterul autobuzului si am simtit senzatia de sfarseala placuta provocata de prea multa frumusete ingramadita intr-un timp prea scurt.

Recomand San Francisco in ploaie, recomand San Francisco in soare, recomand sa nu incetam niciodata sa cautam locurile si starile pitoresti si recomand sa nu ezitam nici chiar atunci cand nu e prea clar cum se va asterne ziua, saptamana, luna, viata.

 ***

(Poftiti jos din autobuz, urmeaza o vizita, tot prin ploaie, desigur, la Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, a sasea misiune spaniola din El Camino Real, calea presarata cu 21 de misiuni si coloana vertebrala pe care s-a construit California. Daca v-a placut calatoria puteti lasa o bancnota virtuala in sectiunea comentarii sau un like la tatal nostru Zuckerberg, da, asta cu IPO de 5 bilioane, pentru cunoscatori.)

Balada radioascultatorului mirat

I heard ca Adele are si alte cantece decat Someone like you. Eu una consider ca mi-am facut datoria cetateneasca fata de aceasta melodie: mi-am smuls parul din cap, m-am zgaraiat pe maini si am zgaraiat peretii, mi-am dat pumni, am plans, am urlat la luna. Ce poti cere mai mult de la un radioascultator fidel? Daca ne oprim un pic, bagam de seama ca omul s-a settle down, ba chiar e married, ceea ce mie mi se pare a fi o problema, in caz ca are obraznicia sa fie si fericit. Dar eu sper sincer ca nu e, pentru ca si altruismul meu legendar are limite omenesti, egoiste carevasazica, si eu tin cu Adele, nu cu cealalta care „gave you something I couldn’t give to you”.

Dar trecand peste introducere, atac cuprinsul cu ideea ca ma mira round trip pana la Dumnezeu cum de realizatorii de programe de la cele doua radio-uri pe care le ascult constant par sa fi facut un legamant crancen sa nu difuzeze decat si numai Someone like you.

Primul radio il ascult in masina, este compus mai ales din muzica saltareata + Adele, Someone like you, adica. Luni bune eu nici n-am stiu ca ea canta si altceva. Am crezut ca a inregistrat un disc intreg cu aceeasi melodie si noi suportam consecintele. Dar nu, mai are un manunchi de piese chiar mai reusite decat cea incriminata mai sus si aici intervine intrebarea mea legitima: oare pentru celelalte nu exista inca drept de difuzare, o fi la mijloc vreun blocaj din asta de business care tine cand si cand lumea in loc?

Al doilea radio il ascult in casa si e vorba de EuropaFM. Sunt fan EuropaFM de cand imi luasem de mult vandutul apartament din Deva si faceam pe parchet un puzzle cu un caine si ascultam la casetofonul adus din Ungaria primele programe lansate cu bun gust in eter. Imi plac prezentatorii, vocile, personalitatile, imi plac umorul, stilul de prezentare, muzica, tot. Dar nu-mi place ca nici ei nu par a fi auzit ca Adele canta si altceva decat Someone like you.

Pun aceeasi intrebare: asa e procedura, se difuzeaza un singur cantec pana un ascultator sau altul cedeaza nervos si intreaba de ce?

Chiar sunt curioasa sa stiu raspunsul.

Update: Am dovada clara ca nu scriu degeaba. Desi randurile astea le-am asternut in urma cu cateva zile si n-am reusit sa le public aici, ele au avut efect. La radio-ul din masina Someone like you a incetat in sfarsit si de doua zile s-a declansat campania „Set fire to the rain”. Prima data cand am auzit-o la radio m-a trecut un fior securist, am zis, mai, astia imi umbla prin fisiere, sa vada pentru ce mai protestez si apoi rezolva instantaneu problema…

In dimineata asta, daca ar fi vrut, vecinul m-ar fi putut vedea in masina parcata in fata casei, cantand din rarunchi cu Adele “Set fire to the rain”.

It’s a side of you, that I never knew, never knew…