„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Ban de ban

de

Într-o zi, la o petrecere, între un cârnăcior picant şi un dumicat de conopidă la abur, m-a ajuns pe nepregătite un damf de sinceritate incontrolabilă şi am mărturisit cui luase cârnăciorul de langă, că şi pe mine mă bate gândul să mă apropii de România.  Aaaaaaa, s-a oprit interlocutoarea mea din împuns conopida cu scobitoarea, înseamna că ţi-ai aranjat deja un servici, ştii că acolo se intră numai cu bani.

Nu mai sunt nici eu inocenta desăvârşită din urmă cu nişte ani, ci doar inocenta realistă de acum, însă ameninţarea asta m-a cam pocnit peste apetit. Numai gândul ăsta mă face să mă înfior. Lasă, zice, te duci tu, dai nişte dolari, îţi găseşti ceva la un birou unde să nu faci nimica toata ziua şi o să fie bine. Mă uit cu indignare la tanti asta care mestecă laolaltă măsline şi mentalităţi şi mă scutur, încredintată că, deşi invizibile la o evaluare ca de la scobitoare la scobitoare, am şi eu ceva rămăşiţe de calităţi care, cel putin teoretic, ar trebui să imi înlesnească în continuare accesul la o sursă cinstită de trai, în caz că schimb locaţia, în caz că îmi schimb gândul, în caz că, în sfârşit, schimb şi eu ceva.

Din cugetările astea neuronii au făcut atingere şi mi-a revenit în minte primul târg de job-uri la care am luat parte în calitatea de proaspătă forţă de muncă. Am avut ceva emoţii dar când am ajuns la locul de tăiere a capului m-am prezentat destul de onorabil. Unde mai pui că, încurajată de succes, am stat la coadă să le vorbesc şi în engleză, limbă despre care nu ştiam prea multe detalii atunci. Noroc că doamna care trebuia să ne asculte a avut o urgenţă transmisă prin celular şi noi, cei din a doua jumătate a cozii, am fost reprogramaţi pentru târgul următor.

Pentru angajare am dat atât de multe teste că mereu îmi mai sărea, retroactiv, câte un capac. Apoi am învăţat, de curiozitate şi din plăcere, limba engleză. A trebuit să o dibuiesc singură, că la şcoală nu mi-au putut veni de hac. Era ceva necurat la mijloc, naiba ştie, căci singurul cuvânt pe care l-am reţinut în clasă a fost donkey. Si nu pricepeam, cum adică I am eating? Când mi-a căzut fisa, a facut-o cu zgomot masiv şi de atunci n-am mai avut probleme, măcar în acest domeniu. Înainte de asta, însă, am trăit un episod educaţional în care a trebuit să ies în faţa colegilor şi să mimez un cuvânt englezesc iar ei să îl ghicească. Am mimat la foc automat donkey, toată lumea s-a prins în două secunde şi apoi m-am dus la loc, să-mi copiez tema la chimie.

Fluxul neuronal mi se prelinge, nostalgic, printre amintirile despre viaţa din departamentul de marketing al unei importante edituri. Am trăit acolo, printre altele, un mic cutremur, o eclipsă de soare, lansări, târguri de carte şi alte lucruri de care mi se face dor. Acum, în etapa americană, îmi trec prin mâini atât de multe extrase de cont şi cecuri încât mi-am inventat un sistem de autoapărare bazat pe ascunderea sistematică în baie, cu o carte, ca să îmi ia mintea de la cifre, căci altfel simt cum sub cutia mea craniană se foieşte o explozie.

Da, probabil că se dau bani, sunt convinsă că se dau bani, numai că mă rog lui Dumnezeu să mă inspire să îmi obţin următoarele joburi tot aşa, pe baze cinstite, ca sa ma pot uita în oglindă cu inima uşoară şi să aştept cu nerăbdare dimineţile care vin.

Mi-au mai dat curaj şi doamnele din revista mea englezească de psihologie, care zic că au ieşit cu bine din încâlceli de viaţă chiar mai elaborate decât ale mele. Poate că dacă între timp am mai prins câţiva trandafiri în buchetul priceperii lumeşti o să ajute şi asta la ceva, la un moment dat. Zilele astea tot am nişte fantezii nocturne în care ies cu bine de pe băncile şi bancurile de lucru uleioase ale facultăţii şi aterizez direct într-un mediu dinamic, de oameni cu mintea brici, cărora le pasă de faptul că tot ce vreau e ca treaba să iasă foarte bine. Dar bineînţeles că ceasul deşteptător face zilnic fărâme aceste construcţii ideatice ieşite din matca realismului fost tovărăşesc, actual competitiv, şi eu revin, cu oarecare dificultăţi, la liniştea înşelătoare a dilemelor pe care stau ca pe o bombă.

Dar dacă fac totuşi schimbarea şi mă şi angajez onorabil, jur ca banii despre care discutam în primul paragraf să îi pun într-un ciorap curat şi să merg cu ei la plimbare pe un bulevard european cu copaci bătrâni şi garduri de fier forjat, unde fac câteva poze şi i le trimit, pe e-mail, prezicătoarei din primul paragraf, să nu îi cadă bine conopida.

Tag-uri:
·
Categorii:
mentalitati

Comentarii

  • Amalia, eu nu am dat bani in viata mea si toate joburile le-am gasit in ziar.
    Se poate! Se putea si inainte si se poate si acum sa-ti castigi un trai cinstit intrand pe usa din fata.

    E o prostie ce a spus doamna respectiva. Sunt indignata.

    Anemari 12 aprilie 2010 15:37 Răspunde
  • Amalia draga mea, la drum trebuie sa pleci hoarat!
    apropos… ce face domana cu asemenea idei pe aici pe langa noi?

    CristinaC 12 aprilie 2010 16:46 Răspunde
  • Hmm…nu stiu ce sa zic…depinde ce vrei sa faci 🙂 Exista domenii in care poti castiga decent in Romania, poti urca in ierarhie si avea proiecte multe si marete. Nu stiu exact care or fi serviciile alea, ca nu m-au atras 🙂 Daca esti fire boema si vrei sa scrii, ai nevoie de un al doilea serviciu (plicticos), un sot sau parinti care sa te sustina. Pentru mine, tara ideala e cea in care as putea doar sa trimit, prin mail, articole (oricate, despre aproape orice). M-as muta acolo maine.

    Anda 13 aprilie 2010 0:03 Răspunde
  • Amalia, eu cred ca doamna cu conopida avea partial dreptate. Evident, iti poti gasi un job in Romania, pentru care sa primesti bani decenti si pentru care sa muncesti de te rupi. Dar daca vrei sa castigi si mai multi bani si sa muncesti infinit mai putin, o pila este musai… eu vad asta unde lucrez…. dupa teste si interviuri m-au angajat si acum muncesc pe branci si ma stresez tare mult… dar am numerosi colegi, care doar pentru ca parintii lor sunt amici de-ai sefului cel mare, isi permit sa isi ia concediu o data pe luna, sa se invoiasca saptamanal si sa munceasca cand le vine cheful…Evident, acesti colegi iau salarii mai mari- banuiesc ca e stresant pentru ei sa vada cum muncesc altii….
    Poate nu peste tot e asa, dar cred ca in majoritatea cazurilor asa e 🙁 Si nu vorbesc doar din experienta proprie, dar am numerosi amici si prietene care traverseaza situatii asemanatoare….
    Dar sper sa nu te descurajez, oricum speranta moare ultima si eu continui sa sper ca lucrurile se vor schimba si in Romania. Daca unii dintre noi se angajeaza corect, oricum vom avea numerosi colegi angajati ‘incorect’….

    Adnya 13 aprilie 2010 11:40 Răspunde
  • Buna dimineata.
    Doamna aceea, draga Amalia, stia ea ceva, dar lucrurile se mai schimba.
    Pentru un job in care sa plimbi(eventual) niste hartii pe post de rapoarte (pe care nu se stie cine le face si si le asuma in caz ca nu-i nimic de capul lor) si ok platit (cca 1000 USD/luna) intr-un sector public sunt sigura ca trebuie sa spaguiesti pe cineva, si-ti spun sigur ca nu pe cineva de la fostul serviciu de cadre, actualmente serviciul personal, HR-ul , de fapt, abreviere ce a castigat teren si in Ro, o data cu aparitia multinationalelor; pe cineva mai de sus, asa, care intr-un anume minister, de exemplu, nu are nicio problema daca se schimba partidul de la putere, pen’ ca asa-i pozitia lui: de mijloc. Pentru o slujba cu hartogaraie maxima, ca se stie cat suntem de birocrati, ca sistem, in sectorul public sau privat si platita mediu spre prost iti garantez ca nu ai de ce sa dai cuiva nicio atentie sau o maslina, ceva, pentru ca asta este genul de job pe care nu se bate nimeni; sunt sanse sa te gaseasca pensia acolo, faci munca de chinez batran si cresterile tale salariale sunt vizibile o data la cativa ani, de-or fi si alea..
    Bineinteles, exista si alte variante sa muncesti in tara asta, nu neaparat job de birou, printre hartii sau email-uri, tema este ampla si e mult de vorbit pe marginea ei.
    Eu, personal, cred ca tu nu ar trebui sa dai nimanui bani sa te angajezi in Romania, numai ca e posibil, in functie de angajator, sa aiba greutatea ei experienta ta din State. Dar asta depinde de cei care te vor in compania lor, mintile deschise cu putere decizionala sunt destul de putine si intimidate, ca numar, de marea masa optuza si croita doar pe profit; sunt putini cei care accepta sa plateasca valoarea intr-o resursa umana din propria firma, in general sistemul de gandire se zbate inca in feudalism..

    Una 14 aprilie 2010 11:49 Răspunde
  • Ciao Adnya.
    Am mai vazut si eu filmul de care spui si pe care esti obligata sa-l vizionezi in compania in care lucrezi. Pana acum vreo doi ani am muncit si eu intr-o astfel de firma, cu pretentii de multinationala si leader in domeniul de activitate, cu peste 150 de angajati, dar prevazuta cu un departament anume de pilosi. Si numele departamentului era destul de interesant: ”Proffesional Services”. O adunatura de beizadele de bancheri si oameni politici care aveau leptoape si telefoane mobile platite de angajator, plus deconturi la benzina far’de’limite, plus salarii foarte bune. Iar biroul le era permanent gol, iar scuza ”x-y-z este/sunt la client” era istovita de sens, pentru ca nu prea aveau clienti; nu ne-a fost greu sa ne prindem ca de fapt departamentul ala producea cei mai multi bani in toata firma, taticii si mamicile celor de-acolo semnau contracte de sute de mii de euro cu firma-angajatoare, iar parandaratul trebuia sa vin cumva, oficial si in acte..
    Nu, nu d’aia am plecat de-acolo , m-au scarbit alte chestii: )

    Una 14 aprilie 2010 11:58 Răspunde
  • Anemari, te cred si imi face bine raspunsul tau. Cel mai mult m-a ingrijorat aspiratia asta la a nu face nimic si a fi fericit 🙂

    amalia 15 aprilie 2010 17:44 Răspunde
  • Cristina, doamna viziteaza, de fapt, nu, ingrijeste un copil.

    amalia 15 aprilie 2010 17:47 Răspunde
  • Anda, te-as vizita si eu in tara ideala. Pana la urma nici realitatea nu e chiar asa de rea, trebuie numai sa se schimbe incetisor raportul intre oamenii cu conopida si oamenii carora le e drag de munca lor.

    amalia 15 aprilie 2010 17:57 Răspunde
  • Adnya, bine ai venit! Stiu ce spui, intr-un moment de saturatie am parasit si eu tot ce era acasa. Vedeam cum merg lucrurile si, desi incercam sa fac tot ce imi statea in puteri, asta nu prea conta.

    amalia 15 aprilie 2010 18:02 Răspunde
  • Una, esti mereu atat de tonica in comentariile tale! Imi face bine sa te citesc. Probabil ca daca vin o sa o iau din nou de la vreun inceput, o sa fie interesant. Mi-ar placea ca inceputul acela sa includa cumva si limba engleza, caci mi-a devenit foarte draga.
    Intre timp ma ocup de primavara de aici, caci a venit cu toata forta, cu toate florile, cu toata frumusetea ei.
    Te salut cu mare drag.

    amalia 15 aprilie 2010 18:10 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title