California, mon amour

Cand Mr Big i-a spus lui Carrie ca se muta in Napa am zis ca Mr Big a innebunit. Cum sa parasesti New York-ul si ce e Napa asta anyway? Ca locatara cinstita a Midwest-ului, jindul meu indreptat spre New York lua o forma aproape fizica. Prima data am ajuns acolo cand prietena mea buna imi tot povestea cum se plimba prin Manhattan si am zis simplu: vin si eu. M-am mai dus inca o data, peste ani, si era sa merg si a treia oara, doar ca atunci, printr-o rasturnare de situatie, am ajuns la San Francisco. Deci Mr Big lasa in urma orasul, cultura, textura, pe Carrie, si pleaca. Nici producatorii Sex and the City nu ne-au aratat ulterior nu stiu ce din Napa, parca numai o data pe Mr Big in cizme de cauciuc facandu-se ca face ceva pe un ogor, langa un tractoras.Tot intrigata am ramas.

Trecut-au anii ca nouri lungi pe sesuri interminabile si asa intrigata am mai trait o buna bucata de vreme. Cand am ajuns in Napa, acest Jidvei american generos si insorit, i-am dat partial dreptate lui Mr Big, atata doar ca el se intorsese intre timp la New York. Zeci de vinarii, unele aliniate la strada mare, altele ascunse mestesugit printre dealuri pitoresti, asteapta, rabdatoare si complicate precum licorile pe care le produc, sa te loveasca inspiratia de a le trece poarta. Nici un muritor, oricat de puternic si plin de bune intentii ar fi, nu le poate incerca pe toate intr-o zi.

Dar, cu tot renumele Napa Valley, renume intensificat de recomandarile revistelor de calatorie, care au obiceiul sa o aseze in mod consistent pe lista locurilor care trebuie vizitate pe parcursul existential, exista voci si panouri care sustin ca adevarata vale a vinurilor e mai la stanga, la vest adica, si raspunde la numele de Sonoma. Alta vale, alte dealuri, alte intinderi de vita de vie cucerita de flori galbene, alti copaci albi si roz, alte motive de a-ti pierde capul. Dar nu despre vinuri venisem sa povestesc azi,  ci despre un scriitor care a trait aici. Jack London.

Ca orice copil comunist cuminte, am citit Colt Alb, m-am bucurat si am plans cu puiul de caine-lup, si am fost departe sa imi inchipui ca intr-o buna zi de martie am sa colind in voie domeniul superb pe care scriitorul si l-a facut cadou in California. Nascut la San Francisco din mama certa si tata cu o poveste mai lunga, la 10 ani a intalnit-o ca bibliotecara la Oakland pe poeta Ina Coolbrith, care i-a detectat, incurajat si indrumat pofta de lectura. Asa au unii noroc. Povestile din carti s-au combinat cu natura curioasa si aventuroasa a copilului, transformandu-l intr-un adolescent si un adult langa al carui parcurs de viata cuvantul plictisitor nu are ce cauta. A scris mult si de destule ori special pentru bani, ceea ce mi se pare de iertat cata vreme a creat si un Colt Alb care aprinde chiar si azi imaginatia copiilor capitalisti indragostiti de citit. Jurnalist, scriitor, calator, Jack London e taiat clar dupa tiparul care imi place. Mi se pare mie sau in unele poze seamana cu Kennedy?

La 17 ani a navigat spre Japonia, la 18 ani a petrecut 30 de zile intr-o inchisoare din zona Niagara pentru peregrinari prea prelungite pe drumurile patriei, apoi s-a intors la Oakland sa se ocupe de liceu. Si-a dorit sa studieze la Berkeley University si a studiat, desi n-a stat destul ca sa isi obtina diploma. La 21 de ani si-a insotit cumnatul in vanatoarea de aur si povesti din Klondike, la granita dintre Canada si Alaska. Un an mai tarziu s-a intors in California, hotarat sa scrie in asa fel incat sa fie publicat. Ajutat de rabufnirile tehnologice care la 1900 au facut posibila tiparirea pe scara larga a revistelor destinate publicului larg, Jack London a dat curs chemarii de a scrie povestiri scurte, foarte cerute de respectivele publicatii.

Un om care calatoreste si stie sa povesteasca. Cunoasteti o inventie mai interesanta pe acest pamant?

A trait putin, numai 40 de ani. A iubit natura si s-a inspirat din ea. A fost, inainte de toate, viu, nesupus, greu de incadrat in tipare. Daca setea de drum si-a potolit-o cu sirul de aventuri care l-au purtat la capetele zarilor, nevoia de asezare l-a imboldit sa cumpere un pamant frumos, pe care asa l-a si botezat: Beauty Ranch. Senzatia principala este ca ai lasat in urma relele lumii si, probabil bazat pe un cumul de fapte bune de care nu-ti mai aduci aminte, ti s-a permis sa te infrupti din privelistea viilor, mirosul padurii, jocul de forme si culori al dealurilor, corul nedisciplinat al pasarilor si amintirea scriitorului. Pare un pamant pus laolalta in numele bucuriei de a trai. O dovada ca unde exista o pasiune ramane in urma ceva bun. In cazul de fata a fost pasiunea pentru pamanat, agricultura si felurite experimentari care, e drept, i-au absorbit o buna parte din avere dar l-au facut fericit.

Casa simpla si alba in care a trait cu a doua sotie si in care a scris mult sta gata sa raspunda si azi curiozitatii vizitatorilor. Langa ea, ruinele vechii vinarii distruse la cutremurul din 1906. Intre peretii de piatra isi face de cap o nesfarsire de flori mici, porticalii. Deasupra, cerul. De la casa alba, drumul impaca disciplina frumoasa a vitei de vie pe stanga cu toanele si promisiunile dealurilor pe dreapta, apoi continua in padure si duce la un lac care, surpriza, e rosu. Cativa copaci de pe mal bat cu formele lor serios la puncte imaginatia unor artisti ale caror lucrari le-am vazut mai in vale. Un tinut frumos, unde daca iti pierzi capul nu se poate supara nimeni pe tine, ba poate chiar e firesc  sa se intample asa.

Era sa uit de padurea de eucalipti, de cladirile care tineau de intimitatile fermei si de casa cu 26 de incaperi pe care Jack London a tinut sa o aiba. S- a bucurat insa putin de ea, caci casa a ars aproape imediat dupa ce a fost terminata. Locul raspandeste si acum un sentiment de mister, un ceva alunecos care, in creierii Californiei, mi-a amintit de Cetatea Devei.

Mi-a placut numele celei de-a doua sotii, Charmian, alaturi de care a trait mai bine de 10 ani, care l-a inspirat la scris, l-a insotit in multe dintre calatorii si din al carei job description ca femeie lipsea inhibitia inutila.

Mi-a fost usor sa mi-l inchipui pe Jack London povestind insufletit cu Charmian si prietenii adunati de pe te miri unde, amestecandu-si vitalitatea cu atmosfera inceputului de seara.

I would rather be ashes than dust!
I would rather that my spark should burn out
in a brilliant blaze than it should be stifled by dry-rot.
I would rather be a superb meteor, every atom
of me in magnificent glow, than a sleepy and permanent planet.
The function of man is to live, not to exist.
I shall not waste my days trying to prolong them.
I shall use my time.

Acesta este Credo-ul lui London si se refera la viata, nu la moarte. S-a spus ca poate totusi nu sunt exact cuvintele lui, cercetatorii au purces la rascolit documente ca sa stabileasca un adevar care nici nu mai conteaza atat de mult. Pentru ca, indiferent daca a spus sau nu acestea cuvinte, Jack London le-a trait.

***

(Extras din California, mon amour – o carte care merita sa apara)