„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Caramitru, Eminescu, Chicago

de

In seara asta, la Chicago, Ion Caramitru s-a facut grav vinovat de stimularea apetitului nostru pentru poezie. Chiar cand incepusem sa ma tem ca visez prea mult, ca citesc prea mult, ca sper prea mult, chiar cand am fost tentata sa cred ca ei au dreptate si nu eu, au venit versurile insotite de cateva bucati muzicale si de randuri din caiele adapostite in lada cu care Eminescu ne-a trecut prin lume. Am asteptat ora 7 cu emotie, cu nerabdarea cu care te pregatesti de festin.

Dupa acordurile de clarinet ale lui Aurelian-Octav Popa, ne-am trezit fata in fata cu cea mai buna interpretare a Luceafarului. N-au mai fost acolo Caramitru – omul sau Eminescu – laudatul si neintelesul, ci ne-am conectat direct la Har, intr-un moment de splendida intimitate desfasurata in public. Mi-am strans pumnii ca sa rezist pasiunii cu care, prin vocea Actorului, Luceafarul implora schimbarea ordinii firii. „Dar moartea nu se poate”.

Cine stie unde s-au dus minutele, cine stie daca n-au stat pe loc, cu barbia in palma, prinse in jocul speculativ al randurilor inspirate de filozofii germani. Cine stie daca nu ne-am contaminat si noi un pic de nemurire. Cine stie cate rani sufletesti s-au alinat, invinse de poezie. Cine stie cate s-au adancit, rascolite de ea. Cine stie cum ar arata o matematica adusa pe lume special ca sa le tina socoteala.

Din programul tiparit am aflat ca randurile intercalate intre poezii sunt din manuscrisele poetului, acum transpuse in sistem digital de catre Academia Romana, un proiect care s-a bucurat de ingrijirea lui Ion Caramitru. Si mi l-am inchipuit pe Eminescu insotit de cufarul cu caiete, sclav si print, supus harului si urcandu-se prin el deasupra lumii. M-am gandit la om. M-am gandit la inclestarea dintre om si artist. M-am gandit cum artistii mari, adevarati, ne-trisori, isi hranesc chemarea pana aceasta ii consuma, ii distruge. M-am gandit si la Van Gogh. M-am gandit cum au trait vieti scurte, grele, zbuciumate, si au lasat in urma lor, in  calea noastra, surse din care, la un final de duminica de vara, ne putem potoli foamea de „altceva”.

Sunt cinci astfel de intalniri anul acesta in Statele Unite, doua au fost pe Coasta de Est, a treia in seara aceasta la Chicago si urmatoarele doua vor fi in California, mai intai in sud si apoi in nord.

 Joi, 12 iuliem 7pm, Los Angeles, CA,

 UCLA, Royce Hall, Humanities Conference Room, 340 Royce Drive

Duminica, 15 iulie, 3pm

All Saints Church, 2nd St and D St, Hayward, CA, 94541

(pentru cei din zona San Francisco)

Meritul organizatoric principal apartine Institutului Cultural Roman din New York si este al doilea an in care este organizat acest turneu. Sper sa devina traditie.

La final s-au pus cateva intrebari destepte, s-au pus cateva intrebari dintr-o alta categorie, (doamna, va implor, nu mai purtati pantaloni cu imprimeu cu bluza cu imprimeu), s-a discutat, s-a ras, s-au facut planuri. Ah, oare se poate renunta in introducerile viitoarelor spectacole la termeni precum „prestigioasele realizari”? Putem mai mult. Putem mai subtil.

***

L-am asediat pentru poze.

Ni s-au dat 20 de minute pentru a ne infrupta din aura Actorului. Am navalit pe el, poti ucide si cu iubirea. La ora 10 aveau rezervarea pentru cina, in mod sigur au intarziat. O doamna ma admonesteaza ca sar peste rand, am rugat-o sa nu se teama.

 

Maestre, numele meu este Amalia si scriu alaturi de Alice Nastase. Va multumesc pentru aceasta seara. Aplauzele, fotografiile si cuvintele sunt incercarea noastra nereusita dar necesara de a opri ce nu poate fi oprit, de a capta ce nu poate fi captat. Multumesc pentru neprinsul care ne-a alunecat intre suflete.

***

Mai trebuia sa-i spun ceva. In timp ce m-am bulucit iar pe scena am uitat ce. Da. Ce bine ca in seara asta l-am avut si pe profesorul Socrate cu noi.

 

(Nu m-am dus la poze din egoismul de a-mi vedea figura alaturi de o personalitate atat de mare ci din egoismul de a ma apropia de har).

Comentarii

  • Amalia, a fost grozav ca ai fost si a fost bine ca ai facut si poze. Nu din egoism ci din placere. Recunosc emotia descrisa de tine in trairile personale intamplate, cu ani in urma, cand maestrul a fost la Timisoara si a recitat, in acelasi stil inconfundabil din opera lui Eminescu.
    Viata, in sine, este o taina si o sansa. Doar geniile, insa, o aseaza in nemurire pentru generatiile urmatoare. Ei isisi traiesc de cele mai multe ori ciudat si de neexplicat. Harul are arderile lui care duc la capodoperele care apoi ne apartin, intr-o mai mare sau mai mica masura. Depinde de cum privim, fiecare dintre noi.

    Moi 9 iulie 2012 8:29 Răspunde
  • Anul trecut dinspre Coasta de Est turneul a urcat spre Canada, anul asta merge spre Vest. Stiam, dar acum am inteles si mai fara de scapare, cat de mult tanjesc dupa asa ceva. Mi-am amintit vremea in care mergeam la spectacole de teatru, mai intai chiar la Deva, apoi in alte orase, mai mari. S-a discutat si despre aducerea unui spectacol de teatru, desi Maestrul a explicat ca e nevoie de o scena adevarata, de decoruri, de mai mult. Am luat parte la un inceput inspirat, peste care sper sa se mai construiasca.

    amalia 9 iulie 2012 12:25 Răspunde
  • Este o mare onoare si bucurie ca scriu si simt alaturi de tine. E frumos si la tine in fotografii, si la tine in suflet.

    Alice Nastase Buciuta 10 iulie 2012 20:35 Răspunde
  • Iti multumesc, ALice.

    amalia 20 iulie 2012 21:11 Răspunde
  • Am zambit in timp ce am citit, ba chiar m-am amuzat.Este adevarat, ca este un mare interpret al poeziilor lui Eminescu, ca impreuna cu Valeria Seciu si Ovidiu Iuliu Moldovan, fie iertat!, faceau sali pline, tineau spectacole memorabile doar cu poezii scrise de Eminescu.
    Caramitru este mare ca actor, a avut si noroc in teatru, ceea ce e mare lucru, ca nu a cautat roluri, ci au venit spre el, insa la ora actuala nu mai joaca, chiar daca este directorul „Nationalului”. Si-i place sa fie adulat si aplaudat, si e constient de valoarea lui. Si acum are succes la femei brunete, desi i-au placut blondele intotdeauna.
    Fiind in teatru si lucrand cu ei, vad viata actorilor altfel. Nu lucrez la Teatrul National, ci in alt teatru.
    Il cunosc destul de bine. Mi-a fost sef candva, dar nu in teatru, ci cand era ministru, am vorbit cu el cu o zi inainte de a pleca in Canada… Ce repede trece timpul!
    Ma bucur pentru bucuria ta, Amalia! Se simte ca ti-e dor…

    monica andrei 21 iulie 2012 8:55 Răspunde
  • Monica, bine ai revenit!
    Cred ca faci parte dintr-o lume fascinanta, chiar daca tu o vezi un pic diferit fata de noi, cei din sala. Eu mi-am construit mai recent un nou instrument de masura: in cazul in care ceva imi lasa o impresie care va dura o viata, atunci inseamna ca a fost bun.
    Cred ca sa fii constient de valoarea ta, in cazul in care esti o valoare, e ceva mai mult bun decat rau. Problema apare apare atunci cand oamenilor fara nu stiu ce merite li se nazare ca sunt mari valori.
    Am vazut spectacolul de doua ori, o data la Chicago si apoi in nordul Californiei. In California n-am fost mai mult de 40 de spectatori.
    N-am ascuns niciodata ca mi-e dor.

    amalia 22 iulie 2012 10:18 Răspunde
  • O vreme n-am putut sa intru aici si m-am mirat. Acum stiu de ce… Imi place poza, care-i mult mai interesanta decat cea de dinainte. Esti mult mai tanara decat credeam, senzuala, inteligenta si ai darul de a-l face pe om sa viseze.

    monica andrei 15 august 2012 8:10 Răspunde

Lasă un răspuns la monica andrei Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title