A Room of My Own Soul

In ultimul timp merg la culcare simplu cetatean si dimineata ma trezesc critic de specialitate. Specialitatea variaza dupa reguli carora nu li s-a dat de cap, azi critic literar, maine critic de film, poimaine critic existential, so on and so forth, cum ar zice americanul care n-a vrut sa invete limba romana. In dimineata asta sunt critic de amenajari interioare.

Am navigat/ treierat internetul, depinde daca privim din perspectiva navala sau agricola, si dupa toate hoinarerile, de poza asta nu m-am mai putut desparti. Are ceva care mi-a mers la inima. Un je ne sais quoi, adica. Dupa ce am decis ca are tot ce vreau, am purces sa vad ce are.

It ain’t Architectural Digest, I must admit, dar nu stiu cat de bine m-as simti intr-un interior excesiv de finisat. Am nevoie de niste dezordine, o camera perfect pusa la punct ma de la inhiba pana la deprima. Sa analizam asadar.

Impresia generala este de activitate efervescenta, pe masa n-ai unde sa arunci un ac. Vad un castron cu nu stiu ce, care sta pe o tava. In spatele castronului pare sa fie un National Geografic. Carti, carti, carti peste tot, uite si un pahar cu apa. Cand vin prietenii punem cartile de pe masa pe jos, sa facem loc de cafele la ibric.

Nu dibuiesc ce sunt cutiile din stanga castronului.

Fotoliul cu canapeaua si masuta intre ele dispun personajele la conversatie. Toate locurile sunt ocupate de prieteni. Unul ia scaunul rosu, duce vasul de aluminiu la bucatarie, pune cartile sub fereastra si muta scaunul in stanga fotoliului, asa, sa ii putem vedea pe toti. Era sa puna scaunul rosu cu spatele la noi dar si-a dat seama ca nu e frumos.

Cineva admira fazanul. Proprietara apartamentului spune povestea fazanului. Cafelele sunt fierbinti. E drept ca starea canapelei nu e brand new (shabby-chic?), dar are ceva cald si familiar, pare sa aiba si ea o istorie. Asta e! Toate in casa par sa aiba o istorie, o poveste relaxata, iar impreuna impletesc un spatiu care te provoaca la planuri, la noi descoperiri despre viata, despre placere, despre lucrurile pe care merita sa le cuprindem in existenta noastra.

Desi visul american prescrie o casa, cred ca ma simt mult mai confortabil intr-un apartament. Sunt prea lenesa pentru o casa. Ii admir enorm pe cei care au una si au grija cu dragoste de ea dar, nu stiu de ce, mi se pare ca eu n-as fi in stare. Poate sunt prea egoista? Poate nu e inca momentul? Poate n-o sa fie niciodata momentul?

Jos de pe toboganul presupunerilor si sa ne vedem de treaba. Muzica! Nu vad nicio sursa de muzica dar trebuie sa fie ascunsa undeva. Ce ascultam? Fiecare are dreptul la doua propuneri. Am incredere in voi. Ma gandesc ca si voi aveti incredere in mine, daca veniti aici.

Ia sa aranjam plapuma pe pat, acolo mai pot sta prieteni, poate chiar cei care deocamdata stau pe jos. Imi plac ferestrele verticale, care incadreaza o fiinta umana activa. Pana am sosit in America nici nu stiam ca exista si ferestre orizontale. James Howard Kunstler spune ca ferestrele orizontale sunt pentru oameni care dorm, fac sex sau au plecat intr-o lume mai buna. De cand asteptam sa il pomenesc pe Kunstler, ale carui carti „Geography of Nowhere”, „Home from Nowhere” si „The City in Mind” m-au lamurit de ce nu-mi fac pariurile estetice in favoarea suburbiei.

Singura mea grija in privinta somnului ar fi sa nu fie cutremur si sa-mi cada biblioteca in cap, sa ma faca toba de carte. Dimineata ma trezesc, arunc un ochi in strada, vad daca s-a deschis magazinul de cofetarie/patiserie/pierzanie de peste drum (recunosc ca aseara am vazut jumatate de„Chocolat”, apoi discul a fost zgaraiat si trebuie sa astept sa vina altul) si abia apoi ma dau jos si merg sa fac cafeaua. Intre timp imi las privirile sa rataceasca peste pozele alb negru si ramele simple, intr-un fel de visare lucida pe care poate ar trebui sa o patentez la OSIM.

Dar poate ca toata tevatura a fost declansata de harta lumii. De asta aleg mereu (in capul meu) locul din fotoliu, ca sa vad harta. Camera ar pierde jumatate din caldura si din posibilitati daca ar lipsi harta inramata in alb. Is it me sau sub fereastra din dreapta se zareste o valiza?

Daca v-ati asezat comod, fiecare unde prefera, hai sa povestim despre un articol morbid si util pe care l-am citit pe internet si care sintetizeaza ce regreta la final de drum oamenii care chiar nu au priceput la timp ca viata pe pamant nu e in cantitate infinita. Nu cred ca trebuie sa asteptam ultimul tramvai ca sa fim loviti de intelepciune, as inclina sa opinez ca se poate si mult mai devreme. Cu multumiri Cristina via Alina via Arise India Forum.org, sinteza regretelor arata asa:

1. As fi vrut sa am curajul sa traiesc asa cum simt, nu cum asteapta altii de la mine.
2. As fi vrut sa nu lucrez asa din greu.
3. As fi vrut sa am curajul sa imi exprim sentimentele.
4. As fi vrut sa tin mai strans legatura cu prietenii.
5. As fi vrut sa imi dau voie sa fiu mai fericit.

Pai si de ce nu ai facut toate astea, fratele meu?

De ce nu le facem intotdeauna nici noi?

Acum ca tocmai mi-am injumatatit cititorii cu referiri legate de regretele de pe urma (am impresia ca e vorba mai mult de America), propun ca noi, astia care am ramas aici, sa ne asezam in largul nostru, sa deschidem cateva sticle de vin, sa trimitem dupa platouri cu bomboane incredibile jos la cofetarie si sa facem praf impreuna, cu vitalitate, cu metoda, toate temerile pe care se construieste fiecare regret. Nu e greu.

Sigur, intrati!

Hai ca ne strangem si se mai face loc.

Sper sa va fie bine impreuna aici, in camera mobilata cu povesti, si sa nu-mi simtiti cateva zile absenta. Eu dau o fuga de weekend la San Francisco, de unde promit sa ma intorc cu impresii, poze, emotii, obiective turistice si inca un je ne sais quoi pe deasupra.

Iarna pe ulita suburbiei de langa aeroport

Motto: „Nu exista sa existe spectatori cu fetze triste.”

E iarna. Afara ninge linistit. Au sosit pasarile calatoare. Un om de bine le-a zis ca e primvara. Ieri  a fost primavara. Pasarile au cantat. Azi nu stiu ce fac. Afara ninge linistit si bate vantul. Ce paradox! Centrala merge. Centrala bubuie. Sper sa nu se strice centrala. Masinile de curatat zapada zumzaie in soare. Masinile de curatat zapada zumzaie in intuneric. Masinile de curatat zapada zumzaie dimineata devreme. Masinile de curatat zapada zumzaie seara tarziu. Unii oameni n-au somn. Unii oameni nu se pot relaxa. Ii impiedica constiinta cetateneasca. Eu nu sunt printre ei. Ninge. Sa ninga, primesc, dar eu sa fiu in drum spre tarile calde.

E iarna. De cand nu mai merg pe jos ulita e complet pustie. Pustie si alba, in cazul asta particular. Iarna e anotimpul nostalgiei. Nostalgiile sunt multe. Una dintre ele e cum innotam acum cinci ani prin zapada pana la genunchi pe trotuarul necuratat. Fiecare rezident curata, dar exista un colt care apartine de autoritati si acolo ma impotmoleam mereu. Ce vremuri. Ce amintiri. Intr-o zi o masina cu doua fete a oprit si m-au intrebat daca nu vreau sa ma duca acasa. Pornirea mea de lupta inuita a fost mai puternica si am zis ca nu.

Craciun Fericit! Am pom, am zapada, deci nu vad de ce sa nu urez. La multi ani, cu sanatate, fericire si tot ce va doriti. Fie ca Anul Nou sa aduca implinirea tuturor urarilor tiparite pe felicitari, pentru aceia dintre noi pe care ii doare mana sau capul daca se gandesc la doua randuri originale. Da-o-n-ma-sa (sper ca am scris corect) de originalitate, hai sa ne uniformizam toti si sa traim fericiti. Life is life si sa ne bucuram de ea.

Crengile bradului se apleaca sub greutatea zapezii. In atmosfera pluteste o vraja careia ii tin piept cumva, ca azi e ziua in care practic cinismul. Pana cand tot bleaga si dispusa la compromisuri? Aud ca incepe Anul Dragonului de Apa, poate e de bine. Dragonul e de apa, zodia mea are apa in fisa postului, poate mai vine cu idei si iepurele pe care il reprezint perfect in zodiacul chinezesc (cred ca pentru mine a fost inventat) si conjuncturile astrale se pot impleti frumos.

Locuiesc la suburbie. E frumos aici. E curat. Unii din noi avem brazi in fata casei. Unii din noi avem brazi in spatele casei. Unii din noi au neamuri in Florida. Cine mai vine cu fabule ca viata e corecta, ala sa aiba parte de ele. Imi place la suburbie. E frumos. E curat. E liniste. In cinci ani din manastirea de peste drum n-a iesit niciun calugar. Poate ies pe usa din spate. Imi place aici. E frumos. E curat. Daca n-ar fi cainii de la casa cu gardul de lemn ne-ai banui ca am uitat sa scoatem sunete.

Locuiesc langa aeroport. Nu orice aeroport. Aeroportul Chicago O’Hare. Cel mai mare aeroport din lume. La fiecare 30 de secunde pe deasupra curtii trece un avion. Nu le mai aud dar am vazut intr-un documentar pe Discovery ca asa e. Apropierea de aeroport e utila in zilele in care iti iei campii si pleci cu ei in excursie. Hop in tren, hop in aeroport, hop mergi 3 km pe culoare si there you are, ai ajuns si poti sa pleci.

Imi place sa fie iarna, sa traiesc la suburbie si sa fiu langa aeroport.

Dar, daca trebuie, pot sa renunt la iarna, desi m-ar durea sufletul.

Daca e necesar un sacrificiu aditional, las in urma si suburbia.

Dar ca sa se implineasca idealul, ma mut direct la aeroport.

Poveste cu parfum

Azi nu râdem decât, aşa, un pic mai nostalgic.  Gerul coborât peste Chicago mi-a readus în memorie o întâmplare simplă, trăită în urmă cu doi ani  în frumoasa suburbie unde lucram. A fost o apropiere ciudată, scurtă şi, aş îndrăzni să spun, foarte necesară la un  moment de îndoieli copioase asupra opţiunilor de viaţă. Şi, deşi nu mi-a dat soluţii, mi-a procurat acel sentiment plăcut  de apartenenţă la un club select, de această dată clubul oamenilor care nu defilează prin viaţă şi prin emigrare cu toate răspunsurile clare.

 *** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. În ultima zi de ianuarie închidea definitiv parfumeria. Golise deja rafturile, căci mai erau numai două zile până la termen. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Ne modelam amândouă mărturisirile în engleză, un intermediar destul de bun între româna mea dulce şi poloneza ei cu reliefuri auditive de Rumburaci şi Arabele. Venise aici cu mult timp în urmă, pe când era însărcinată cu al doilea copil. Mi-a spus că acum are trei copii mari, două fete şi un băiat. I-am mărturisit că sunt din Romania şi că am plecat de şase ani. M-a întrebat dacă îmi place aici. Am recunoscut că nu. Apoi mi s-a părut că am fost prea categorică şi m-am încurcat în argumentele lui îmi place dar… M-a întrebat dacă vreau să mă întorc. I-am spus adevărul. Că da. Dar că nu ştiam unde m-aş mai putea întoarce. Mi-a fost uşor să fiu sinceră cu ea. Nu ştia cine sunt, dar era mai mult decât atât. Mi-a fost uşor să îi vorbesc fiindcă am ştiut că în adâncuri e destul de tristă. Nu prea mă pricep să le vorbesc oamenilor complet fericiţi.

Şi mai era ceva, mototoleam amândouă aceleaşi îndoieli. Numai că ea părea să nu mai poată face mare lucru ca să schimbe ceva esenţial. Copii îi sunt deja adolescenţi, au deschis ochii şi au crescut aici şi nu sunt momentan curioşi să experimenteze altceva. Nici nu vor să audă de o plecare în Polonia. Acasă mi-era bine, mi-a mărturisit după ce vorbisem deja de câteva ori, după ce prinsesem un drag ciudat de ea.

Când clopoţelul suna ora mesei, fugeam la parfumerie să mai povestim un pic.  Şi-a deschis magazinul prin octombrie. L-a decorat cu desene în culori pastel şi cu un bust elegant de femeie. O figură din contururi mai închise, cu părul coc de şuviţe lejere. Mobila albă o comandase tocmai de la New York. Pe rafturile fine îşi odihneau promisiunile toate parfumurile pe care mi le puteam imagina. Aşteptau cuminţi să deschidă cineva uşa, să se oprească lângă ele, să le atingă cu atenţie, să le savureze, să le compare. Ea avea un birouaş alb, cu o casă de marcat. Ce detaliu prozaic. Da, orice poveste trebuie să conţină o casă de marcat, dacă nu de marcat banii, atunci măcar de marcat timpul, încercările, îndrăznelile, îndoielile şi dorul.  

În magazin se intra direct din strada pustie. În stânga şi în dreapta se vedeau parfumurile, în spate biroul şi ea. Am trecut de câteva ori pe lângă uşă şi nu am intrat. Era singură înăuntru şi mi se părea că aş tulbura cumva o intimitate. Părea un contact prea direct, prea brusc. M-am temut apoi că poate o să îmi acorde prea multă atenţie falsă, în stilul american de vânzări, că o să îmi pună întrebări repezite, că o să îmi ofere una şi alta până o să ies ori ruşinată şi cu mâna goală ori victorioasă şi cu portofelul mai uşor.

Mă îngrozeşte stilul de vânzări de aici. Toată lumea te divinizează atâta timp cât speră să-ţi bage pe gât ceva. Dacă pricep că n-au şanse, te desfiinţează brusc şi de obicei irevocabil. Dispari.si privesc prin tine cu aceeaşi automatism cu care îţi făceau acum trei minute o curte îndârjită. Oricum, ea nu mi-a spus nimic. Citea. Am adulmecat câteva parfumuri, le-am alternat cu boabe de cafea. Îmi plăcea unul. M-am apropiat de locul ei şi m-a salutat. Avea părul blond şi drept, prins într-o coadă. Era subţire şi avea o frumuseţe matură, caldă. M-a salutat cu ce mai faci şi acesta a fost singurul nostru schimb conversaţional din prima zi.  

La următoarea întâlnire m-am oprit lângă un parfum cu aromă de zahăr lăsat în soare. L-am întors pe toate părţile, apoi l-am pus la loc pe bucata lui de raft alb şi am intrat în vorbă cu ea. I-am spus că magazinul e frumos, că îmi place cum l-a aranjat. I-am spus adevărul. În timpul ăsta a mai intrat cineva, a scanat atmosfera, s-a întors şi a plecat.  

A treia oară m-a întrebat dacă sunt din Polonia, bănuială curentă între blonzii din Chicago. Nu, nu Polonia, România. Tot Eastern Europe. A zâmbit. A, România. Şi am început să vorbim. Am aflat că o cheamă Irenka. Faţa ei avea o expresie frumoasă, ochii se implicau în zâmbet.

Mi-a povestit despre ea, despre soţ, despre copii. El era un îndrăzneţ, imediat ce a devenit posibil, a plecat din Polonia ca să lucreze în Germania. Ea mi-a spus că nici nu simţise acea depărtare, că el venea acasă des şi le mergea foarte bine.Apoi soţul a fost tentat de America. Dar cu America a fost altfel. Întotdeauna e altfel cu America. El s-a gândit să plece singur, ea a spus nu. Nu vroia să fie aşa de departe de el. Mergem toţi sau nu merge nici unul, aşa că au venit toţi. Acasă fusese profesoară de matematică. Aici împrejurările s-au amestecat şi au aruncat-o la împachetat telefoane mobile pentru o companie cu nume sonor. Ştii, trebuia să fiu aşa de atentă, mi-a spus. Să nu fac nicio greşeală. Să verific adresele, să am grijă de tot. Dar într-o zi compania a transferat împachetările pe altă felie de glob terestru şi Irenka s-a trezit în aer. Atunci s-a gândit să deschidă parfumeria. Soţul se îmbolnăvise, nu mai putea munci ca înainte. Cântăreau cum ar fi să se mute înapoi în Polonia. Dar copii lor, crescuţi să aibă tot ce vor, să nu plimbe prin gură gusturi amare, au spus nu, noi nu plecăm nicăieri. Viaţa noastră e aici. Nu ştim altceva. Şi nici nu ne interesează. Plecaţi singuri. Dintr-o dată mi s-a părut şi mai slabă. Şi atât de tristă că aş fi măturat patruzeci de mile de autostradă cu toţi copii ei, pe rând.

Credea că fusese o greşeală să vină aici. I-am spus că nu poţi numi combinaţia de încredere şi speranţa greşeală. Tu eşti fericită, mi-a spus. Fetiţa ta e mică şi te poţi întoarce uşor. Poţi alege, poţi să înnozi firul. Într-o zi mi-a povestit cum o curtase soţul ei, cum la început nu avusese îndrăzneala să o abordeze direct şi venise să o caute însoţit de fratele ei. A invitat-o apoi la o petrecere, au vorbit, au dansat. Îi aducea flori, bomboane şi apoi toate bunătăţile dragostei. Irenka povestea frumos în engleza ei clară, cu accent, aidoma cu a mea.

Deja fugeam la ea aproape în fiecare zi. Îmi ridicam gluga, îmi înfăşuram fularul să îmi apăr buzele de ger şi alergam pe strada neumblată de la biroul meu negru până la biroul ei alb. În parfumerie nu era aproape niciodată nimeni. Oamenii nu intrau iar ea nu înţelegea de ce. Se întreba chiar dacă are vreo importanţă faptul că e poloneză şi nu americancă. Ştii, mi-a spus, în noiembrie am vândut de 300 de dolari, cred că trebuie să mă gândesc la altceva. Mă simţeam vinovată. Aş fi vrut să-i cumpăr toate parfumurile. Nu înţelegea de ce nu intră nimeni în magazin. Decizie de business bună, locaţie proastă, lumea cumpără de la mall, ar mârâi verdictul vreun analist de business împachetat într-o vestimentaţie impecabilă. Dar eu recunoşteam mai bine nuanţele diagnosticului: imaginaţie şi entuziasm lăsate libere în nepăsarea contextului nepotrivit.

Datorită ei până la începutul lui ianuarie am avut unde să alerg din calea propriilor mele doruri. În ianuarie şi-a dat seama că nu are de ales. Trebuia să renunţe la parfumuri, la tot. Să înceapă altceva. În fiecare zi mă asculta cum îi spuneam că o să mă întorc acasă, într-o zi, cândva, definitiv. Cam după Anul Nou m-am dus la ea şi era o zi luminoasă, îngheţată, fără zăpadă. Culoarea înşelătoare a unui soare rece se scurgea peste rafturi şi peste toate parfumurile. Uite cum se joacă soarele  în parfumurile tale!. Uite cum se prelinge de departe peste descurajarea lor cuminte, aliniată pe nişte rafturi fabricate la New York.

Parfumul meu cu urme de zahăr cald mai păstra o nuanţă de surâs descrescător. L-am luat în mână, l-am plătit şi l-am aşezat cu grijă în geantă. Ştiu că ar fi vrut să mi-l dea fără bani. Dar n-aş fi putut să îl iau. Măcar eu mai câştigam ceva de prin contabilităţi. Mi-a zis că de Crăciun toate rudele au primit de la ea parfumuri. Nu mai avea bani. Puteam să pun pariu că rudele acelea norocoase  i-au mulţumit superficial şi nu au înţeles nimic. Păcat că de obicei rudele nu înţeleg mai nimic.  

Apoi am plecat pe neaşteptate o săptămână în România. Când m-am întors parfumeria era aproape goală. Am trecut pe lângă ea câteva zile şi mi-am lipit nasul de geamul îngheţat. Mai erau numai rafturile, trase pe mijloc, aşteptând probabil şi ele plecarea.

*** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Să-i spun că deşi am fost plecată m-am gândit mult la ea.

Apoi am avut un fel de noroc. Pe 31 ianuarie, în ultima dimineaţă de chirie plătită, am găsit-o acolo, venise cu fiul ei să ducă rafturile. Mi-a deschis şi am intrat înăuntru. Ai venit să cumperi un parfum? Am râs amândouă, ca naiba de trist. I-am dat numărul meu de telefon. L-a scris pe o bucată de hârtie. Am rugat-o să mă sune. Ştiam că nu o să o facă niciodată. Ştia şi ea că ştiu. Nu mi-a dat numărul ei. Spaţiul nostru de mărturisiri era deja amintire. E gol şi acum, după doi ani. Îl văd uneori şi mă întreb ce mai face ea.

Iarna muşcă din nou şi între timp mi-am abandonat din dorurile vechi ca să îmi pot inventa altele noi.  Şi caut o parfumerie neştiută ca să înlocuiesc ultima urmă aurie de „Sicily” cu altă aromă care să poată fi parte dintr-o poveste.

Puterea Marului Ravnit

Miercuri seara ma uitam la un documentar despre catedralele Europei si cand s-a terminat mi-am tras din noptiera Vanity Fair-ul ca sa citesc un pic despre scrisorile lui Hemingway  recuperate recent de la Finca Vigia, resedinta lui din Cuba. Pentru ca viata e complicata si prezinta asperitati, ma simteam cam singura in casa, deci am lasat si televizorul deschis la stiri, ca sa mi se para ca suntem mai multi. Asa am aflat ca a murit Steve Jobs.

Relatia mea cu tehnologia merita un paragraf si incepe acolo unde dadeam de manivela la telefonul din satul bunicilor, ca sa le raportez parintilor ca sunt bine, mananc mere rosii si am mai avut o aventura memorabila la recoltat fanul, caruta era prea incarcata si gata, gata sa se prabuseasca in mijlocul ulitei. Momentul cand am trecut acasa de la telefonul cu disc la cel cu tastatura mi-a dat frisoane de placere. Dupa asta am devenit cumva indiferenta, ba chiar, cu toata rusinea de rigoare, marturisesc ca la inceput in America nici n-am vrut telefon mobil. M-au convins numai cand ma tot asteptau la tren si nu puteau sa figure out cand vin, daca vin, de ce nu vin. Am convietuit bine cu micul telefon care chiar asta era, telefon, si chiar daca am participat anual la un festival al contabililor unde un domn simpatic ne prezenta ce si cum cu tehnologia in ultimele 365 de zile, marturisesc ca nu m-a prins.

Incepeam sa vad pe la prieteni ca scot din poseta cate un obiect zburator de pe care aflau cum merge traficul, unde e filmul care ii intereseaza, de ce prag s-a mai izbit Dow Jones-ul, ce amic a mai trimis o poza de sub palmieri, chestii din astea cotidiene. De vreo doua ori am cerut sa pun mana pe aparat, l-am inclinat in dreapta, l-am inclinat in stanga si l-am dat inapoi. Iti poti citi e-mail-ul pe el, s-a hazardat o prietena sa ma incurajeze. Poti trimite mesaje. Pe urma am observat ca in viata mea insista sa se inghesuie cuvantul app. App in stanga, app in dreapta, termenul se inmultea exponential. Mi-am dat seama ca se petrecea ceva in lipsa mea. Pe urma a venit duminica in care am studiat o ora un telefon destept si n-am mai vrut sa il dau inapoi. Astazi dorm cu smartphone-ul in sertarul de la noptiera, ca nici nu vreau sa il stiu prea departe de mine dar nici nu risc sa imi vars pe el ceaiul de sunatoare. Stimati telespectatori, v-am prezentat modul in care tehnologia a convins ultimul reluctant din afara Lumii a Treia.

Aici intervine dezbaterea. E bine? E rau?

Marketerii stiu ca viata noastra trebuie umpluta cu ceva. Inghesuiala sa ne-o umple e fantastica, zgomotul ingrozitor. Problema majoritatii marfurilor, parerea mea, e ca se nasc din dorinta de a baga pe esofagul cetateanului produse la radacina carora nu poate fi detectata nicio pasiune, produse rezultate dintr-o socoteala rece, nascuta din intalnirea dintre studiul de piata si calculele de pragul rentabilitatii.

Daca am inteles eu bine din ce am lecturat despre Steve Jobs, punctul de pornire al intregii legende a fost pasiunea, adica acea stare de agregare sufleteasca in care, indiferent despre ce domeniu e vorba, iti pui intrebarea “Ce pot sa dau?” inaintea intrebarii “Ce pot sa primesc?” Ce m-a impresionat cel mai tare a fost faptul ca am inteles ca a pus la punct un mediu de lucru in care creativitatii i s-a dat spatiu sa iasa prin acoperis. De fapt aproape ca nu conteaza ca e tehnologie, literatura, matematica, fizica, chimie, in toate acestea crearea unei structuri de oportunitati in care oamenii sa-si dea relaxati drum liber mintilor e cea mai grozava realizare de pe suprafata pamantului.

Printre ideile mele fixe se numara si aceea ca pasiunea e intotdeauna insotita de generozitate. Cred ca generozitatea e un semn de incredere in sine: pot fi generosi numai oamenii care se stiu atat de in armonie cu ei insisi incat nu se tem ca tu, din exterior, ii poti uzurpa. Oamenii marunti, fricosi, nu vor fi niciodata generosi sau vor practica o forma de inselaciune de pe care eticheta generozitatii se va desprinde plictisita si revoltata. Iar de la combinatia de pasiune si generozitate si pana la carisma incontestabila a lui Steve Jobs nu mai e decat un pas mic.

Nu am iPhone, pentru ca hatisul abonamentelor telefonice din America nu permite in acest moment ca iPhone-ul sa functioneze cu creierii nesparti in reteaua in care am un abonament atat de convenabil, incheiat, e drept, acum 4 ani, incat, atunci cand a auzit cat platesc, omul de vanzari cu care am parlamentat a fost lovit de un acces de ras si am crezut ca o sa imi arda si o palma prieteneasca peste spate, deci m-am implantat bine cu pantofii mei cu bareta in podea, ca sa fac fata momentului. Dar si telefoanele operate cu sistemul Android s-au dezvoltat suflate in ceafa tot de ideile revolutionare de la Apple, adica de la Steve Jobs. Deci tot lui ii datorez, cumva, prietenul din noptiera.

De fapt, pe mine ce m-a cucerit definitiv au fost hartile. Sa stiu exact unde sunt in orice moment, sa gadil ecranul cu degetul si sa creasca strazile pana le pot vedea si eu, asta mi s-a parut irezistibil. Sa ies din baie dimineata si intre spalatul pe ochi si spalatul pe dinti sa vad, cu un pacanit fin de buton, cate grade sunt la Chicago vineri si cate o sa fie marti, fara sa astept sa se faca focul in calculatorul mare, asta iar mi-a provocat o placere matinala inexprimabila. Sa stau turceste pe canapea cu ziarul si sa aflu din dictionar ce inseamna ubiquitos fara sa fac un singur pas, iata o alta victorie istorica. Si asa am priceput brusc ce vroia sa spuna expertul in tehnologie de la conferinta de contabili, cand eu cascam si el se dadea de ceasul mortii cu revolutia provocata de dispozitivele mobile de trafic de date.

Circula acum pe internet un clip amuzant de reclama la iPone 6, care cu un app iti va face cafeaua, cu un app iti va incalzi gogoasa, cu un app te va teleporta in Hawaii in caz de necesitate si cu inca un app te va zvarli la un concert live cu nu mai stiu cine. La cum au fost deschise deja drumurile, I’ve got a feeling ca toate lucrurile astea se vor intampla ceva mai devreme decat suntem dispusi sa ne inchipuim acum.

De la intimitatile tehnice derulate in garajul parintilor adoptivi, acolo unde a inceput Apple, caci in Sillicon Valley orice garaj care se respecta e scena de companie informatica, de ma intreb unde isi tin oamenii aia masinile, si apoi imi amintesc ca la cat de buna e vremea si le pot tine pe trotuar sau pe aleea de acces, si pana la prezentarile care captau fara exceptie interesul milioanelor de oameni, atingand ceva profund in pofta lor de nou si de viata, numitorul comun ramane un amestec de pasiune, inspiratie si incredere.

Construita in primul rand pe ideea de a oferi valoare si nu a de a jumuli cumva, dracu stie cum,  niste cash flow de pe cetateni, afacerea Apple a prins, s-a inmuiat si apoi a prins iar, de data asta rau de tot.

Apple a facut marketing destept, asta-i tot, vor mormai niste voci dar, la cat de destept a fost, nici nu mai conteaza ca e marketing.

Realitatea ramane ca oriunde exista pasiune, aceasta se simte si isi lasa amprenta in moduri care schimba vieti.

Ati cazut in mrejele telefonului destept?

Daca da, cum v-au convins?

Daca nu, cat estimati ca mai dureaza?

Eu merg sa vad ce pot afla despre iPad.

Golden Gate Bridge

M-am transformat in blog de calatorie sau ce?

Dar adevarul e ca nimic nu deschide mai bine capetele, sufletele si orizonturile decat o plecare de bunavoie si nesilita de nimeni, mai lunga sau mai scurta, catre alte pamanturi. E aproape ca un inceput de dragoste noua.

Inteleg sa imi fure inima un oras, un om, o idee, o profesie, un parc, un muzeu, un bulevard, o catedrala. Dar un pod?? E drept ca nu e totusi orice pod, ci unul inscris in lista celor sapte minuni arhitecturale ale lumii moderne, dar orisicat. Ar trebui sa fiu mai atenta cu inima mea.

In plus, banuiesc ca aici si-a bagat coada si neimplinirea ca nu l-am traversat pe jos pana la capat, asa cum mi-ar fi stat bine. Se vede treaba ca ramai un pic prin locurile care te inspira, nu te mai intorci complet inapoi. As dori sa transmit pe aceasta cale bucatii din mine care sta pe Golden Gate Bridge si priveste in zare spre oras, sa vina acasa ca avem de vorbit.

N-am studiat foarte mult despre San Francisco inainte de a pune piciorul acolo, si bine am facut, pentru ca mi-am oferit luxul de a fi surprinsa. Cum nu mi-am facut temele, n-am stiut ca in oras sunt nu unul ci doua poduri. De fapt de-a latul golfului sunt chiar mai multe, dar doua se vad din oras.

Deci, arunca un pod rosu peste un fundal de ape albastre si inaltimi verzi si ai sa innebunesti orice cetatean pe care nelinistea si cateva recomandari de incredere l-au trimis departe de Midwest.

Foarte lumeste, treaba e asa: cum stai tu in oras in varful dealului, cu fata la golf, Golden Gate e in stanga, unind San Francisco cu Marin County, tinutul pitoresc de la nord, şi Bay Bridge e in dreapta, legand orasul cu Oakland si Berkely, cele doua asezari de la est.

Bay Bridge e de patru ori mai lung, nu e la fel de inalt si nu e rosu. Nici celebru, dovada ca la poduri, ca si la femei, fizicul chiar conteaza, nu ajung numai frumusetea sufleteasca si intentiile utilitare bune.

Povestea lui Golden Gate Bridge a inceput promitator, cu diagnosticele „nu poate fi facut” si „nu avem nevoie de el”. Oamenii traversau golful cu feribotul si erau relativ multumiti. Ideea de a imblanzi pe cale rutiera Golden Gate, adica acel canion framantat unde Pacificul intalneste apele golfului San Francisco, a inceput sa danseze in cateva capete luminate si s-a intamplat ce se intampla de obicei cand un gand indraznet intersecteaza pozitiv niste minti incapatanate: s-a declansat un proces de fermentare din care nu se putea sa nu iasa ceva bun. Trebuiau cizelate, desigur, detalii importante precum solutiile ingineresti si arhitecturale pentru ceva ce nu mai fusese facut pana atunci si, mai presus de orice, trebuia abordata cu capul limpede cea mai spinoasa problema a vietii pe pamant: finantarea.  

Pe partea tehnica lucrarile au fost coordonate de Joseph Strauss, au inceput in 1933 si au durat patru ani. Echipele de ingineri, constructori si scafandri au dat piept cu dificultati majore: curenti oceanici foarte puternici, ceata consistenta si vanturi incapatanate. Nu degeaba Strauss a fost si poet: silueta podului, cu cele doua turnuri decorate in stil Art Deco si cei 120.000 de kilometri de cabluri de otel de care este suspendata soseaua creeaza un efect care trece dincolo de uimirea in fata preciziei socotelilor ingineresti si se infige fara putinta de scapare in partea de suflet care tresare la frumusete.

Financiar vorbind, dupa lupte seculare care au durat o gramada de timp, s-a ajuns la emiterea de obligatiuni, insa la inceput usa nu s-a rupt sub greutatea doritorilor de a investi in pod. Dupa ce toate aceste aspecte si-au intalnit rezolvarile, niste oameni cu simt artistic au zis ca hai sa zugraveasca Golden Gate-ul in galben cu dungi negre, sa trezeasca mai usor din atipeala capitanii care in timp ce navigau pe sub obiectiv, se gandeau la prostii.

In ultima secunda adunarea si-a venit in fire si a cazut de acord cu nuanta international orange, care creeaza un contrast dramatic cu apa si dealurile pe care le-am tot pomenit.

Indrazneala proiectului a fost platita, din pacate, si cu vieti omenesti. Joseph Strauss a insistat ca in timpul lucrarilor deasupra apei sa fie instalata o plasa de protectie care, de altfel, chiar a salvat 19 vieti, insa 11 oameni au murit intr-un accident in care platforma pe care lucrau s-a prabusit prin plasa de protectie.

La data inaugurarii municipalitatea a organizat o uriasa petrecere si toata lumea a venit sa vada cu ochii personali minunea. Iar faptul ca panorama podului Golden Gate este trecuta prin registre drept cea mai fotografiata imagine a Americii de Nord dovedeste inca o data ca in viata nu e totul sa treci intre maluri, esentialul este sa te simti si un pic inaltat estetic in proces.

Ce felii de lume ati adus cu voi in ganduri cand v-ati intors acasa din preumblari?

City of Chi – episodul 2

Să mai şi plecăm de lângă balustradă, că de pe 24 mai stăm acolo.

După ce ne-am odihnit în parc şi am făcut câteva poze, am intrat în muzeu, unde ne-am negociat în mod profesionist itinerariul: ea a zis mergem la miniaturi, eu am zis mergem la impresionişti. În felul ăsta am comis pentru a mia oară aceeaşi nedreptate grosolană faţă de restul muzeului, ignorând cu seninătate a bunch of Picasso, Dali, Brancusi (French, born Romanian) şi alţi titani ai artei.

Expoziţia permanentă de miniaturi, aflată la subsol, cuprinde 68 de camere cam de dimensiunea unei colivii, aranjate cu absolut toate detaliile necesare, mobilă, covoare, decoraţiuni, ferestre, balcoane, inclusiv măsuţe cu jocuri de şah cu regele de o înălţime un pic sub un centimetru. Camerele sunt aranjate în stilul amenajărilor interioare de tip european, american şi asiatic începând din secolul 17 şi până în 1930. Proiectul a fost susţinut şi coordonat de  Narcissa Ward Thorne, între 1932 şi 1940. Copii îşi trag cu insistenţă de mână părinţii şi bunicii spre subsolul muzeului şi rezultatul final este că toate generaţiile petrec momente de la plăcute la magice cu ochii lipiţi de ferestrele şi detaliile celor 68 de încăperi de jucărie. pentru ilustrare aveţi aici trei mostre.

După ce am rezolvat miniaturile, ne-am întors la parterul muzeului şi de acolo am urcat la etajul 1, la impresionişti. Colecţia permanentă cuprinde în jur de o sută de tablouri, mare parte strânse cu îndrăzneală şi dragoste de către Bertha Honore Palmer, soţia hotelierului Potter Palmer, la vremea când lumea încă mai ridica din umeri la auzul unor nume ca Monet sau Renoir. Devenită clientă fidelă a dealer-ului de artă Paul Durrand-Ruel, Bertha Palmer este forţa datorită căreia dacă azi ţi se face să vezi nişte impresionişti la Chicago, poţi rezolva problema fără să te urci în avion.

Monet

Van Gogh

Renoir

Chiar nu-mi dau seama cum rondul prin galeriile impresioniştilor îmi poate provoca de fiecare dată aceeaşi plăcere ca şi când l-am executat pentru prima oară.  Ba mai mult, dacă nu mă duc din când în când mi se face dor la fel ca de mama, tata, New York şi San Francisco. M-am suflecat şi m-am apucat de interpretări, poate energia picturilor influenţează cumva propria mea energie sau ceva asemănător, aproape pot să jur că se petrece un fenomen vecin cu paranormalul acolo.

După ce ne-am încărcat în felul ăsta bateriile am ieşit din perimetrul cultural cu un gând foarte culinar, pe care ne-am pus în cap să îl ostoim la Corner Bakery Cafe-ul de peste drum, din Santa Fe Building. Dar între zis şi făcut s-a mai interpus un obstacol neprevăzut, în persoana grădinii proaspăt amenajate în partea de sud a muzeului. Băncuţe, boltă verde, fântână cu efect relaxant, toate ne-au făcut să mai amânăm foamea şi să furăm semi-discret nişte instantanee suplimentare.

Now this is the right male attitude on a springish Saturday afternoon in the city.

Ant this is The Holy Grail of pure relaxation.

And this is the bride. The groom. And the photographer. (mireasa îşi freacă mâinile, prezic că glasul găinii se va auzi insistent în acest aranjament matrimonial, să nu zică că n-am zis).

După ce am mâncat ne-am oprit câteva minute să admirăm macheta oraşului, aranjată tot la parterul clădirii Santa Fe.

Ne-am oprit apoi un pic la fântâna cu figuri omeneşti din Millenium Park.

şi apoi pe încă un colţ de pe care putea fi văzută bine înfrăţirea vechiului şi noului arhitectural,

după care am sărit în tren şi ne-am întors la domiciliu, nu înainte de a ne răsfăţa într-un lan de păpădie încă necăzută sub lama curăţătorilor, şi de a ne pune fiecare câte o dorinţă care, deşi este, deocamdată, secretă, poate fi destul de uşor ghicită de oamenii care se pricep la subtilităţi.

Comentarii, păreri, opinii ??, vorba profesorului meu de cost accounting, căruia îi doresc să nu sughiţe prea tare, că e 11.25 pm şi poate are altă treabă.