Amalia Nita

Prima data am crezut ca vin in America pentru a inscrie in rabojul personal izbanzi profesionale marete, din acelea care imi aprind imaginatia cand le intalnesc povestite in reviste si ziare. M-am instalat repede intr-un loc unde se lucreaza cu cifre, si mi s-a parut ca sunt pe drumul profesional bun. Dar povestea de dragoste cu cititul s-a reinnoit brusc, pe neasteptate, „out of the blue”, cum spun compatriotii mei de acum. Am inceput sa imi petrec tot mai des serile intr-o librarie unde ai voie sa stai pe jos, daca ai chef, si sa rasfoiesti cartile, atat cat te tine timpul liber si setea sufleteasca. La inceput am frematat de bucurie ca reuseam, in sfarsit, sa gasesc volumele de Agatha Christie care imi lipseau din colectia in limba romana. O iubesc pe Agatha nu pentru crimele si intamplarile destul de triste pe care le pune in pagini, ci pentru finetea spiritului de observatie cu care opereaza Hercule Poirot si Miss Marple. Dar nu Agatha Cristie mi-e fost prima dragoste literara. Nici Jules Verne, nici Alexandru Mitru, desi am framantat „Copiii Capitanului Grant” pana la ingalbenire si am parcurs „Legendele Olimpului” pana m-am lipit complet de intrigile si tresaririle fiecarui zeu.

Am citit mult si cu drag in copilarie. Cartile erau, asa cum se stie, un fel de marfa de contrabanda. Sa fi fost prin clasa a treia primara cand au sosit, la libraria de peste drum de scoala, „Copiii Capitanului Grant”, in colectia alba cu o ilustratie in centru, colectie pe care cred, sper, ca si-o aminteste toata lumea. Din aventurile celor doi copii, am invatat, la final, prima expresie in limba engleza, si cea mai importanta „Go ahead!”. Cu zeii, semizeii si muritorii prinsi in itele lui Alexandru Mitru mi-am petrecut multe dupa-amieze de copil singur, inchis in casa, cu povata de a nu deschide nimanui usa si de a nu raspunde la niciun telefon. Insa cititul adevarat, viu, cu buzele muscate de emotie si cu imaginatia cufundata in capriciile cuvintelor, a venit la prima intalnire cu „Ciresarii”. Expeditia lor, planificata sa cucereasca inima muntelui, misterul si organizarea, asteptarea, drumul, intamplarile, personajele, rasturnarile, toate mi-au patruns pana in cea mai nestiuta cuta a sufletului. Atunci am incercat pentru prima data sa imi inchipui noptile de dinaintea marilor plecari. Atunci am retinut ca bezna (pesterii, dar, adaug acum, si a vietii fara cuvant) nu admite nuante. Atunci am pandit incordata in ce directie se indreapta afectiunea lui Victor si m-am intrebat cum ar fi daca l-as intalni in viata reala, cum l-as iubi cu adevarat, dincolo de fosnetul paginii. Despre ce am povesti? Cat spatiu ne-am acorda unul celuilalt si cum ar fi regasirile?

Am incremenit de incantare cand, intr-unul dintre volume, Victor le trimitea prietenilor salutari tocmai din Austria. Salzburg! Bratele mi s-au infiorat. N-a putut sa imi fie draga „Fata in Alb”, desi ii admiram feminitatea, tocmai pentru ca incepuse sa ii fie draga lui. Ce-am mai cautat micile tanagrale prin balciul care le inghitise ca pamantul! Vine, vine norocul!! Insa „Ciresarii” pe care i-am citit atunci nu erau inca ai mei, pentru ca nu ii gaseam, in ruptul capului, in librarii. Imprumutasem primele trei carti din serie de la o colega de clasa, apoi am gasit volumele patru si cinci in casa unui verisor. Dar, oricat amanam, oricat incercam sa imi prelungesc fericirea, venea momentul in care cartile trebuiau date inapoi. Le duceam, cu inima franta, sa se aseze in bibliotecile carora le apartineau. Nimic nu imi doream mai mult decat proprii mei „Ciresari”.

Intr-o zi ce doar parea ca oricare alta, am mers cu mama la libraria de la Ulpia, magazinul nostru universal, mult mai dragut atunci (desi cumplit de gol), decat cutia gen mall care a devenit azi. Acolo am baut cate o limonada si ne-am indreptat spre mica librarie de la capatul etajului. Am zabovit cu privirea pe cateva titluri si, dintr-o data, am simtit ca incremenesc. Am intins mana si am strans, cu disperare, la piept, toate cele cinci volume iubite, dorite, citite si visate. Nu mai stiu cat costau dar imi amintesc ca nu aveam la noi atatia bani. Am inceput sa plang si, vanzatoarea, vazandu-ma, mi-a vorbit bland, intelegator, si mi-a promis ca, daca imi plac atat de mult, le pune deoparte pana ma intorc cu mama si cu banii. Am alergat acasa si am fost inapoi in mai putin de o ora. I-am multumit doamnei respective, din toate puterile mele si apoi, chiar am intrat in vorba cu ea, m-a intrebat ce carti am mai citit, ce imi place, ce mi-as mai dori. Multa vreme de atunci incolo am pastrat legatura cu ea, treceam, o salutam, imi spunea daca are vreo carte pretioasa si buna. Imi pare rau ca azi nu mai stiu nimic de doamna respectiva, drumurile ni s-au despartit, ca multe alte drumuri, dar in cazul acesta chiar regret cu adevarat. Stiu ca a mai lucrat o vreme la libraria de la Ulpia dar apoi nu am mai intalnit-o.

Asa mi-am asezat „Ciresarii” in biblioteca, asa i-am putut citi oricand, noapte sau zi, vara sau iarna. Am vazut apoi cateva filme inspirate de ei, dar filmele astea au un dezavantaj enorm, acela ca le concureaza pe cele zamislite deja in capul meu, la citirea cartii, si de aceea de cele mai multe ori filmele reale au reprezentat, poate uneori pe nedrept, un fel de dezamagiri.

Cu mintea mea de acum, nici mai buna nici mai proasta decat a altora, poate doar un pic mai calita in departari si rasturnari de intelesuri, cred ca printre ingredientele esentiale pentru sanatatea sufletului, cum spune Anda, sunt  cat de multe minute se poate de lectura pe zi. Dragostea de carte, sadita in inima copiilor, ii poate ajuta nu doar sa se formeze mai frumos, mai profund, mai nuantat, dar ii poate salva, in momente grele, de ganduri negre, de nelinisti, de indoieli fara raspuns imediat. Cartile iti pot fi prieteni cand totul se clatina si se rastoarna, iti pot fi aliati in frumusete cand totul merge bine, si iti pot fi deslusitori ai sentimentelor cand nici nu stii sigur daca ti-e bine sau ti-e rau. Citeam ca in Anglia exista specialisti care pot sa iti recomande ce sa citesti in functie de starea ta sufleteasca, sau iti „prescriu” carti care sa descrie experiente din categoria celor prin care treci tu insuti, ca sa le intelegi mai bine, ca sa afli ca nu esti singur. Chiar o sa ma informez mai mult asupra acestui subiect si am sa revin.

Cred puternic in carti, uneori sunt certata cu numerele, nu ne vorbim, pentru ca le acuz ca imi fura din timpul pe care l-as putea petrece langa cuvinte. Ma straduiesc sa gasesc o solutie concreta de a ma muta, cu arme si bagaje, mai aproape de cuvinte. Si abia astept sa ma reintorc acasa si sa citesc, din scoarta in scoarta, „Ciresarii”.

Pentru ca, datorita lor, a prietenilor imaginari cu dor neastamparat de aventura, n-am stat nicio secunda pe ganduri cand a aparut optiunea de a pleca la capatul zarilor. Si chiar daca nu am eu, inca, acea cariera fantastica, am redescoperit aici placerea nebuna de a citi, de data aceasta in limba engleza. Am descoperit fericirea de a da iama in carti si de a le pastra aproape, acum fara oprelisti. Iar, in curand, am de gand sa gasesc o solutie practica pentru a darui cateva volume celor care au nevoie de ele pentru a se descoperi, pentru a gasi calea catre o viata frumoasa si plina.

E foarte, foarte important ca un copil sa aiba ocazia de a tine in mana o carte. Aluatul lui e inca moale si curat, poate fi influentat in mod esential de lectura, de contactul cu adevaratele valori. Campania „Dreptul de a Citi” aduce alaturi copiii si magia cartilor. Vizitand site-ul www.estedreptulmeu.ro poti sa afli cum sa ajuti aceasta initiativa de a restabili echilibre, de a atinge vieti.

Am sa le rog pe Anda si pe Denisa sa ne spuna ce carte preferata citea fiecare in copilarie, chiar si dupa ce lumina regulamentara se stingea, si pasii mamei se indepartau a treia oara de usa camerei, de data asta convinsi ca puiul doarme bustean.

Si, de asemenea, ii mai intreb pe toti cei care doresc sa ne spuna numele cartii lor magice. Daca ati stii cat de curioasa sunt!

Prima intentie cand m-am gandit sa vorbesc despre aceasta vacanta a fost de a enumera intr-un singur post cele mai puternice impresii pe care mi le-a produs orasul. Insa pe masura ce lista devenea tot mai lunga, mi-am dat seama ca am in cap un fel de cd cu inregistrarea calatoriei si am purces sa il transcriu cat mai fidel.

Martea a fost cu noroc, fara niciun pic de vant. Am inteles ca de obicei curentii de aer se simt mult mai puternic la Brooklyn Bridge si nu eram nici noi chiar in mijlocul verii. Cu toate astea, am primit iar in dar o zi calduta si fara nicio adiere care ne-ar fi putut indispune. Am urcat incetisor pe pod, uimiti de disciplina cu care plimbaretii circulau pe partea dreapta si lasau jumatatea stanga biciclistilor. Marturisesc ca eu am mai tasnit si pe stanga pentru cate o poza, luandu-mi in aparare scuza ca traversez pentru prima oara Brooklyn Bridge si nu stiu sigur cand mai ajung acolo.

Deschis in 1883, spectaculosul pod a fost prima cale rutiera de legatura intre Brooklyn si Manhattan. Inainte de el, singurul mod de acces era feribotul, care insa avea viteza mica si putea fi destul de periculos iarna. Podul se intinde pe 486 de metri si l-am parcurs cam pana la jumatate. Planurile de constructie au luat nastere in mintea arhitectului de origine germana John Augustus Roebling insa acesta nu a avut sansa de a le vedea duse la bun sfarsit. I-a fost scris sa piara ca urmare a unui accident intamplat in vreme ce facea masuratori, chiar inainte de inceperea lucrarilor.

L-a urmat la carma proiectului fiul sau, Washington Roebling, care si-a dedicat 14 ani din viata podului. Si fiul a platit tribut greu creatiei sale, pentru ca lucrand ore indelungate la presiuni foarte mari ale apei, a paralizat partial. Sotia lui, Emily, a inceput sa studieze ingineria si a fost astfel in masura sa inspecteze santierul si sa isi ajute sotul cu supervizarea lucrarilor, atunci cand el nu s-a mai putut deplasa. In 1882 primarul Brooklyn-ului a vrut sa il inlocuiasca pe Roebling – fiul din fruntea proiectului insa Emily a intervenit din nou si a cerut permisiunea de a se adresa in aceasta chestiune forului numit American Society of Civil Engineers. Nicio femeie nu mai indraznise asa ceva pana atunci. A iesit din nou victorioasa si astfel sotul sau a ramas in fruntea lucrarilor. In afara de toate informatiile pe care i le aducea grozava sa sotie, Washington Roebling obisnuia sa urmareasca zilnic intruparea podului cu ajutorul binoclului, de pe balconul casei sale.

Dupa ceremonia de deschidere din 1883, cuprinsi de incantare, un numar mare de cetateni si oficiali au mers acasa la Washington Roebling sa il felicite pentru practicul si fermecatorul proiect dus la bun sfarsit. Un pod cu o poveste…

Noi ne-am odihnit pe una dintre bancutele instalate din loc in loc, am facut poze, am admirat soliditatea si pitorescul retelei de cabluri groase din otel, am privit printre ele orasul. Tot timpul treceau pe langa noi foarte multi biciclisti si oameni care alergau. Ne-am dat dusi numai dupa vreo trei ore, cand am coborat pe Broadway, incet, la pas, catre Wall Street.

In stanga luptau pentru atentia noastra felurite cladiri, in dreapta se harjoneau, dincolo de gardul unui parculet, veverite. Am intalnit in drum un McDonald’s care angajase pe cineva sa cante la pian. Era cald si incepea sa se simta tot mai bine zvacnetul Wall Street-ului. Lume tot mai multa, tot mai fara stare. Am prins din zbor negocierea dintre o tanara cu picioare frumoase si un grup de vreo trei domni cu costume inchise, genti diplomat si pasul infectat de increde in sine. Am pozat cateva persoane care stateau la o barfa gras platita langa sediul Bursei. Am incercat sa nu incurc pe nimeni dar i-am luat in vizor pe cat mai multi. Un grup de fete si baieti incinsesera ceea ce mie mi s-a parut a fi „Podul de piatra”, poate si in onoarea locului de unde tocmai veneam.

Am mai respirat un pic de aer imbibat cu germenele maretiei financiare si apoi am traversat strada ca sa ne adapostim in spatiul cu vibratie diametral opusa al bisericii Trinity. Intram in a doua jumatate a zilei de marti.

Stand intr-o zi pe scaun si privind cu un sentiment golas copacul nins din fata geamului, printre neclaritati de viitor si pufneli de prezent, mi-am amintit de zilele in care mergeam la medic cu un sapun. Si de acolo pana la amintirea colectiei mele de decupaje de ambalaje de sapun nu a mai fost decat o scuturare lina de neuron. Aveam tot felul de cartonase parfumate, straie de sapunuri aduse cu greu de pe te miri unde, de catre te miri cine. De vreo trei marci eram de-a dreptul indragostita, cufundandu-mi nasul in finetea amprentei olfactive uneori chiar si la un an dupa intalnirea de suflet cu clabucii.

Alta colectie de importanta majora era cea de plase goale. Oricine intra in casa se straduia sa imi rotunjeasca zestrea de plase noi in care, Doamne-fereste, nu puneam nicio pana, sa nu capete riduri. Sursele aveau radacini in Ungaria, Polonia, Germania Democrata si alte teritorii mai norocoase decat al nostru dar (tot) mai ghinioniste decat altele. Vedeta colectiei era una alba cu doua pisicute si aceasta juca intodeauna rolul de fata adorata in piesele de teatru pe care le incingeam cu plasele, imediat dupa ce imi terminam temele la romana, matematica, geografie si cunostinte despre natura.

Venea apoi, desigur, colectia de timbre. Mama are si acum in biblioteca ei clasorul rosu cu tot ce am putut aduna eu din plicurile colorate care se vindeau la filatelie si din schimburile operate cu copii, la intrarea din spatele blocului. Cred ca sunt in asentimentul tuturor cand spun ca trebuia sa existe si o colectie de creioane chinezesti. Le primeam cel mai des de la o colega care avea tatal sofer de tir ce facea Occidentul (un Dumnezeu mai mic pe vremurile acelea) si de la alta colega care avea mama vanzatoare de bilete la CFR. Imi mai aducea cate unul si mama mea, care e profesoara de limba franceza si care avea  o putere comerciala mai redusa decat cei mentionati anterior.

Am mai incercat sa incropesc o colectie de gume de sters dar nu am avut sustinerea colegei cu tirul. Am primit vreo trei gume de ziua mea dar nu putem numi asta colectie. O invitam la toate zilele mele de nastere si ii faceam si eu cadouri frumoase la zilele ei dar o guma pe an era totusi un ritm de crestere prea descurajant. M-am consolat cu colectia de servetele, pastrata intr-o cutie in sufragerie. Imi amintesc si acum un servetel cu tiv albastru si roz si inca vreo cateva, cu modele incadrate in cercuri. Din cand in cand le scoteam din cutie si le mangaiam, le aranjam si le puneam la loc.

Mai erau ambalajele de guma de mestecat in forma de lama, dar si colectia aceea a fost destul de chinuita, ca o reforma de consistenta celor care isi fac de cap acum prin lumea larga. Mai erau casetele audio, adunate cu spor si sarg de la piata rusilor unde, la fiecare sfarsit de saptamana, ma duceam sa sparg banii de cornuri calde pe cate un Scorpions sau Guns N’Roses. Aveam (si am) o colectie de discuri – discuri, uneori sunt curioasa daca mai spera sa imi mai cante si daca, la o adica, pick-up-ul mai functioneaza. Ce insemna atunci o ABBA adusa de la Leningrad!

Nimic n-ar fi complet fara colectia Povestilor Nemuritoare, vi le amintiti? Fiecare avea un numar, au existat vremuri in care daca ma trezeai in creierii sau in inima noptii, puteam sa iti spun fara ezitare ce a facut fata de imparat din povestea cinci din volumul 23. Acum, in aste vremuri de 2010, am mai uitat din peripetiile ascunse intre copertile cumparate, primite cadou sau luate cu imprumut si duse inapoi in hohote de plans, astfel incat cei de la care le luasem imi spuneau sa le pastrez daca imi plac atat de mult, oricum copii lor in general crescusera deja. Dar tot imi amintesc de printesa Arab Zanghi si inca o poveste, cea in care un animal din padure (posibil urs), i-a cerut eroului principal sa-i tranteasca una cu toporisca peste frunte. Eroul l-a ascultat, timpul a trecut, rana s-a vindecat, a ramas numai o cicatrice. Atunci animalul intelept (posibil ursul) s-a dus inapoi la erou si i-a spus: vezi? rana de topor s-a vindecat, dar rana pe care mi-ai facut-o cu vorba ta rea in suflet nu se va vindeca niciodata.

A urmat colectia de Jules Verne si, in paralel cu ea, colectia de programe de teatru, pentru ca desi Deva nu e vreo metropola, teatrele ne vizitau intr-un ritm care nu lasa loc de nicio picatura de plictiseala. Imi amintesc impresia de stabilitate calma si calda pe care mi-a produs-o Stefan Radof, vitalitatea spectaculoasa a lui Victor Rebengiuc in Colonelul Pasare, uimirea care m-a intepenit pe scaun cand intr-una dintre piese s-a pronuntat cuvantul sex. Aaaa, ce faci tu, ma folosesti pentru relaxarea sexuala in timpul sesiunii de examene? E adevarat ca nu imi mai amintesc titlul piesei, dar stiu ca mi-am atintit privirea in pantalonii negri tricotati cu care mergeam la spectacole si n-am fost sigura cand e potrivit sa respir din nou. Dupa o vreme am observat ca nu s-a prabusit lumea si spectacolul continua si m-am autoreanimat catinel, astfel incat totul sa para ca e cum a fost la inceput, inainte de damblaua artistico-sexuala.

Asa s-au adunat colectiile, asa se insira amintirile.

Acum, aici, am colectia de albume foto pline, colectia de Tango si cea de parfumuri.

Mi-e drag sa le bibilesc, sa le tin aproape de mine, sa duc un pic din fiecare peste tot pe unde merg.

Voi ce ati strans cu drag in vremuri de fericita amintire?

Ce pastrati din zilele acestea pentru tot ce va urma dincolo de maine?