Cetatea Devei

Dacă ai fost, eşti sau vei fi devean şi te pomeneşti pe cap cu musafiri, una din cele mai serioase şi spectaculoase modalităţi de meals and entertainment este să îi iei de o toartă şi să îi urci pe dealul cetăţii. Tratamentul se aplică si musafirilor veniti de la Chicago. Efectul este garantat, nu pot fi aşa de suciţi încât să nu le placă. Priveliştea e grozavă, oraşul se transformă într-un joc de păpuşi şi, dacă ar fi sa cedez iar spurcatei tentatii de a filozofa, întotdeauna e bine să mai schimbi perspectiva, better să te uiţi de sus în jos la orice, decât de jos în sus.

So, de Sfânta Maria, luni, 15 august, sărbătoare celebrată printr-o zi liberă la nivel naţional românesc, aşa, să se răsucească cuţitul în rana capitaliştilor centraţi pe economia de piaţă pură (?), am purces să reunim trei generaţii în aventura comună a mersului la  cetate. Generaţia mică protesta că nu merge cu telecabina, despre care credea că e telescaun, eşalonul senior mai avea de pus la punct mici amănunte iar eu am zis că que sera, sera, numai să ieşim din casă.

De nişte ani primăria a dotat cetatea cu o telecabină care te duce sus în 5 minute, copii şi pensionarii la preţul de 5 lei, adulţii în putere la preţ dublu. Cum tata îşi făcea probleme că n-are cuponul să îşi dovedească dreptul la reducere, mama l-a încurajat: ce crezi că nu-şi dau seama că eşti pensionar? Ca o paranteză, Deva după două săptămâni de Paris e diferită de Deva după doi ani de Chicago şi simţeam un pic gâdilarea dorului de ducă. Uneori însă acesta se poate ostoi, după cum se vede, şi pe plan local. M-a cucerit din nou priveliştea oraşului văzut de sus, deşi o mai admirasem cu prilejul altor vizite, mai întâi ale altora şi apoi ale mele. Eh, avem şi noi un mic Montmartre of sorts, colorat nu în alb ci în verdele dealurilor şi roşul acoperişurilor.

Îmi pare rău că vă văduvesc de mai multe poze, însă, vai, butonul aparatului s-a rotit din greşeală în geantă, iar numita Amalia Nita nu s-a gândit să verifice starea de fapt înainte de a se năpusti să surprindă tot ce mişcă, râul, ramul, pe memoria foto sau ce-o avea aparatul ăla înăuntru, că acum nu mai poţi să ştii ce au sculele astea înăuntru, toate sunt un mister.

Vă jur pe ce am mai scump că exact când scriam rândul de mai sus am atins ceva şi monitorul meu plat s-a transformat în televizor pe care a apărut o fantomă întinsă pe pat şi cu două felii de castraveţi pe ochi, habar n-aveam că ăsta e şi televizor, încă mai îmi tremură inima. De ce nu mi-a zis nimeni în casa asta că ecranul e şi televizor??

Jesus!!

Doamne!

Uh.

Revenind cu greu, (Doamne ce sperietură am tras), la cetate nu se mai urcă pe scările săpate în stâncă pe care poate unii şi le amintesc, de trebuia să te uiţi la picioare când călcai şi să te deplasezi printr-un fel de translatare isteaţă însoţită de rugăciunea să nu îţi alunece cumva naibii glezna. Acum se urcă absolut elegant, adică pe scări clare de lemn, să vadă cetăţeanul unde calcă şi să nu mai aibă nicio emoţie. Iar eu fără emoţii…

De altfel în interiorul cetăţii se petrec lucruri, nu ştim exact ce, dar au legătură cu o acţiune de restaurare, vedem despre ce e vorba la anul, când venim în vizită sau trimitem emisari. La baza scărilor e o cărare care coboară puţin şi duce la două tunele din care au ieşit doi cetăţeni care nu vorbeau româneşte. Adelina vroia să exploreze, dar pentru că era întuneric şi mirosea oarecum, ne-am întors.

Drumul de la cetate înapoi spre oraş l-am făcut pe jos, n-am mai luat telecabina. Cărarea e superbă, umbroasă şi mărginită de un zid vechi care face atmosferă.  Ne-am mai oprit la alte două tunele şi în general am rămas cu o nelămurire, de unde atâta balegă de cal pe traseu?  Dar am zis că hai să trăim clipa, adică să ocolim balega şi întrebările retorice. Am mers pe cărare până am piedut-o şi ne-am trezit pe un fel de drum de acces lipit de gardurile caselor. Încă un pic şi am ajuns în parc, venind nu se ştie exact de unde.

În parc am stat la un pepsi, dar ce bun mi s-a părut pepsiul ăla, zici că avea aur pe el. Am mers apoi un pic la joacă, pe urmă la broaşte, celebra fântână din faţa Consiliului Judeţean, o amintire care sper că e prezentă în buchetul vieţii oricărui copil devean. Ca o paranteză, mie îmi plac culorile vesele, că tot după asta suspin in my beloved Midwest, dar Consiliul Judeţean chiar e foarte portocaliu, m-am oprit să mă uit şi să mă mir. Au urmat la rând galbenul lămâie al eternului şi fascinantului Liceu Decebal, unde probabil că dacă nu intram îmi făceam sepuku la 14 ani, apoi arabescurile Teatrului de Estradă, terasele cu flori, gangul de ziare şi taxiul până acasă.

Deşi n-am ajuns la Braşov, Cluj, Sibiu, mă bucur că m-am învrednicit să urc pe Cetate pentru că, dincolo de toate micile inconveniente, merită sută la sută efortul şi, stai puţin, nu e niciun efort, e o plăcere.

Prin Deva, la pas

Am făcut multe în vacanţa asta. A fost lungă şi, aş putea zice, senzaţională. Am văzut locuri grozave, am povestit cu oameni şi mai şi, ce îţi poţi dori, în fond, mai mult? Vărsătorul din mine e plimbat, deci satisfăcut. Am de multe ori bătăi de cap cu zodia asta care cam mârâie la rutină şi înfloreşte numai când decolează avionul, însă o managerizez cumva, după priceperi şi posibilităţi, adică uneori mai bine, alteori mai prost. Azi, de exemplu, i-a venit poftă de o plimbare prin oraşul natal, prin Deva adică.

Plimbare tihnită, la pas, însă cu antenele şi microfoanele întinse, ca să culegem şi să dăm mai departe senzaţii hunedorene. În primele zile după ce am sosit aici mi se părea jenibil să iau maxi taxi pe o distanţă care în America e a piece of cake, odată ajustată aici, însă, am făcut ce fac şi ceilalţi, adică am mers trei minute cu transportul în comun fără nicio mustrare de conştiinţă. Azi m-am deplasat pentru început la mall. Zic ca am mai zis şi ce voi continua să repet, mai bine băgau cumva banii într-o pistă betonată cu turn de control la marginea oraşului, ca să ajungem mai uşor la Timişoara, Cluj sau Bucureşti, decât să facă la piaţă mall. În primul rând, spaţiile din structură sunt pe jumătate goale, pe măsură ce urci, senzaţia e tot mai ciudată. Singura experienţă mai fericită mi s-a părut a fi magazinul de pantofi Benvenuti, unde, dacă nu eram atentă, mă procopseam cu nişte încălţări care aveau şanse să mă fericească un pic pe termen scurt, mai deloc pe termen mediu. Dar am zărit în incintă un domn cu doamna lui şi, mare senzaţie, o ajuta la cumpărături, îşi dădea cu părerea, dar stai puţin că o făcea în engleză, un lord deci. De asta avea atâta tact şi răbdare. M-am mai învârtit un pic pe lângă ei, căci mă fascina dinamica lor comunicaţională în faţa raionului de încălţăminte. Se sfătuiau, schimbau păreri, am văzut în carne şi oase acea complicitate care mă fascinează, posibilă sursă de  “au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Am încercat şi eu nişte pantofi, apoi i-am pus la loc, am scuipat în sân şi am plecat. După cinci minute m-am întors, oamenii mei erau tot acolo, tot în deliberări. Frumos.

Am luat un Paris Match pentru mama, căci am găsit un raion de ziare şi reviste care importă aşa ceva în Deva, mare bucurie. Am urcat din nou şi am băgat capul la magazinul de lenjerie, dar am dat peste o vânzătoare care nu m-a ajutat şi nu m-a inspirat deloc, deci dusă am fost. Multe cafenele în mall, majoritatea pustii. Lămurită, m-am dus la piaţă, să îmi arunc în aer dieta cu o langoşă cu brănză. De acolo am traversat bulevardul şi m-am deplasat spre Ulpia, să văd dacă îmi găsesc cercei. Nici n-am apucat să îmi expun dorinţa, că raionul fu invadat de un domn şef rrom cu femeia aferentă. În timp ce eu mă câcâiam ce cercei să cer, domnul a zis răspicat peste tejghea: dă-mi lanţul cel mai mare. Hotărât. Ăsta-i cel mai mare??, a mai întrebat odată, ferm, să nu se înşele. Cât costă? Aud o sumă tembelă în lei dar pe om îl enervează să discute în lei, vrea să ştie în euro, cred şi eu, cine dracu mai stă să îl doară capul în ron, când el îşi ţine contabilitatea numai în euro? Brav bărbat. Patru mii şi nu ştiu cât de euro. Dar e cel mai mare? Omul însă tot nu e sigur că lanţul ăla e cel mai mare, dacă nu e şi vine alt rival cu un exemplar mai mişto decât al lui?  Păcat să rămână consumatorul cu o îndoială, zic. Mai vrea şi o brăţară, cea mai mare. Eu vreau nişte cercei mici, săru mâna, şi plec fără să cumpăr nimic că şi mâine e o zi şi mai pot veni să mă gândesc la nesfârşit lângă galantar.

Încarc creditul la Vodafone la o tanti pe care de câte ori o solicit am impresia că o deranjez cumplit, and I mean cumplit, dar asta e, dacă e un must, e ca de plăcere. Eu nu ştiu de ce îşi ţine rictusul ăla pe figură, că altfel arată bine şi ar fi simpatică.

Intru la cărţi şi cât pe-aci să cumpăr Lorelei, însă am senzaţia că e groaznic de frumoasă şi de tristă, şi de ce să mă mai încarc cu încă o dramă, parcă nu le am pe ale mele, organizate corect pe căprării. Îi zic nu lui Lorelei, deşi probabil în două, trei zile, aşa cum mă ştiu, o să mă întorc să o cumpăr. Ah, da, dacă donaţi o carte folosită la librăria de la Ulpia, primiţi un cupon de reducere de 20% pentru o carte nouă.

Ies de la Ulpia şi mă plimb pe centrul vechi, destul de linişte, multe terase, oraşul e parcă mai adormit decât mi-l aminteam. Mă întâlnesc cu cineva şi am, uimitor, exact aceeaşi discuţie pe care am avut-o şi acum doi ani, ca să vezi că obsesiile oamenilor se pot conserva perfect pentru 24 de luni. Impresionată, îmi iau o cola şi un covrig de la Gigi, când văd chioşcul de îngheţată. Am ajuns în staţia de autobuz de la Opera, de ce îi zice Opera nu ştiu, că e aproape de piaţă şi de biserică, dar de operă nu. Mă aşez pe o bancă la umbră să mai citesc un pic din aventurile fetei nesăbuite a lui Llosa. It ain’t Jardin du Luxembourg, dar parcul e drăguţ totuşi, plin de trandafiri înfloriţi, iar băncile sunt noi. Încă un pic şi o să se termine şi noul sediu al primăriei, pe care eu mi-l amintesc ca work in progress de cel puţin zece ani. Poate cinşpe.

Merg să îmi iau îngheţată, fistic cu fructe de pădure. Iniţial mă ademenise fisticul dar cum uneori se întâmplă că nu prima tentaţie e cea corectă, îmi dau repede seama că de fapt fructele de pădure sunt cele rupte din rai. Mai rătăcesc un pic, fac câteva poze, nu-mi vine să plec. E cald, lumea vorbeşte la mobil, se grăbeşte spre casă, fac clar notă discordantă, eu vorbind la aparatul foto. Iau autobuzul două staţii şi ajung acasă, unde pe masă mă aşteaptă posterul de la Paris, curios încotro plecăm mai departe, un teanc de albume cu poze vechi, sticla de apă, vreo trei încărcătoare de pe la tot felul de telefoane şi alte mărunţişuri care se cer organizate, dar cine să le organizez, căci eu, uite, scriu.

Între timp am aflat, întâmplător, (deşi persist în părerea că nimic nu e întâmplător), că la mall există o terasă de unde pot fi obţinute panorame interesante cu Deva, aşa că îmi propun să o vizitez şi după aceea vă mai dau un semn.

Amintirile verii se pregătesc să se liniştească, să se aşeze, însă concluzia ar fi că e bine să treci din când în când prin locurile de pe planetă unde te simţi acasă.

Vara voastră cum a fost?

Castelul Mocioni din Bulci, Arad

Aş da aproape orice să pot pătrunde în gândurile vechiului castel.

Aş vrea să ştiu ce ar spune el dacă i s-ar pune în faţă o oglindă în care să-şi vadă chipul resemnat, blazonul cojit, terasa spartă.

Faţada lui crăpată şi portocalie pare mai înţeleaptă decât mine. Încearcă să îmi spună să nu mă necăjesc prea tare, aşa cum par să nu se necăjească nici oamenii din jur. Să îmi văd de ale mele, necopleşită de nostalgie, neanimată de cine ştie ce speranţe deşarte că vechiului adăpost boieresc i s-ar mai putea întâmpla ceva bun.

Eu nu i-am cunoscut pe boieri decât din poveşti.

Iar pe el, castelul, l-am întâlnit când era deja spital de boli de plămâni, când oameni necăjiţi şi de multe ori foarte singuri veneau pe înserat la poarta casei noastre că să cumpere o sticlă de lapte proaspăt, cald, abia desprins cu dexteritate din rezervorul lui natural.

L-am cunoscut aşadar undeva la mijloc, între glorie şi decădere.

Nu, nu te întrista, mi-au şoptit, rugători, pereţii, rupând tăcerea complice întrupată între dorul meu, alinat de vederea lor, şi coaja lor spălăcită, uşurată acum de povara obligativităţii de a mai rezista cumva în faţa ploilor, a soarelui şi a nepăsării. Acum, spuseră pereţii, dacă ţi-ai lipit fruntea şi palma de noi, ne-am liniştit. Linişteşte-te şi tu.

Dacă ar mai veni cineva să ne privească iar cu atâta drag, eu poate aş mai rezista câţiva ani, îşi făcu curaj să spună uşa de la intrarea din partea dreaptă, uşa dinspre biserică. Uşa vorbea foarte, foarte rar, e o minune să o stârneşti să vorbească. N-aş fi avut cum să înţeleg valoarea mărturisirii ei, dacă cei doi stâlpi de susţinere ai unei foste bănci de pe alee, încântaţi că m-am oprit să le fac o poză, nu mi-ar fi spus câte ceva despre caracterul complicat şi secretos al uşii. Nu e o uşă ca toate uşile, nu, nu, e mult mai mult decât pare, ştie atât de multe poveşti…

N-am putut să stau mult la castel dar am avut în faţa lui fervoarea simţită în Greenwich Village-ul newyork-ez sau la primul turn al podului Golden Gate. A fost vorba din nou de sentimentul acela că acum ce ne facem?, cum să mai plec?, şi de certitudinea că, plecând, totuşi, cumva, iau locul cu mine şi rămân, în acelaţi timp, acolo.

Să înţeleagă cine ce o vrea, mai mult nu înţeleg nici eu.

Bulci este un sat foarte mic, foarte izolat, foarte părăsit. Probabil că tocmai izolarea lui, cea care altădată îi asigura un statut privilegiat, exclusivist, de refugiu ales, îi provoacă acum o părăginire căreia numai câţiva bătrâni uitaţi de vremuri, câţiva temerari oarecum romantici şi câţiva beţivi se mai încăpăţânează să-i mai ţină piept.

La Bulci se ajunge greu, din ce în ce mai greu. De la halta Vărădia se poate veni pe o cărare de doi kilometri, a cărei stare eu parcă n-aş risca să mi-o imaginez acum. Apoi se trece Mureşul cu barca. Pe şosea trebuie să părăseşti drumul naţional între Deva şi Arad chiar în dreptul parcului regal de la Săvârşin, să mergi vreo 15 km pe un drum judeţean şi pe urmă să mai înfrunţi 4 km de cale circulabilă neasfaltată.

Castelul a fost construit în prima jumătate a secolului XIX de către un baron cu nume complicat, Fechtig – Fechtenberg. În 1858 construcţia a fost cumpărată de către Antoniu Mocioni de Foen, a cărui familie deţinea un număr mare de reşedinţe. De-a lungul timpului, castelul a fost vizitat de personalităţi de primă mână,  Andrei Şaguna, Franz Liszt, Carol I, Regele Mihai.

Invidiez terasa în pătrăţele albe şi negre, pentru că le-a ascultat, la ceas tihnit de seară, conversaţiile. Pentru că poate le-a auzit câteva secrete. Pentru că a surprins cu siguranţă câteva schimburi de priviri. Pentru că a cunoscut gloria.

Cu asta m-a şi convins să plec mai liniştită. Da, am cunoscut gloria, mi-a spus fără înfumurare dar şi fără modestii inutile terasa. Şi vă jur că mai păstra ceva din aerul de altădată. Refuzase să se predea. Chiar dacă buruienile care o străbăteau dintre dalele pocnite se băteau pe burtă cu impresia falsă că au cucerit-o, au distrus-o, au anulat-o, mi-am dat seama că victoria lor nu era totală, nu era victorie.

Poate află şi dă pe acolo vreun producător de la Hollywood, fericit că nu trebuie să bage milioane de dolari într-un decor care să aducă a destinaţie a unei călătorii în timp, destinaţie cu cărămizi care cad, cu scrijelituri născute din capriciul elementelor naturii, cu porţi scârţâinde şi buruieni crescute cât casa. E suficient doar să vină, să instaleze luminile, să umble cu băgare de seamă şi strige action.

Restul o să îl facă actorii şi atmosfera de alt tărâm de la castelui din Bulci.

Am să revin şi cu câteva poze.

Între zboruri

După 36 de ani şi-o vară, pot să semnelez cu satisfacţie că am adăugat încă  o certitudine în buchetul vieţii: fericirea există şi se manifestă când pornesc la drum. Eu, speranţele, dezamăgirile, nevrozele şi capacitatea mea monumentală de a mă prosti pe mine însumi am ajuns toate, cu bine, la Deva. După nouă ore de zbor transatlantic, cinci ore de măsurat cu interes aeroportul din Munchen, un zbor glumeţ de o oră peste reliefurile cu bătaie spre Europa de Est şi trei ore rutiere pe şoselele patriei, am debarcat cu căţel, purcel, copil şi valize tocmai la destinaţie.

Poate nu întâmplător călătoresc veşnic pe ultimul rând de scaune din avion, căci mă hotărăsc mai mereu în ultimul moment, so much for that good, reasonable, intellingent planning, dar când în sfârşit purced, n-am văzut cu ochiul liber cetăţean mai plin de elan. Am lăsat în urmă vipia de Chicago ca să pot savura temperaturile de cuptor din Deva, iar în cască mi se comunică realitatea că vara trecută a fost mult mai suportabilă, din punct de vedere meteorologic şi hidrologic vorbind.

Primul zbor a fost interesant, am flămânzit bine, dar nu m-am necăjit din asta, mă aşteptam să fie aşa. La un moment dat, cum stăteam eu pe legendarul ultim rând din avion, mi-a ajuns la nas miros de material comestibil, drept pentru care m-am întors cu busola spre bucătărie şi am adulmecat zările. Exact în acelaşi timp, stewardesa adulmeca şi ea, şi în hârâitul motoarelor mi-a transmis că smells good, am aprobat din toată inima şi am fost la două sutimi de gând să o întreb ce are în oale, că nu mai pot. Pentru că am tăcut, filosoafă am rămas, căci ea dorea de fapt să ştie cu ce parfum m-am învăluit când am blocat baia aeronavei pentru cinci minute.    I-am spus de care Chanel era vorba, după care, mulţumită, a anunţat la megafon, să audă toţi transatlanticii, că ori optăm pentru vită, ori pentru ravioli vegetarieni, ori pentru moartea prin inaniţie. Am mâncat deci beef şi un pic de smalţ de conservă şi am purces să aştept cu interes următoarele şase ore de zbor. Pilotul ne-a anunţat că pe partea stângă putem vedea Niagara şi am rămas cu neîmplinirea că n-am văzut-o de la 10.000 de metri, căci până m-am repezit eu la geamlâcul din coada avionului, intrasem deja într-o turbulenţă şi vocea sexi a căpitanului ne-a ordonat să ne lipim de scaune, cu centura pusă. Nema Niagara, deci, poate recidivăm la sol.

Şi au mers ei cale lungă să le-ajungă, căci din poveste mult mai este şi poate găsesc  un secretar care bate repede, să nu vă ţin prea mult în aşteptări. Tot am să scriu eu cartea aia de călătorii odată, când o să mă enervez suficient.

Lombard Street, cea mai întortocheată stradă din lume

Lombard Streeeeeeet, Lombard Street, everyone, this is Lombard Street, The Crookedest Street In The World!!!! Lombard, Lombard, Lombard Streeet!!!! Aşa anunţă conducătorii cable car-ului oprirea din dreptul năstruşnicei străzi care în câteva zeci de metri se ghemuieşte în opt curbe atât de strânse încât maşinile le coboară la pas, dacă putem spune aşa. Cantitatea de entuziasm pusă în această reclamă este atât de mare încât nu mai contează aproape deloc dacă afirmaţia respectă sau nu realitatea. E drept că America are de multe ori tendinţa de a face din orice lucru cel mai the best, însă am momente în care cred că atitudinea asta este mai sănătoasă decât cea în care, să zicem, ai zestre peste zestre de lucruri frunoase într-o ţară şi, în mare, ţi se cam rupe de ele.

Cele mai multe ghiduri turistice acordă străzii Lombard medalia de bronz în topul atracţiilor din San Francisco. Pe primul loc se află Golden Gate Bridge iar pe poziţia secundă experimentarea oraşului folosind ca mijloc de deplasare cable car-ul. Ca să împuşti dintr-o lovitură locurile doi şi trei, poţi lua cable car-ul de la intersecţia străzilor Market şi Powell (exact lângă buricul băiatului din vitrina Abercrombie and Fitch), străbaţi aproape toată ruta spre Fisherman Wharf şi cobori cu puţin înainte de panta finală. Nu ai cum să ratezi staţia pentru că cei care conduc vagonul au grijă să nu poţi zice că n-ai ştiut unde să cobori.

De altfel, atitudinea celor care operează un mijloc de transport în comun poate să influenţeze decisiv calitatea experienţei de a te deplasa din punctul A în punctul B, făcând-o să acopere o gamă de nuanţe care pot merge de la prăvălirea peste un alt călător la o frână exagerat de bruscă şi până la încântarea absolută cu care ţi-l aminteşti pe băiatul care, la volanul autobuzului fiind, opreşte într-o staţie şi vine la tine să îţi dea înapoi cei 5 dolari pe care i-a obţinut din vânzarea biletului pe care tu, de fapt, nu mai trebuia să ţi-l cumperi, fiind prost informat de un alt şofer (pe ăsta simpatic nu te-ai mai gândit să îl întrebi iar pe spatele biletelor instrucţiunile erau scrise atât de mic încât ai regretat că nu ai dat curs intenţiei de a călători cu lupa la purtător). La fel, în cable car am întâlnit atât ciufuţi care nu te lăsau să stai pe mica platformă din spate dar şi super simpatici care conversau cu atâta haz de zici că nu erau în câmpul muncii, ci se plimbau şi ei lela de plăcere ca şi tine. Dar, curios fenomen, la Lombard Street toţi se însufleţeau cumva.

Am sărit deci din vagon şi m-am pomenit la picioare cu strada în pantă abruptă, încadrată de case una şi una, de nu ştiam unde să mă uit mai întâi: la şerpuirea carosabilului, la spectaculoasa zonă verde amenajată între curbele strânse, la scările de pe margine pe unde coboară pietonii, la vilele fermecătoare care formau rama acestui tablou, oglindind din belşug latura excentrică şi extravagantă a oraşului, sau la orizontul în care o risipă de alte reşedinţe pastel se rostogoleau spre apele albastre ale golfului. Tot de aici vedeam silueta albă a Coit Tower, turnul înălţat pe Telegraph Hill, probabil cel mai celebru deal al oraşului, turn ce oferă, la rândul lui, privelişti care, odată savurate, nu sunt ameninţate niciodată de pericolul uitării.

Lombard Street este de fapt o stradă lungă de kilometri buni, însă porţiunea care atrage turiştii este cea dintre Hyde Street şi Leavenworth, acolo unde cele opt curbe despre care am povestit au fost create pornind de la necesitatea practică de îmblânzi o pantă atât de abruptă încât automobilele nu o puteau lua în piept în condiţii de deplină siguranţă.

În anul 1922 municipalitatea a făcut deci serpentinele pe porţiunea respectivă, lăsând rezidenţilor din vecinătate obligaţia de a întreţine spaţiile verzi amenajate între aceste curbe. Ca în multe cazuri de aici şi de aiurea, însă, rezidenţii nu s-au putut pune de acord cu un plan de decorare a spaţiilor respective, dovedind că între comportamentul celor mai domnoşi proprietari de pe Russian Hill din San Francisco şi metehnele locatarilor din blocul de pe colţ de la Mioriţa există similitudini surprinzătoare, extrase probabil din ce are mai belicos natura umană.

Strada a fost rapid năpădită de tufişuri inestetice, moment în care situaţia a fost luată în primire de către Peter Bercut, un milionar francez care activase şi în structurile ce se ocupau de îngrijirea parcurilor din oraş, domn care a venit de hac junglei ce tindea să acopere spaţiul verde şi care, împreună cu valetul lui, a plantat acolo 2000 de hortensii comandate din Franţa.

În fiecare an, în luna mai, florile izbucnesc într-un un amestec irezistibil de roz, albastru şi alb, oferind mostre de rai vizual turiştilor care bâzâie ca albinele în zonă.

Poate că San Francisco are multe locuri şi mai grozave decât Lombard Street, poate că localnicii cunosc unghere fermecătoare, nedibuite de autorii neobosiţi ai ghidurilor turistice, care mereu îţi oferă câte o trufanda sub titlul de atracţie secretă, făcând-o să devină loc public, deci aglomerat, deci foşnitor.

Şi totuşi, o dimineaţă proaspătă de marţi petrecută savurând detaliile celei mai întortocheate străzi din lume sau, cel puţin, ale străzii care a beneficiat de inspiraţia cuiva de a o numi aşa, poate procura o provizie de delectare sufletească din care, în funcţie de zgârcenia cu care aloci pe zile acumularea de frumuseţe din amintiri, poţi apoi supravieţui luni sau ani întregi.

Golden Gate Bridge

M-am transformat in blog de calatorie sau ce?

Dar adevarul e ca nimic nu deschide mai bine capetele, sufletele si orizonturile decat o plecare de bunavoie si nesilita de nimeni, mai lunga sau mai scurta, catre alte pamanturi. E aproape ca un inceput de dragoste noua.

Inteleg sa imi fure inima un oras, un om, o idee, o profesie, un parc, un muzeu, un bulevard, o catedrala. Dar un pod?? E drept ca nu e totusi orice pod, ci unul inscris in lista celor sapte minuni arhitecturale ale lumii moderne, dar orisicat. Ar trebui sa fiu mai atenta cu inima mea.

In plus, banuiesc ca aici si-a bagat coada si neimplinirea ca nu l-am traversat pe jos pana la capat, asa cum mi-ar fi stat bine. Se vede treaba ca ramai un pic prin locurile care te inspira, nu te mai intorci complet inapoi. As dori sa transmit pe aceasta cale bucatii din mine care sta pe Golden Gate Bridge si priveste in zare spre oras, sa vina acasa ca avem de vorbit.

N-am studiat foarte mult despre San Francisco inainte de a pune piciorul acolo, si bine am facut, pentru ca mi-am oferit luxul de a fi surprinsa. Cum nu mi-am facut temele, n-am stiut ca in oras sunt nu unul ci doua poduri. De fapt de-a latul golfului sunt chiar mai multe, dar doua se vad din oras.

Deci, arunca un pod rosu peste un fundal de ape albastre si inaltimi verzi si ai sa innebunesti orice cetatean pe care nelinistea si cateva recomandari de incredere l-au trimis departe de Midwest.

Foarte lumeste, treaba e asa: cum stai tu in oras in varful dealului, cu fata la golf, Golden Gate e in stanga, unind San Francisco cu Marin County, tinutul pitoresc de la nord, şi Bay Bridge e in dreapta, legand orasul cu Oakland si Berkely, cele doua asezari de la est.

Bay Bridge e de patru ori mai lung, nu e la fel de inalt si nu e rosu. Nici celebru, dovada ca la poduri, ca si la femei, fizicul chiar conteaza, nu ajung numai frumusetea sufleteasca si intentiile utilitare bune.

Povestea lui Golden Gate Bridge a inceput promitator, cu diagnosticele „nu poate fi facut” si „nu avem nevoie de el”. Oamenii traversau golful cu feribotul si erau relativ multumiti. Ideea de a imblanzi pe cale rutiera Golden Gate, adica acel canion framantat unde Pacificul intalneste apele golfului San Francisco, a inceput sa danseze in cateva capete luminate si s-a intamplat ce se intampla de obicei cand un gand indraznet intersecteaza pozitiv niste minti incapatanate: s-a declansat un proces de fermentare din care nu se putea sa nu iasa ceva bun. Trebuiau cizelate, desigur, detalii importante precum solutiile ingineresti si arhitecturale pentru ceva ce nu mai fusese facut pana atunci si, mai presus de orice, trebuia abordata cu capul limpede cea mai spinoasa problema a vietii pe pamant: finantarea.  

Pe partea tehnica lucrarile au fost coordonate de Joseph Strauss, au inceput in 1933 si au durat patru ani. Echipele de ingineri, constructori si scafandri au dat piept cu dificultati majore: curenti oceanici foarte puternici, ceata consistenta si vanturi incapatanate. Nu degeaba Strauss a fost si poet: silueta podului, cu cele doua turnuri decorate in stil Art Deco si cei 120.000 de kilometri de cabluri de otel de care este suspendata soseaua creeaza un efect care trece dincolo de uimirea in fata preciziei socotelilor ingineresti si se infige fara putinta de scapare in partea de suflet care tresare la frumusete.

Financiar vorbind, dupa lupte seculare care au durat o gramada de timp, s-a ajuns la emiterea de obligatiuni, insa la inceput usa nu s-a rupt sub greutatea doritorilor de a investi in pod. Dupa ce toate aceste aspecte si-au intalnit rezolvarile, niste oameni cu simt artistic au zis ca hai sa zugraveasca Golden Gate-ul in galben cu dungi negre, sa trezeasca mai usor din atipeala capitanii care in timp ce navigau pe sub obiectiv, se gandeau la prostii.

In ultima secunda adunarea si-a venit in fire si a cazut de acord cu nuanta international orange, care creeaza un contrast dramatic cu apa si dealurile pe care le-am tot pomenit.

Indrazneala proiectului a fost platita, din pacate, si cu vieti omenesti. Joseph Strauss a insistat ca in timpul lucrarilor deasupra apei sa fie instalata o plasa de protectie care, de altfel, chiar a salvat 19 vieti, insa 11 oameni au murit intr-un accident in care platforma pe care lucrau s-a prabusit prin plasa de protectie.

La data inaugurarii municipalitatea a organizat o uriasa petrecere si toata lumea a venit sa vada cu ochii personali minunea. Iar faptul ca panorama podului Golden Gate este trecuta prin registre drept cea mai fotografiata imagine a Americii de Nord dovedeste inca o data ca in viata nu e totul sa treci intre maluri, esentialul este sa te simti si un pic inaltat estetic in proces.

Ce felii de lume ati adus cu voi in ganduri cand v-ati intors acasa din preumblari?