San Francisco: Mission Dolores, Biserica Inceputului De Lume

Motto:

Time interval is a strange and contradictory matter in the mind. It would be reasonable to suppose that a routine time or an eventless time would seem interminable. It should be so, but it is not. It is the dull eventless times that have no duration whatever. A time splashed with interest, wounded with tragedy, crevassed with joy – that’s the time that seems long in the memory.And this is right when you think about it. Eventlessness has no posts to drape duration on. From nothing to nothing is no time at all.  (John Steinbeck, „East of Eden”)

***

Ne-am obisnuit sa spunem ca timpul placut trece repede dar daca ii acordam cateva clipe de atentie lui Steinbeck, ajungem sa intelegem ca este exact invers: timpul interesant este cel care ramane in memorie, pentru ca inregistram fiecare senzatie, respiratie, emotie, impresie. Secundele prind consistenta si se strecoara pentru totdeauna in mecanismele misterioase ale aducerii aminte, de unde revin mereu insotite de o strangere placuta de inima.

Ma gandesc uneori la noi, cei plecati sa savuram frumusetea altor pamanturi, si la pretul pe care, vrem, nu vrem, il platim, sustragandu-ne din ceea ce este bun in spatiile spirituale si sufletesti lasate in urma. Ultimele luni m-au intarit cumva, nu mai cant simfonii melancolice atat de des. Interpretez asta ca o apropiere de un fel de echilibru, desi mai e, in mod evident, de slefuit.

O sa port insa intotdeauna in mine fascinatia nevindecabila pentru exploratorii adevarati, cei care habar nu aveau unde o sa ajunga si daca o sa se mai intoarca vreodata inapoi. Probabil acest gand a stat la radacina emotiei cu care am pornit spre Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, intemeiata de calugarii spanioli in 1776.

Dar mai intai am avut de rezolvat cateva detalii tehnice, cum ar fi o pereche de blugi uscati, ca sa nu facem artrita inainte de vreme, si o felie calda de pizza, ca sa potolim zgomotoasele pichete de greva ale stomacului.

Ghidul de calatorie din poseta mi-a spus sa vanez numitul J Streetcar, care urma sa ma lase foarte aproape de a sasea misiune spaniola din El Camino Real. Zis si incercat de facut, numai ca observam ca pe linie vine tot F Market Streetcar, adica altceva. Atunci mi-a venit ideea inteligenta sa intru la Visitors Center si sa adresez o intrebare peste tejghea. Ajunsa in incinta centrului pentru vizitatori, am trait iar un moment de paroxism turistic si am pornit sa adun in nestire in brate pliante de la fiecare atractie posibil de vazut in California. Dupa o autoanaliza fina si rece mi-am venit in fire si am trecut iar constiincioasa pe la fiecare stand, ca sa distribui brosurile inapoi in gramada de origine. Cu mainile si mintea eliberata de poveri, am aflat ca trebuie sa cobor si sa iau tramvaiul de la primul nivel subteran al statiei Powell, prilej cu care am mai descalcit un mister al sistemului de transport subteran al orasului de la malul golfului. Unde e stewardesa de la Lufthansa, sa ma laud ca stiu sa iau tramvaiul?

Ghidul prescria sa ma dau jos la Church cu strada 20, in coltul din stanga jos al Parcului Dolores. Singurul detaliu este ca scriitorii ghidului munceau intr-un birou placut si poate incalzit, in vreme ce la mine ploua tot mai tare si nici chiar foarte cald nu era, oricum, parcul putea sa mai astepte. M-am dat asadar jos la strada 14, animata de speranta ca trebuie sa urmeze strada 16 si de acolo mai aveam putin de mers pe jos pana la biserica. In drum am observat ca ma intalnesc si ma salut si cu tramvaiul F, deci si ala era bun sa ajung la destinatie.

Totul era diferit aici fata de centru, un om ici si colo pe strada, nu zid de magazine luxoase, nu zid de oameni ai strazii, asa cum poti vedea in buricul targului. Am dat peste atmosfera unui cartier locuit, cred ca mult mai putin vizitat, sau vizitat in alte ritmuri decat atractiile principale. Nu stiu altii cum sunt, poate nu stie nici Ion Creanga, dar eu dupa ce am locuit multi ani la suburbie tind sa dublez valoarea sentimentala a unui cartier adevarat, cu trotuare, copaci, case, magazine, tramvaie, oameni. Am mers pe strada 16 pana am intalnit strada Dolores, si la colt a aparut silueta alba si simpla a misiunii pe care venisem sa o caut.

Inchipuiti-va asa: o strada cu palmieri pe mijloc, cu verdele rascolit de ploaie, masinile vin cumva lenese de pe dealul din zare, oameni putini si relaxati. La colt stau una alaturi de alta doua biserici: una modesta, de inceput de lume, alta de trei ori mai mare si mai decorata, de univers care s-a pus pe picioare. Bazilica de langa misiunea spaniola s-a construit ulterior, insa, in opinia mea, nu are nici un sfert din capacitatea de a emotiona a spatiului nepretentios inchipuit la inceputuri de calugarii franciscani.

M-am oprit cateva minute sub copacii de pe trotuarul opus celor doua biserici.

M-am apropiat apoi incet, ascultand ploaia. Am traversat strada si am impins usa care parea a fi intrarea. Era ora 4 dupa amiaza, aflu ca e ora inchiderii… Am dat peste o femeie care vorbea engleza cu accent spaniol (sau spaniola cu accent englez?) si am intrebat daca mai am timp sa vad biserica. Mi-a spus ca da, am o jumatate de ora, sa urmez indicatiile sagetilor. Femeia a fost extrem de amabila si incredibil de incurajatoare: intra linistita, mi-a zis, viziteaza mai intai misiunea, traverseaza apoi curtea spre bazilica, vezi muzeul si apoi te incuiem noi in cimitir (what????)….. de unde o sa iesi pe usa spre Gift Shop… Sweet God, m-au trecut toate sentimentele, cum sa ma incuie in cimitir?

Am platit taxa de cinci dolari si am impins usa masiva care separa dupa-amiaza zilei de 20 ianuarie  2012 de inceputurile anului 1776. Atmosfera bisericii vechi a fost exact asa cum ma asteptam si am experimentat o senzatie fantastica de regasire, o liniste pe care n-am mai incercat-o de nedrept de multa vreme. Cred ca as fi putut ramane acolo, asezata intr-o banca simpla de lemn, ore in sir, ore de pace, de reculegere, de dor alinat.

Am avut din nou de luptat cu tentatia de a inchide in mine toate senzatiile, insa am hotarat sa le impart, pentru ca nu e impartire care saraceste, ci una care multiplica. Am vazut o poza facuta la vizita Papei Ioan Paul al II-lea chiar langa acel altar, si mi-am amintit indemnul lui cel mai important, cel cu care cred ca si-a atras iubirea oamenilor: Nu va fie teama! Prea des ne e teama si poate asa incetam sa mai cautam locuri care ne-ar putea vindeca, ziduri albe si simple care marturisesc ca increderea lipsita de aroganta e singura cale spre implinire.

Poate ca timpul ma privea cu ingaduinta si mi-a acordat din rezerva lui cateva secunde de liniste in plus, secunde care au pacalit matematica minutelor, secunde complet nepasatoare fata de ritmurile pe care se infasoara tot mersul lumii….

Misiunile californiene sunt simple, albe si poarta in ele spiritul spaniol, adaptat la realitatile (si materialele de constructie) posibil de gasit la tarm de Pacific. Peretii sunt ridicati din caramizi de adobe, un amestec de argila si paie. Altarele misiunii din San Francisco sunt aduse din Mexic, iar tavanul este pictat in alb, ocru, brun si verde, culori care provin din cultura indienilor Ohlone.

Intre San Diego la sud si Sonoma la nord exista 21 de atfel de misiuni (vorbesc de parca as fi vazut cel putin jumatate din ele), insa majoritatea au cazut prada ruinei si au fost apoi refacute la diferite momente in timp. Dupa construirea misiunii franciscane din Sonoma, California a incaput in mainile Mexicului si in felul acesta El Camino Real si-a intalnit capatul.

Am lasat apoi in urma vechea biserica si am petrecut cateva minute in bazilica bogat decorata ridicata langa ea, apoi am trecut in graba prin muzeu si am facut o plimbare prin micul si vechiul cimitir. Mai era inca o fata acolo, si, desi nu ne-am tulburat in nici un fel linistea, zambetul usor pe care l-am schimbat intre noi a fost exact gestul necesar ca sa putem sa citim inscriptiile de pe crucile vechi fara a incerca tristetea, experimentand doar o satisfacere blanda a curiozitatii, urmata de certitudinea ca ne vom intoarce curand la rosturile noastre cu amintiri asezate in ritmul linistit al ploii.

Din pacate, ideea de explorare si imblanzire a nemarginirilor vine mai mereu la pachet cu suferintele (si decimarea) provocate celor cuceriti. In cimitir se afla o coliba modelata dupa forma adaposturilor in au locuit indienii Ohlone vreme de mii de ani. Dupa 75 de ani de vietuire in compound, asezarea care avea ca si centru misiunea, un singur indian a supravietuit felului de viata adus de europeni, bolilor necunoscute pana atunci si faptului ca, prin acceptarea vietii la misiune, nativii si-au piedut dreptul de a calatori liber din loc in loc peste pamanturile care pana mai ieri fusesera numai ale lor.

Am parasit cimitirul, am trecut prin Gift Shop, asa cum mi se indicase, nu m-am oprit acolo decat ca sa multumesc pentru vizita si am revenit in strada.

Am mai petrecut cateva minute atenta la case si am pornit inapoi spre statia de tramvai. Stiu ca de cate ori o sa ma intorc la Mission Dolores, probabil sub un soare fara cusur, o sa fiu insotita mereu de impresia momentului in care am zarit pentru prima data simplitatea peretilor albi in ploaie.

Da, parea sa spuna silueta misiunii franciscane, ati ajuns incredibil de departe in cei 236 de ani, ati imblanzit departarile cu avioane si ati construit aparate electronice pe care nu incerc sa incep sa le inteleg, dar e bine sa pastrati intr-un pliu al sufletului prospetimea inceputurilor, ca sa puteti construi un echilibru intre tacerea spatiului de reculegere si zarva lumii.

Ambele sunt la fel de necesare fericirii.

San Francisco – Impresii de Ianuarie (felia nr 2)

Episodul 2

Verde rasfatat de ploaie in Golden Gate Park si pasteluri urbane in Haight-Ashbury

Ramane cum am stabilit. Am scos capul din tren la Powell Street, adica exact in inima orasului, locul ideal de unde sa nu stii incotro sa o apuci mai intai. Spre deosebire de Ferlinghetti, care a avut sansa sa vada prima data San Francisco de la bordul unui vas care se apropia de tarmul golfului, eu apar intotdeauna de sub pamant, caci pe acolo trece mijlocul de transport care leaga aeroportul de centru, si, mai departe, de raspandirile suburbane adiacente. Daca Ferlinghetti a ramas cu impresia nestearsa a cladirilor albe asezate in ritmul unui Tunis zarit de pe mare, eu defilez si in zi de azi cu imaginea primului tramvai portocaliu zarit acum un an pe Market Street.

Iata insa ca ajunsa acolo ma mananca ingrozitor sa aman putin Mission Dolores si sa imi arunc faptura complicata intr-un cable car, daca nu pentru altceva, atunci macar pentru captarea temporara a sentimentului de joy procurat de zanganitul vintage al vagonului colorat.  

Zis si facut. M-am asezat constiincioasa la coada, moment in care ghidul de calatorii pe care il aveam in geanta a dat scarbit din mana si i-a spus portofelului verde in care statea inghesuit ca se astepta de la mine sa devin mai sofisticata intre timp si sa nu mai cad prada celei mai populare atractii, ca un japonez entuziast, ca doar nu mai sunt pentru prima oara in oras.

Portofelul a zis ca pe el nu il deranjeaza asta, pentru ca e proaspat cumparat si deci n-a mai fost aici. Ghidul s-a retras inapoi in carapacea lui, constient ca si cu oamenii e greu sa te intelegi, dar si cu portofelele. Dupa ce am urcat in cable car si am mers doua statii am stiu exact ce vreau sa fac next, si anume sa cobor si sa iau un double decker, autobuzul acela care, contra cost, te plimba si iti explica ce miscari de trupe s-au derulat in cursul timpului prin locurile pe unde treci.

Am debarcat asadar la Union Square si m-am infipt plina de speranta sub palmierul din statia de autobuz, fara sa stiu exact ce va urma, dar deloc ingrijorata de asta. Cand a aparut primul double decker plouat am intrat in vorba cu omul care coordona tururile, i-am expus pasul meu si el mi le-a expus pe ale lui, schimb energetic din care m-am facut cu un permis de calatorie valabil trei zile si patru tururi, totul la jumatate de pret, because it’s raining so hard and you are still here with us, thank you.

Astea au fost imprejurarile istorice prin care m-am gasit instalata la geamul autobuzului care urma sa ne poate in ploaie prin Golden Gate Park si mai apoi prin epicentrul vibratiilor hippie, cartierul Haight-Ashbury. Parcul acopera 1013 acri, habar n-am cat e asta, dar ca sa traducem cumva, e lung de 4,5 km si lat undeva sub un kilometru, adica e mai intins decat Central Park din New York. Aici apare din nou unul din motivele pentru care imi place San Francisco, si anume ca e plin de atractii nascute din incapatanarea unor oameni care au gasit potrivit sa lupte cu opinia generala cum ca obiectivul respectiv e imposibil de realizat. Acesta a fost si cazul amenajarii acestui parc.

Am coborat asadar pe Geary Boulevard inspre ocean, am facut la stanga, am intersectat Fulton Street pe care am recunoscut-o din alta calatorie si ne-am oprit langa muzeul DeYoung. Toate acestea, desigur, in ploaie. Am rezistat cat am rezistat la parterul autobuzului, dupa care am urcat cu umbrela pe puntea de observatie. Cu mine au mai urcat doua fete, nemtoaice dupa intonatie. Odata ajunsa sus e clar ca n-am mai vrut sa cobor si am ramas acolo aproape pana la final. Le-am facut o poza fetelor si am povestit un pic. Una din ele, cea mai volubila, mi-a spus ca sunt din Munchen si petrec doar doua zile in California. Atunci m-a lovit cheful sa ma laud un pic cu internationalitatea mea, deci am subliniat ca si eu am zburat in vara prin Munchen. Am mai schimbat cateva idei, dupa care, desi de obicei ma abtin de la „sindromul compartimentului de tren”, adica practica prin care iti deserti povestea vietii intre Brasov si Sighisoara, am intrebat-o totusi pe fata cu care vorbeam cu ce ocazie viziteaza San Francisco. Mi-a raspuns foarte amabila ca e stewardesa la Lufthansa si se afla in pauza dintre curse. Deci m-am laudat ca am zburat si eu o data pe an prin Munchen exact unei stewardese de la Luftahnsa!!! Atunci mi-am stabilit 31 martie 2012 ca deadline al perioadei de abstinenta laudativa pe care am inceput-o atunci si acolo si o respect si acum.

Parcul in ploaie a fost superb. Verdele era mai verde, mirosurile vegetale erau mai innebunitoare, palmierii erau mai frumosi, florile mai senzuale.

A intervenit apoi lupta interna intre pofta de a savura momentul si dorinta de a face totusi si cateva poze. Nu e chiar cel mai simplu lucru sa faci poze reusite la etajul 1 al unui autobuz care merge pe dealuri, intr-o ploaie torentiala, cu umbrela in mana, ca sa nu distrugi complet aparatul foto, ca de capul personal ce sa mai vorbim.

Dar cartierul care m-a facut sa exclam a fost Haight-Ashbury, sediul nebuniei hippie de la mijlocul anilor ”60. Intotdeauna sunt o adoratoare garantata a caselor colorate, a magazinelor mici, a strazilor interesante. Mi-am scrijelit deja in agenda sa ma intorc acolo si sa ma plimb in tihna pe jos, negrabita de nimic. In cursul calatoriei era sa dau cu dintii de bara platformei din fata  a autobuzului si sa imi prind aparatul foto in firele de troleibuz, in incercarea de a capta cumva culorile si formele care defilau generoase pe langa noi. Se pot face poze superbe acolo dar e preferabil sa le faci de la sol.

 Am trecut apoi prin Alamo Square, unde se afla sirul de case victoriene celebre, suprapuse la orizont peste panorama centrului cu zgaraie nori. Totul se zarea, desigur, intr-o ceata umeda, dar mie mi-a placut atmosfera.

Dupa ce am coborat spre Civic Center temperatura sufleteasca a inceput sa imi scada, prilej cu care am observat ca blugii imi sunt uzi de la genunchi in jos, detaliu pe care nu il remarcasem pana atunci. Intoarcerea in Union Square m-a adus inapoi cu picioarele pe pamant, am coborat la parterul autobuzului si am simtit senzatia de sfarseala placuta provocata de prea multa frumusete ingramadita intr-un timp prea scurt.

Recomand San Francisco in ploaie, recomand San Francisco in soare, recomand sa nu incetam niciodata sa cautam locurile si starile pitoresti si recomand sa nu ezitam nici chiar atunci cand nu e prea clar cum se va asterne ziua, saptamana, luna, viata.

 ***

(Poftiti jos din autobuz, urmeaza o vizita, tot prin ploaie, desigur, la Mission Dolores, cea mai veche cladire din San Francisco, a sasea misiune spaniola din El Camino Real, calea presarata cu 21 de misiuni si coloana vertebrala pe care s-a construit California. Daca v-a placut calatoria puteti lasa o bancnota virtuala in sectiunea comentarii sau un like la tatal nostru Zuckerberg, da, asta cu IPO de 5 bilioane, pentru cunoscatori.)

San Francisco – Povesti de Ianuarie

Motto:

… And someone there had told him that  San Francisco was the most European city, the most Italian city, the most polyglot city, the most bohemian city in America, except for Greenwich Village…. And anyway, being a red wine addict, he was attracted by the rumor of San Francisco as the center of the only real wine-region in the United States. „All those dagos”, someone had told him, „they’re not going anywhere where you can’t grow wine.” That was enough for him, and to hell with the rest of wineless America…    Lawrence Ferlinghetti,  “The Poetic City That Was”

Filbert Street

Episodul 1

Fly Me to California

Cand spun ca merg undeva „singura” inseamna ca alaturi de mine marsaluiesc in ritm alert curiozitatea, imaginatia, emotiile, pofta de explorare si dramul de nebunie fara de care nici unul dintre noi n-am fi ce suntem. Aratarea aia slaba care gafaie la un sfert de kilometru in spatele echipei este ratiunea. Am plecat asadar „singura” in vizita la San Francisco. Destul de linistit aeroportul la 7 dimineata, parca mai linistit decat in alte dati. Chiar si coada de la security pare mai mica. Ma incadrez pe un rand si ma razgandesc, mi se pare ca randul merge drept spre body scanner, dispozitivul pentru care O’Hare e unul dintre trend-setteri. O sterg in alt rand, imi pun efectele personale in cutii de plastic si arunc o privire filosofala spre businessman-ii in sosete si doamnele despuiate de demnitatea coapta acasa, caci orice muritor descaltat isi pierde jumatate plus unu din prestanta initiala. Ideea e ca tot la body scanner ajung, e prima data ca mi se intampla. Ma rastingnesc corespunzator si astept sa imi vizualizeze frumusetea interioara. Alternativa ar fi fost sa refuz si sa trec la o sesiune de pat down, adica o asigurare manuala oficiala ca nu duc obiecte contondente prin cine stie ce detaliu al trupului. N-am niciun chef sa ma pipaie nimeni, deci ma scaneaza la foc automat si, pentru ca, virgula, corespund, mi se da drumul spre poarta de imbarcare.

Ma tot duc si ma opresc numai unde scrie impreuna: United Airlines si San Francisco. Ma asez strategic si studiez pasagerii, ia sa vedem noi cine lasa in dimineata asta in urma Chicago si e de acord cu ideea sa plece in California? Quite a lot of people, printre care si o tanti cu gusa si un roman cu o ea si un el pe o coperta cu arabescuri, apoi un domn cu un aer general de Bill Gates (pantaloni bej, camasa albastruie), mai peste doua randuri de scaune un alt coleg de zbor aduce bine cu Steve Jobs cum l-am vazut pe coperta revistei Forbes. Vad un hippie brunet cu parul mai lung decat al meu, pe urma un indian, deci eu zic ca suntem combinati intr-un mix potrivit cu destinatia. Eu intru la capitolul artisti, daca nu pentru alt motiv atunci macar pentru ca imi umplu sticla de plastic cu apa de la cismea.

Langa mine se opreste din fuga o fata desfigurata de fericire, e vorba de fericirea aia speciala pe care ti-o poate procura numai un avion care intarzie, cand, dupa un maraton pe viata si pe moarte, prinzi totusi legatura mai departe. You guys are all going to San Francisco??, intreaba ea. You bet ca acolo mergem, eu una, cel putin, nu am nici cea mai mica intentie sa merg altundeva.

Trec peste discriminarea cuprinsa in americanul guys, chiar si dupa opt ani de pamant al fagaduintei inca mi se pare ca guys se adreseaza numai baietilor, nu si fetelor.

Anyway, ne urcam in avion si nu mai e timp de cugetari la sol. Mi-am rezervat din vreme locul de la geam pe ultimul rand din dreapta. Langa mine e o fata cu tenta hippie, vad ca tot zborul a stat cu o pagina de curs in fata si s-a uitat la unicul film cu care United ne-a cinstit pe monitoare. N-as fi crezul ca mai vrea cineva locurile de pe ultimul rand, dar uite ca ambele din stanga mea sunt ocupate. Ma ridic la cer inca inainte de a porni avionul si stiu ca de acum ma impart in doua: o jumatate extatica si o jumatate rationala, a doua incercand din greu sa o tina in frau pe prima.

Plecam relativ repede si ma ghemuiesc sa savurez placerea intelectuala indusa de energia motoarelor ambalate, mai puternice decat gravitatia, rutina, ezitarea si lipsa de speranta care au tendinta neplacuta de a se manifesta la sol. In trei minute suntem deasupra norilor.

Stand eu asa si uitandu-ma ba in directia generala a pamantului, ba in directia scaunelor cam decrepite din aeronava, ma surprind gandindu-ma cum ar fi sa scap intr-o zi pe vreo Singapore Airlines sau Emirates, locuri unde inteleg ca inca se calatoreste cu stil si gusto chiar si la clasa “la gramada”.

Pana atunci e bine si aici, in scaunul asta albastru de la geam, asteptand sa se desfasoare sub mine trei sferturi din latimea Americii si la capatul ei sa regasesc locurile care imi plac. Consum suc gratuit de mere, apa si un lichid de frana despre care circula un zvon oficial ca ar fi cafea. Sper sincer sa fie si cafea in cafea, ca azi noapte am dormit numai trei ore si am fapte importante de comis la San Francisco. Primul obiectiv pe care mi l-am pus in mintea infierbantata este Mission Dolores, cea mai veche cladire din oras, ridicata in 1776, deci cu 199 de ani inainte de a ma intampla si eu. Toate asezarile californiene au inceput cu un fort (pentru armata) si cu o misiune (pentru preoti).

Intre timp printre randuri a sosit miros de mancare pe bani si un pasager ii comunica stewardesei ca el nu cumpara sendvis, pentru e „cheap”. Omul e „cheap” adica, nu sendvisul, si nu e de acord sa plateasca pentru mancarea din avion. Intamplarea face ca stewardesa sa imi placa si dupa ce ii da raspunsul imi place si mai mult. Nu cred ca e politically corecta dar nu conteaza. „I am cheap too, but I live like I am rich” zice ea. Suntem in epoca in care pasagerii se dueleaza cu personalul de bord in declaratii ironice, astea sunt timpuri moderne, am aruncat la bazin amabilitatea exagerata, cel putin pe liniile interne americane. Nu ne-a deslusit insa tehnicalitatile prin care, cheap fiind, reuseste sa traiasca rich, chiar m-ar fi interesat si pe mine. Desi, intr-un fel, cred ca banuiesc cum face, ca si eu fac pe alocuri la fel.

In timpul acestor fenomene am lasat in urma mii de kilometri de pustietati si, desi nu am ceas si telefonul e inchis, eu zic ca ar cam trebui sa ne apropiem de California. Zburam intr-un cer de lapte, so much so pentru viziunile mele albastre de aterizare deasupra golfului. Aripa dreapta se ridica puternic, deci facem la stanga, aripa stanga se ridica, deci facem la dreapta, aripa dreapta se ridica, deci facem la stanga. Capitanul ne explica. Nu poate sa aterizeze, sunt numai atatea piste si se pare ca un numar mai mare de avioane doritoare. Pe la jumatatea zborului mi-a venit sa ma ridic sa imi intreb colegii de cabina: ei de ce nu fac chef in scaun, ca mine, oare stiu unde mergem?? Ca daca nu stiu le spun eu. Oare sa le spun? Raman cu greu asezata si peste o ora ma simt absolut rusinata de intensitatea sentimentelor mele, de ce nu pot sa fiu cool and composed like everybody elsei? Inainte de aterizare ma simt rusinata a doua oara, de data asta pentru ca m-am simtit rusinata prima oara, in fond de ce sa nu am stamina sa imi asum complet senzatiile starnite de oras?

Inca un pic si scot capul pe geam de cat ma tot imping in hublou.

Aterizam, scoatem centura, pornim telefonul. Nu ma grabesc. Extrapolez intelepciunea lui Moromete, citez din memoria de lunga durata: lasa ma’ Nila, ca nu pleaca ei Bucurestii… Lasa mai Amalia ca nu pleaca ea Mission Dolores, tot acolo o gasesti, numai sa coboare oamenii astia, ca asa e cand stai pe ultimul rand…

Sub aparenta inselatoare a unei turiste normale la cap si la inima, tasnesc pe poarta 81 a terminalului 3 si aproape ca ajung la capatul culoarului, de unde ma intorc sa observ mai bine aparatele electronice vechi expuse in lungul benzii care te deplaseaza chiar daca nu dai din picioare. Vad un televizor identic cu unul din ale mele, e drept ca nu l-am mai deschis pe asta (si nici pe altul) de mult, dar nici nu l-am aruncat. Ma uit cat ma uit si plec iar spre iesire. De data asta ajung la capatul culoarului, urc, iau trenul si, batand din picior, ma indrept spre oras.

Oamenii din San Francisco

În cinstea bine cunoscutei de acum obsesii pentru California, mi-am adunat puterile să pun pe monitoare câteva impresii despre oameni obişnuiţi din San Francisco, trecători cu care m-am intersectat din întâmplare, dacă există „din întâmplare”, şi care mi s-au întipărit forever în memorie. Deşi, dacă recitesc fraza de mai sus, mai că aş sesiza o contradicţie, în persoana faptului că dacă oamenii aceia erau „obişnuiţi”, nu aveau cum să lase impresii atât de puternice. Menţionez că ne-am întâlnit pe stradă sau în locaţii legate de transportul în comun.

Nu mi-am pus o floare în păr la întâlnirea cu oraşul de pe malul golfului, aşa cum ne recomandă muzical Scott McKenzie, ci mi-am luat la mine gluga, pentru că pe alocuri, şi prin pe alocuri vă rog să înţelegeţi malul apei, vântul se înverşuna destul de puternic împotriva călătorilor. Dar mie, de sub glugă, chiar şi asprimea aia mi-a plăcut.

Primul a fost deja menţionatul şofer de autobuz. Era tânăr şi degaja linişte. Avea pur şi simplu răbdare. În câteva staţii câţiva oameni au întrebat câteva prostii şi tuturor le-a răspuns de parcă avea la dispoziţie tot timpul din lume, parcă se născuse să pună pe drumul bun rătăcitorii de pe RATB-ul californian. Cu mine povestea a constat în aceea că mi-am luat bilet deşi nu mai trebuia să o fac, şi am întrebat numai după ce faptul a fost consumat. Ştiu, prostie pură, dar parcă asta a fost singura. După ce am aflat ce şi cum, m-am dus înapoi să mă aşez pe scaun, am zis na dă-i naibii de 5 dolari, asta e, muţenia, ca şi limbariţa,  se plăteşte. Când, ce să vezi, după o staţie omul trimite la mine alt călător cum că eu să îi dau biletele deja cumpărate şi el să-mi restituie cincidolarii. Nu ştiu dacă e potrivit să îl fac să sughiţe acum, la ora zece seara, dar aşa s-au petrecut lucrurile.

Mi-a atras apoi atenţia o familie, cei doi părinţi şi copilul lor care avea, cred, anumite probleme de comunicare şi comportament (nu că n-am avea cu toţi aşa ceva la răstimpuri), nu vroia să stea lângă ei, vorbea singur, striga din când în când şi se ghemuise jos, undeva mai departe de staţie, căci eram la o staţie pe Chestnut Street. De alfel, n-a mai venit nicun fel de autobuz, de fapt de troleibuz, căci se întâmplase o încurcătură electrică pe undeva prin amontele traseului, drept pentru care după ce am aşteptat o jumătate de oră am mers o altă jumătate de oră pe jos. Am avut un sentiment de, nu milă, ci un fel de tristeţe pentru acei părinţi şi pentru răbdarea cu care îl rugau pe copil să stea liniştit, însă el se agita şi mai tare. Şi se vedea că se simt cumva jenaţi faţă de ceilalţi oameni, îşi păstrau zâmbetul pe buze însă mă gândesc că în sufletul lor ceva atârna greu. Scena m-a tulburat.

Am văzut apoi o fată atât de frumoasă într-un autobuz, pentru numele lui Dumnezeu, era o sculptură vie, pornită, nu ştiu de ce, la plimbare cu transportul în comun. Era înaltă, avea o tunsoare modernă, asimetrică, părul nu depăşea umerii însă dădea o senzaţie fantastică de şic, de frumuseţe asumată. Când a urcat avea ochelari de soare, însă după ce s-a aşezat pe scaunul din faţa mea i-a dat jos, ca să putem admira cu toţii trăsăturile profilului delicat, domnesc. Nu mi-o pot închipui locuind altundeva decât în una din casele victoriene, într-o cameră cu ornamente pictate în jurul geamului. Nu, nu se poate să fie altcumva. Ca să dezvelim tot adevărul, avea cele mai lungi şi bine proporţionate picioare pe care le-am zărit în ultimul cincinal, dar nu asta m-a oprit din drum, deşi ar fi putut să o facă, ci aerul firesc, nimic îngâmfat, nimic forţat. Poate e numai paranoia mea, dar am avut impresia că pur şi simplu am dat nas în nas cu plăcerea pură a unei fiinţe de a se şti vie şi nemaipomenit de frumoasă într-o zi însorită de aprilie. Mărturisesc că am furat vreo două sau trei porţii de delectare vizuală, în timp ce îmi spatele frunţii, pe lângă admiraţie, se frământa gândul cum o fi senzaţia să-ţi plimbi desăvârşirea atât de firesc cu autobuzul. Să nu uit să menţionez că n-a existat nicun fel de comentariu deocheat, deşi mijlocul de transport nu era chiar gol, ba dimpotrivă.

Tot în autobuz am ascultat conversaţia dintre un bărbat de culoare şi câţiva tineri, şi când spun de culoare o fac în încercarea nepricepută de a reda farmecul omului, nu ştiu dacă un exemplar alb ar fi putut transmite atâta bucurie şi melancolie simultan. Grupul de băieţi şi fete cu care intrase în discuţie nu se sfia să îi pună întrebări, poate simţeau că şi el aşteaptă să îi fie puse întrebări, că vrea să vorbească. Şi l-au făcut să vorbească tot drumul, dar n-a fost nimic supărărtor, ba, iarăşi spun, dimpotrivă. A povestit că are un fiu care a plecat să lucreze într-o ţară africană, departe, undeva unde el nu spera să ajungă să meargă să îl vadă vreodată, dar spunea că fiul lui e bine şi îi place ce face acolo. Ideea depărtării geografice dintre ei mi-a trimis pentru o secundă o umbră peste inimă dar apoi mi-am amintit că nu miile de mile geografice care ne separă ne omoară, ci canioanele sufleteşti dintre oameni care poate stau în aceeaşi casă. Sper ca, totuşi, să îl poată vedea pe fiul lui mai repede decât si-ar putea imagina.

Ultimul, dar departe de a fi cel de pe urmă, a fost un adolescent care ţinea cu tandreţe în braţe o cutie de instrument muzical, ceva mai mare decât o vioară. Imediat după ce a urcat şi s-a aşezat pe scaun am trecut pe lângă o biserică, nu ştiu ce biserică, nu ştiu ce stradă era, însă imaginea bisericii s-a suprapus în memoria mea peste expresia feţei băiatului respectiv, era unul din oamenii cu tăceri pline, bogate, fără nimic plictisitor în ele. Mi l-am închipuit ca fiind în drumul de acasă, unde o familie atentă are grijă de talentul lui, spre ora de muzică, unde o să se dăruiască studiului motivat de plăcere, nu de obligaţie. Aşa mi-a plăcut să cred, că studia muzica din pasiune, că nu poate fi altfel, şi că o să ajungă un instrumentist dintre cei mai pricepuţi, dintre cei capabili să ne scuture de nemulţumirile şi plictiselile zilnice, şi să se împingă cu arcurşul la nivelul următor, acolo unde plăcerile se rafinează şi lucrurile se aşează într-o ordine mai apropiată de ceea ce suntem cu adevărat.

Chiar aşa, ce ne face obişnuiţi sau neobişnuiţi, banali sau interesanţi în ochii celorlalţi?

Semnalele primite de la ei, interpretările oferite de noi semnalelor sau punctul alunecos în care semnalele lor şi interpretările noastre se îndreaptă înspre ceva care nu are cum să nu lase urme?

Lombard Street, cea mai întortocheată stradă din lume

Lombard Streeeeeeet, Lombard Street, everyone, this is Lombard Street, The Crookedest Street In The World!!!! Lombard, Lombard, Lombard Streeet!!!! Aşa anunţă conducătorii cable car-ului oprirea din dreptul năstruşnicei străzi care în câteva zeci de metri se ghemuieşte în opt curbe atât de strânse încât maşinile le coboară la pas, dacă putem spune aşa. Cantitatea de entuziasm pusă în această reclamă este atât de mare încât nu mai contează aproape deloc dacă afirmaţia respectă sau nu realitatea. E drept că America are de multe ori tendinţa de a face din orice lucru cel mai the best, însă am momente în care cred că atitudinea asta este mai sănătoasă decât cea în care, să zicem, ai zestre peste zestre de lucruri frunoase într-o ţară şi, în mare, ţi se cam rupe de ele.

Cele mai multe ghiduri turistice acordă străzii Lombard medalia de bronz în topul atracţiilor din San Francisco. Pe primul loc se află Golden Gate Bridge iar pe poziţia secundă experimentarea oraşului folosind ca mijloc de deplasare cable car-ul. Ca să împuşti dintr-o lovitură locurile doi şi trei, poţi lua cable car-ul de la intersecţia străzilor Market şi Powell (exact lângă buricul băiatului din vitrina Abercrombie and Fitch), străbaţi aproape toată ruta spre Fisherman Wharf şi cobori cu puţin înainte de panta finală. Nu ai cum să ratezi staţia pentru că cei care conduc vagonul au grijă să nu poţi zice că n-ai ştiut unde să cobori.

De altfel, atitudinea celor care operează un mijloc de transport în comun poate să influenţeze decisiv calitatea experienţei de a te deplasa din punctul A în punctul B, făcând-o să acopere o gamă de nuanţe care pot merge de la prăvălirea peste un alt călător la o frână exagerat de bruscă şi până la încântarea absolută cu care ţi-l aminteşti pe băiatul care, la volanul autobuzului fiind, opreşte într-o staţie şi vine la tine să îţi dea înapoi cei 5 dolari pe care i-a obţinut din vânzarea biletului pe care tu, de fapt, nu mai trebuia să ţi-l cumperi, fiind prost informat de un alt şofer (pe ăsta simpatic nu te-ai mai gândit să îl întrebi iar pe spatele biletelor instrucţiunile erau scrise atât de mic încât ai regretat că nu ai dat curs intenţiei de a călători cu lupa la purtător). La fel, în cable car am întâlnit atât ciufuţi care nu te lăsau să stai pe mica platformă din spate dar şi super simpatici care conversau cu atâta haz de zici că nu erau în câmpul muncii, ci se plimbau şi ei lela de plăcere ca şi tine. Dar, curios fenomen, la Lombard Street toţi se însufleţeau cumva.

Am sărit deci din vagon şi m-am pomenit la picioare cu strada în pantă abruptă, încadrată de case una şi una, de nu ştiam unde să mă uit mai întâi: la şerpuirea carosabilului, la spectaculoasa zonă verde amenajată între curbele strânse, la scările de pe margine pe unde coboară pietonii, la vilele fermecătoare care formau rama acestui tablou, oglindind din belşug latura excentrică şi extravagantă a oraşului, sau la orizontul în care o risipă de alte reşedinţe pastel se rostogoleau spre apele albastre ale golfului. Tot de aici vedeam silueta albă a Coit Tower, turnul înălţat pe Telegraph Hill, probabil cel mai celebru deal al oraşului, turn ce oferă, la rândul lui, privelişti care, odată savurate, nu sunt ameninţate niciodată de pericolul uitării.

Lombard Street este de fapt o stradă lungă de kilometri buni, însă porţiunea care atrage turiştii este cea dintre Hyde Street şi Leavenworth, acolo unde cele opt curbe despre care am povestit au fost create pornind de la necesitatea practică de îmblânzi o pantă atât de abruptă încât automobilele nu o puteau lua în piept în condiţii de deplină siguranţă.

În anul 1922 municipalitatea a făcut deci serpentinele pe porţiunea respectivă, lăsând rezidenţilor din vecinătate obligaţia de a întreţine spaţiile verzi amenajate între aceste curbe. Ca în multe cazuri de aici şi de aiurea, însă, rezidenţii nu s-au putut pune de acord cu un plan de decorare a spaţiilor respective, dovedind că între comportamentul celor mai domnoşi proprietari de pe Russian Hill din San Francisco şi metehnele locatarilor din blocul de pe colţ de la Mioriţa există similitudini surprinzătoare, extrase probabil din ce are mai belicos natura umană.

Strada a fost rapid năpădită de tufişuri inestetice, moment în care situaţia a fost luată în primire de către Peter Bercut, un milionar francez care activase şi în structurile ce se ocupau de îngrijirea parcurilor din oraş, domn care a venit de hac junglei ce tindea să acopere spaţiul verde şi care, împreună cu valetul lui, a plantat acolo 2000 de hortensii comandate din Franţa.

În fiecare an, în luna mai, florile izbucnesc într-un un amestec irezistibil de roz, albastru şi alb, oferind mostre de rai vizual turiştilor care bâzâie ca albinele în zonă.

Poate că San Francisco are multe locuri şi mai grozave decât Lombard Street, poate că localnicii cunosc unghere fermecătoare, nedibuite de autorii neobosiţi ai ghidurilor turistice, care mereu îţi oferă câte o trufanda sub titlul de atracţie secretă, făcând-o să devină loc public, deci aglomerat, deci foşnitor.

Şi totuşi, o dimineaţă proaspătă de marţi petrecută savurând detaliile celei mai întortocheate străzi din lume sau, cel puţin, ale străzii care a beneficiat de inspiraţia cuiva de a o numi aşa, poate procura o provizie de delectare sufletească din care, în funcţie de zgârcenia cu care aloci pe zile acumularea de frumuseţe din amintiri, poţi apoi supravieţui luni sau ani întregi.

Golden Gate Bridge

M-am transformat in blog de calatorie sau ce?

Dar adevarul e ca nimic nu deschide mai bine capetele, sufletele si orizonturile decat o plecare de bunavoie si nesilita de nimeni, mai lunga sau mai scurta, catre alte pamanturi. E aproape ca un inceput de dragoste noua.

Inteleg sa imi fure inima un oras, un om, o idee, o profesie, un parc, un muzeu, un bulevard, o catedrala. Dar un pod?? E drept ca nu e totusi orice pod, ci unul inscris in lista celor sapte minuni arhitecturale ale lumii moderne, dar orisicat. Ar trebui sa fiu mai atenta cu inima mea.

In plus, banuiesc ca aici si-a bagat coada si neimplinirea ca nu l-am traversat pe jos pana la capat, asa cum mi-ar fi stat bine. Se vede treaba ca ramai un pic prin locurile care te inspira, nu te mai intorci complet inapoi. As dori sa transmit pe aceasta cale bucatii din mine care sta pe Golden Gate Bridge si priveste in zare spre oras, sa vina acasa ca avem de vorbit.

N-am studiat foarte mult despre San Francisco inainte de a pune piciorul acolo, si bine am facut, pentru ca mi-am oferit luxul de a fi surprinsa. Cum nu mi-am facut temele, n-am stiut ca in oras sunt nu unul ci doua poduri. De fapt de-a latul golfului sunt chiar mai multe, dar doua se vad din oras.

Deci, arunca un pod rosu peste un fundal de ape albastre si inaltimi verzi si ai sa innebunesti orice cetatean pe care nelinistea si cateva recomandari de incredere l-au trimis departe de Midwest.

Foarte lumeste, treaba e asa: cum stai tu in oras in varful dealului, cu fata la golf, Golden Gate e in stanga, unind San Francisco cu Marin County, tinutul pitoresc de la nord, şi Bay Bridge e in dreapta, legand orasul cu Oakland si Berkely, cele doua asezari de la est.

Bay Bridge e de patru ori mai lung, nu e la fel de inalt si nu e rosu. Nici celebru, dovada ca la poduri, ca si la femei, fizicul chiar conteaza, nu ajung numai frumusetea sufleteasca si intentiile utilitare bune.

Povestea lui Golden Gate Bridge a inceput promitator, cu diagnosticele „nu poate fi facut” si „nu avem nevoie de el”. Oamenii traversau golful cu feribotul si erau relativ multumiti. Ideea de a imblanzi pe cale rutiera Golden Gate, adica acel canion framantat unde Pacificul intalneste apele golfului San Francisco, a inceput sa danseze in cateva capete luminate si s-a intamplat ce se intampla de obicei cand un gand indraznet intersecteaza pozitiv niste minti incapatanate: s-a declansat un proces de fermentare din care nu se putea sa nu iasa ceva bun. Trebuiau cizelate, desigur, detalii importante precum solutiile ingineresti si arhitecturale pentru ceva ce nu mai fusese facut pana atunci si, mai presus de orice, trebuia abordata cu capul limpede cea mai spinoasa problema a vietii pe pamant: finantarea.  

Pe partea tehnica lucrarile au fost coordonate de Joseph Strauss, au inceput in 1933 si au durat patru ani. Echipele de ingineri, constructori si scafandri au dat piept cu dificultati majore: curenti oceanici foarte puternici, ceata consistenta si vanturi incapatanate. Nu degeaba Strauss a fost si poet: silueta podului, cu cele doua turnuri decorate in stil Art Deco si cei 120.000 de kilometri de cabluri de otel de care este suspendata soseaua creeaza un efect care trece dincolo de uimirea in fata preciziei socotelilor ingineresti si se infige fara putinta de scapare in partea de suflet care tresare la frumusete.

Financiar vorbind, dupa lupte seculare care au durat o gramada de timp, s-a ajuns la emiterea de obligatiuni, insa la inceput usa nu s-a rupt sub greutatea doritorilor de a investi in pod. Dupa ce toate aceste aspecte si-au intalnit rezolvarile, niste oameni cu simt artistic au zis ca hai sa zugraveasca Golden Gate-ul in galben cu dungi negre, sa trezeasca mai usor din atipeala capitanii care in timp ce navigau pe sub obiectiv, se gandeau la prostii.

In ultima secunda adunarea si-a venit in fire si a cazut de acord cu nuanta international orange, care creeaza un contrast dramatic cu apa si dealurile pe care le-am tot pomenit.

Indrazneala proiectului a fost platita, din pacate, si cu vieti omenesti. Joseph Strauss a insistat ca in timpul lucrarilor deasupra apei sa fie instalata o plasa de protectie care, de altfel, chiar a salvat 19 vieti, insa 11 oameni au murit intr-un accident in care platforma pe care lucrau s-a prabusit prin plasa de protectie.

La data inaugurarii municipalitatea a organizat o uriasa petrecere si toata lumea a venit sa vada cu ochii personali minunea. Iar faptul ca panorama podului Golden Gate este trecuta prin registre drept cea mai fotografiata imagine a Americii de Nord dovedeste inca o data ca in viata nu e totul sa treci intre maluri, esentialul este sa te simti si un pic inaltat estetic in proces.

Ce felii de lume ati adus cu voi in ganduri cand v-ati intors acasa din preumblari?