City of Chi – episodul 2

Să mai şi plecăm de lângă balustradă, că de pe 24 mai stăm acolo.

După ce ne-am odihnit în parc şi am făcut câteva poze, am intrat în muzeu, unde ne-am negociat în mod profesionist itinerariul: ea a zis mergem la miniaturi, eu am zis mergem la impresionişti. În felul ăsta am comis pentru a mia oară aceeaşi nedreptate grosolană faţă de restul muzeului, ignorând cu seninătate a bunch of Picasso, Dali, Brancusi (French, born Romanian) şi alţi titani ai artei.

Expoziţia permanentă de miniaturi, aflată la subsol, cuprinde 68 de camere cam de dimensiunea unei colivii, aranjate cu absolut toate detaliile necesare, mobilă, covoare, decoraţiuni, ferestre, balcoane, inclusiv măsuţe cu jocuri de şah cu regele de o înălţime un pic sub un centimetru. Camerele sunt aranjate în stilul amenajărilor interioare de tip european, american şi asiatic începând din secolul 17 şi până în 1930. Proiectul a fost susţinut şi coordonat de  Narcissa Ward Thorne, între 1932 şi 1940. Copii îşi trag cu insistenţă de mână părinţii şi bunicii spre subsolul muzeului şi rezultatul final este că toate generaţiile petrec momente de la plăcute la magice cu ochii lipiţi de ferestrele şi detaliile celor 68 de încăperi de jucărie. pentru ilustrare aveţi aici trei mostre.

După ce am rezolvat miniaturile, ne-am întors la parterul muzeului şi de acolo am urcat la etajul 1, la impresionişti. Colecţia permanentă cuprinde în jur de o sută de tablouri, mare parte strânse cu îndrăzneală şi dragoste de către Bertha Honore Palmer, soţia hotelierului Potter Palmer, la vremea când lumea încă mai ridica din umeri la auzul unor nume ca Monet sau Renoir. Devenită clientă fidelă a dealer-ului de artă Paul Durrand-Ruel, Bertha Palmer este forţa datorită căreia dacă azi ţi se face să vezi nişte impresionişti la Chicago, poţi rezolva problema fără să te urci în avion.

Monet

Van Gogh

Renoir

Chiar nu-mi dau seama cum rondul prin galeriile impresioniştilor îmi poate provoca de fiecare dată aceeaşi plăcere ca şi când l-am executat pentru prima oară.  Ba mai mult, dacă nu mă duc din când în când mi se face dor la fel ca de mama, tata, New York şi San Francisco. M-am suflecat şi m-am apucat de interpretări, poate energia picturilor influenţează cumva propria mea energie sau ceva asemănător, aproape pot să jur că se petrece un fenomen vecin cu paranormalul acolo.

După ce ne-am încărcat în felul ăsta bateriile am ieşit din perimetrul cultural cu un gând foarte culinar, pe care ne-am pus în cap să îl ostoim la Corner Bakery Cafe-ul de peste drum, din Santa Fe Building. Dar între zis şi făcut s-a mai interpus un obstacol neprevăzut, în persoana grădinii proaspăt amenajate în partea de sud a muzeului. Băncuţe, boltă verde, fântână cu efect relaxant, toate ne-au făcut să mai amânăm foamea şi să furăm semi-discret nişte instantanee suplimentare.

Now this is the right male attitude on a springish Saturday afternoon in the city.

Ant this is The Holy Grail of pure relaxation.

And this is the bride. The groom. And the photographer. (mireasa îşi freacă mâinile, prezic că glasul găinii se va auzi insistent în acest aranjament matrimonial, să nu zică că n-am zis).

După ce am mâncat ne-am oprit câteva minute să admirăm macheta oraşului, aranjată tot la parterul clădirii Santa Fe.

Ne-am oprit apoi un pic la fântâna cu figuri omeneşti din Millenium Park.

şi apoi pe încă un colţ de pe care putea fi văzută bine înfrăţirea vechiului şi noului arhitectural,

după care am sărit în tren şi ne-am întors la domiciliu, nu înainte de a ne răsfăţa într-un lan de păpădie încă necăzută sub lama curăţătorilor, şi de a ne pune fiecare câte o dorinţă care, deşi este, deocamdată, secretă, poate fi destul de uşor ghicită de oamenii care se pricep la subtilităţi.

Comentarii, păreri, opinii ??, vorba profesorului meu de cost accounting, căruia îi doresc să nu sughiţe prea tare, că e 11.25 pm şi poate are altă treabă.

Love – Hate Chicago

Sunt într-o relaţie de love – hate cu oraşul meu de adopţie, ca, de altfel, cu aproape orice altceva (de asta spun, să trăiască şi să înflorească persoana care a inventat această expresie utilă). Îi reproşez că unde e înalt, e prea înalt, şi, unde e întins, e prea întins. Avem deja (eu şi oraşul), o căsnicie de aproape şapte ani, aşa că e firesc să ne vânăm reciproc, în timpul liber, bârnele din ochiul celuilalt. Nu prea reuşesc să mă împac cu suburbia, deşi e impecabil de curată şi uscată, a se citi verde şi civilizată până la exasperare (nu ştiu ce să fac cu drăcuşorul meu interior într-un mediu atât de civilizat). Nu m-am împrietenit chiar la cataramă nici cu zgârâie norii, dacă trebuie să intru într-un lift din ăla care mă înalţă în trei clipiri până la etajul 75, simt cum inima îmi urcă în gât şi apoi, dezorientată, îmi lunecă în genunchi. Un pic de claustrofobie? Foarte posibil.

Da, aş vrea să îmi mai văd oraşul cu ochi proaspeţi, eventual de turist în vacanţă. Nu e bibilit ca Parisul, nu e concentrat şi copleşitor ca New York-ul, dar l-aş recomanda cu căldură, măcar pentru o vizită, dacă nu ar fi atât de departe de Europa. Chicago continuă să fie, chiar şi în cinstita zi de azi, o metropolă a cartierelor etnice. Prin unele e bine şi frumos să zăboveşti, prin altele cam nu. Noi locuim într-o zonă în care, dacă nu le înfund sub nări certificatul de naştere, nu mă crede nimeni că mama nu m-a făcut poloneză. Am auzit atâţia proşe pane în lunga şi frumoasa mea carieră, că, uneori, în zilele de învolburare, mă întreb de ce n-am luat drumul Varşoviei, că era mult mai simplu şi mai convenabil, şi, în plus, ajungeam mai uşor în câte o vizită acasă, să gust din zacusca care se acumulează în cămara părinţilor, în speranţa că apărem şi noi la intervale mai dese de un an sau doi.

Dar, când mă apucă toana bună, una din cele mai plăcute îndeletniciri este să descopăr zonele pitoreşti ale oraşului, cu clădiri dichisite, de parcă, mă scuzaţi, nici n-ai fi în America. În urma celor mai recente plimbări au rezultat pozele care urmează şi, deşi nu sunt semnificative pentru marea masă a arhitecturii americane, vi le dăruiesc cu aceeaşi plăcere cu care le-am şi cules. Constat că şi aici casc gura cam la aceleaşi lucruri: adieri de Bucureşti interbelic şi aranjamente în stil mediteranean. Păi, ce ne facem, Amalia?

Pe voi ce vă mişcă, la modul dragoste şi ură, în oraşul în care trăiţi?

O plimbare de sâmbătă

Îmi place mult să adun impresii, dar nu ca să le pun bine ci ca să le împart. În seara asta de joi vă iau cu mine la o plimbare de sâmbătă. La sfârşitul de săptămână care a trecut am fost… la Chicago, de fapt am mers în centru, unde nu ajung atât de des pe cât aş vrea. Eu sunt o pasăre de aglomeraţie, îmi place ritmul străzii, liniştea prea adâncă mă deprimă. Îmi plac zilele în care lumea se revarsă pe străzi şi fiecare duce în mână o plăsuţă de cumpărături (mai ales fetele). Mi-am luat şi eu o revistă despre Marea Britanie, să fiu în rând cu lumea.

Şi mă mai gândeam la ceva, cât din farmecul unui oraş ne mai impresionează dacă trăim în el? Parcă aş vrea să văd Chicago cu ochi proaspeţi, aşa cum privesc, când vin în vacanţă, locurile din România. Observ atât de multe aspecte, şi bune, şi nebune, pe care înainte pur şi simplu nu le vedeam. Îmi amintesc că în urmă cu trei ani, când am vizitat Sibiul, mi s-a părut că îl văd pentru prima dată cu adevărat. La fel am gândit şi despre Bucureşti, parcă s-au răsturnat perspectivele. Haideţi aşadar să pornim acum pe Bulevardul Magheru, zis şi Michigan Avenue.

Iar la final să ne odihnim puţin alături de această doamnă şi de acest domn, lângă o clădire frumoasă, într-o ipostază care surprinde bine, aş spune, relaxarea americană.

La muzeu

Unul din locurile cele mai dragi din Chicago este Art Institute. De cate ori trec dincolo de agitatia strazii si pasesc in holul sau elegant, de atatea ori am sentimentul ca am incalecat cu pricepere semicercul de jos al Portii Stelare si am patruns, in sfarsit, intr-o lume in care ma linistesc si apoi ma umplu de energie buna. Intotdeauna urc prima data la etaj, la galeriile impresionistilor. Ii gasesc mereu la fel de proaspeti, la fel de potriviti mie, la fel de linistitori. S-ar zice ca toata viata lor a fost numai bucurie, numai lipsa de griji, numai sarbatoare. Si se stie bine ca nu a fost deloc asa, ca au luptat cu esecuri repetate, cu neajunsuri, cu descurajarea. Au revenit insa, mereu, mai plini de putere si de lumina. Cuvintele se pot odihni langa tablourile impresioniste, increditate ca au lasat frumusetea lumii pe mainile bune ale culorilor.

In galeria mare poti sa te asezi pe o banca si sa te pierzi in ganduri, poti sa urmaresti cum trec oamenii prin fata tablourilor, poti sa te delectezi cu grupurile de copii curiosi care isi iau portia de instruire in arta, relaxati, asezati comod langa picturi celebre, in timp ce un profesor interpreteaza pentru ei, cu placere si rabdare, semnificatii posibile ale scenelor de pe panze. Copii, priviti cu atentie, ce ce va intampla in secunda urmatoare in acest tablou? Unde privesc domnul si doamna? Privesc in lateral. Il vad pe cel care vine din fata? Nu! Sunt atenti in alta parte, poate la o scena ce se petrece pe strada pariziana. Intr-o clipita cele doua umbrele se vor ciocni usor, toate trei persoane isi vor cere politicos scuze, si isi vor continua plimbarea.

Simt nevoia de liniste dupa tot felul de zile agitate, dupa patimi si pasiuni care au fiert si acum incep sa isi piarda puterea. Cine, de ce, de ce da, de ce nu, de ce eu, de ce tu, fiecare gandeste si face cum crede. La noi a nins toata dimineata, la colt a crescut o padure de brazi adusi din Michigan, vin si pleaca masini. Singurul care lucreaza la capacitate este Mos Craciun, dar chiar si el se opreste o secunda sa zambeasca la dorinta unei fetite de sapte ani: I want joy to the world and a fish. Pornesc linistita spre casa, multumita ca stiu cateva locuri in care poti sa te simti, fara gres, fericit.