Despre dreptul la respect

Zbang, zbang, zbang, uite aşa o să mă lovească pietrele părerilor voastre, pentru că stau departe şi dau directive fanteziste pentru România. Şi totuşi, zestrea cea mai importantă cu care o să revin din America, este (în afară de cîteva cărţi la mâna a doua şi câteva bulendre al căror volum deja l-am înjumătăţit) convingerea că numai din noi, la nivel individual, se pot produce anumite schimbări în bine. Căci mai marii noştri, aleşi sau pomeniţi, nici ei nu ştiu cum, în hamurile de la capul naţiei, nu pot să vină şi să îi dea cu jordiţa la fund fiecărui funcţionar care ne bruschează de dincolo de ghişeu, aşa cum nu pot să tragă de mânecă fiecare individ care confundă caldarâmul cu coşul de gunoi sau fiecare proprietar de câine care nu-şi adună (pardon) rahaţii aferenţi.

Nu cred că în Austria sau Elveţia (sau America), omul e, intrinsec, mai bun. E mai educat la nivel civic, nu contest, însă, în majoritatea cazurilor, se manifestă civilizat pentru că, dacă nu ar face-o, s-ar expune unei ruşini de nedus în spate, în faţa celorlalţi. Dacă un funcţionar ar zbiera, ar fi imediat chemat şeful lui sau ar fi reclamat acolo unde trebuie. Dar noi ne-am obişnuit, pur şi simplu, să fim abuzaţi, poate ni se trage şi din minunata educaţie în care eram puşi să stăm în clasă cu mâinile la spate. Nu să ne exprimăm, nu să luăm atitudine, ci să stăm cu mâinile la spate, ca nişte idioţi.

Iar azi luăm, aş putea să spun în gură, tot felul de bobârnace scârboase pe la tot felul de ghişee şi gherete împuţite (eh, până acum aţi sesizat doar doamna din mine, acum vă rog să daţi bineţe şi pasionalei fără frâu). Noi, o grămadă de oameni deştepţi şi cu bun simţ, permitem să fim făcuţi de doi bani, pentru că diverse exemplare, aciuate pe la diverse geamlâcuri, trăiesc cu iluzia că e firesc să ne târâm în genunchi spre a primi binecuvântarea ghişeistică a pătrăţicii lor de univers.

Oare nu le spune cineva şi acestor funduri nederanjate intelectual de la ultima lucrare de control la biologie, că vremurile s-au schimbat, fraţilor!! Chiar dacă în ADN-ul lor schijele mentalităţilor comuniste sunt înşurubate cu încăpăţânarea veciei, tot nu se poate să ne lăsăm în aşa hal călcaţi în picioare.

Ne temem de un vameş, că ne confiscă bikinii din valiză, dacă nu îi dăm peşcheş. Ne temem de poliţist, că ne ia puncte, dacă nu băgăm ceva la înaintare. Ne temem de ţăranul cu burtă înscăunat paşă peste biroul documente de călătorie. Ne temem de domnişoara care ne face check-in la aeroport şi nu ne găseste în listă, dar asta nu e nimic, se mai întâmplă, însă nu înţeleg de ce zbiară la noi. Domnişoară, uite care-i treaba, eu vorbesc frumos cu domnia ta, vorbeşte şi dumneata frumos cu domnia mea. Că, dacă nu, îmi fac un site dedicat măgăriilor, şi vă public pe toţi acolo, sistemtizat, pe categorii. Chiar dacă nu vă vindecaţi, (nu sunt nici eu chiar idealista care par) şi chiar dacă nu se schimbă nimic sau se schimbă foarte puţin, măcar am luat atitudine, publicând împrejurările în care am fost tratată prost, fără să am nicio vină.

Căci suntem supăraţi pe nesimţire, nu-i aşa? Suntem mulţi, şi nu suntem proşti, suntem numai, oarecum, resemnaţi, că e problemă de sistem şi, se ştie, mai uşor împingi un elefant cu un pai, decât să scrijeleşti o brumă de ameliorare pe metehnele sistemului. Mai mult, suntem cumva (făcuţi să devenim) complici, colaborăm (inclusiv) fără voia noastră la mersul, aproape nederanjat, al lucrurilor înainte. Zdranga, zdranga, uite aşa ducem comunismul înainte, cu noi. Pentru că, deşi putem mărşălui, când ne vine cheful sau ne arde buza, în diverse pieţe publice pentru n revendicări, în oasele noastre se întinde, dulce şi leneşă, acceptarea lipsei de respect în interacţiunile cu tot felul de autorităţi, care, teoretic, ne servesc şi ne reprezintă.

Însă dacă noi nu luăm cumva un pui de iniţiativă, atunci cine?

Drumurile noastre poate

De cate ori citesc „Tango”-ul sau urmaresc la televizor emisiunile „Garantat 100%”, „Profesionistii” ori „Inapoi la argument”, de atatea ori imi pare rau ca am plecat de acasa. De cate ori ma imboldeste naravul si ma uit la stirile politice, de atatea ori imi fac cruce cu limba in cerul gurii ca am avut inspiratia si puterea sa imi iau lumea si valizele in cap si sa plec.

De cate ori dau peste ceva frumos de acasa, si credeti-ma, sunt multe lucruri frumoase, mai multe decat am realizat inainte de emigrare, de atatea ori incep sa imi spun ca poate locul meu nu e de fapt aici. De cate ori insa privesc, cu frica, cum se misca fluxul si refluxul agitatiei politice romanesti, de atatea ori ma napadeste un oribil sentiment al inutilitatii si imi spun ca locul meu nu e nici acolo. Si uite asa, de multe ori ajung in situatia ingrata descrisa cel mai bine de o fosta reclama la detergenti: priveste, nici aici, nici aici. Adica pata apartenentei nu mai binevoieste sa se aseze zdravan nicaieri.

Nu vreau sa sugerez prin paragrafele anterioare ca pe alte meleaguri politica este, in general, mai curata si mai uscata decat la noi. Peste tot se inclesteaza aceleasi energii uriase care vor sa demonstreze ca oponentul e nasol si necinstit iar vorbitorul e simpatic si devreme acasa. Acesta e mecanismul, am inteles ca asa functioneaza, am inteles ca trebuie sa ai nervii tari ca sa il urmaresti, ce sa mai vorbim despre a  juca un rol in el. Si as fi gata sa mestec si sa inghit toata galusca politica romaneasca in conditiile in care s-ar vedea macar o singura autostrada ca lumea, cu cate doua benzi (circulabile) pe sens.

Nu-i vorba ca m-am obisnuit sa merg numai pe drumuri bune, si oricum noi nu avem nevoie de chiar tot ce vad eu aici, tara e mica si proportiile sunt altele. Eu sunt fericita, la o adica, si pe drumuri inguste dar pitoresti, am sarit in trecut bucuroasa hop-hop pe o varianta a drumului de la Timisoara la Deva si am zis: ce bine ca sunt acasa. Dar, si aici intervine diferenta esentiala, eu sunt o sentimentala. Iar investitorii, oamenii de afaceri, strainii cu bani, nu sunt sentimentali, sau daca sunt, nu sunt sentimentali cu privire la noi. Ce-i mana pe ei in lupta e profitul, si nu ii vad niciodata ratacindu-si extaziati privirea pe dealurile Lugojului, ca sa spuna cat e de frumos, in vreme ce isi zdrelesc dosurile pretentioase pana la destinatie.

Circ politic? Il primesc, dar sa se faca macar un drum decent sau doua, pentru ca va fi spre binele tuturor, si al nostru, si al politicienilor, deoarece,  se stie, dintr-o tara bogata avantajele pica mai bine, mai frumos si intr-o cantitate mai satisfacatoare. Ascultand aseara o emisiune cu un ambasador strain la Bucuresti, cel mai des cuvant folosit a fost: infrastructura. Aveti nevoie sa imbunatatiti infrastuctura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura, aveti nevoie sa imbunatatiti infrastructura. Avem nevoie sa imbunatatim infrastructura. Ecoul adevarului se pierde si viata merge mai departe. Majoritar pe doua benzi.

Tot sărbătoresc, deci exist

Dimineaţă, după ce mi-am înşfăcat făcătura de cafea de la un renumit lanţ global, şi după ce am primit primul compliment matinal: You look very tired!!, de la o fătucă altfel simpatică, am eşuat pe scaunul meu ergonomic şi am privit, pe geam, primăvara. Am fost tristă că iar n-am avut vreme de tandreţurile matinale cu ibricul personal, ratând astfel una dintre principalele plăceri ale zilei. În schema logistică a dimineţii mele încap, tot mai des, numai termenii pat şi peron. Exact la fel s-a întâmplat şi acum câteva zile, de St. Patrick’s Day, sărbătoarea aceea de care nu auzisem până când am sărit pârleazul, dar pentru care acum mă veselesc mai amplu decât un irlandez sadea.

Am citit undeva, nu mai ştiu unde, căci pe raţiuni de surmenaj încurc sursele şi citatele, că America nici vorbă să fie un melting pot în care fierb decent şi armonios indivizi culeşi de prin toate colţurile rotunde ale pământului, ci e mai degrabă o adunare de camarazi care se ţin cu caninii cu practicile culturale specifice locaţiilor unde răspundeau la numele de băştinaşi. Uite că ajută să te freci cu pumnii la ochi ca să alungi somnul, căci mi-a sclipit şi sursa citatului, era vorba de o carte galbenă de sociologie, care mă prevenea, de altfel, că după ce mă familiarizez cu perspectiva sociologică asupra realităţii cotidiene, nimic nu va mai fi aşa cum a fost.

Am zis că oricum nimic nu mai e aşa cum a fost, aşa că hai să îmi mai asum un risc cognitiv, acolo, ca jertfă suplimentară pe altarul înţelepciunii. După ce am citit trei capitole, am ascuns cartea cât de adânc posibil, sub hainele groase de iarnă, proaspăt clădite în valiza albastră. Am aflat cât suntem, în fond, de nasoi, cum nu ne place să amestecăm clasele sociale, şi că, la o adică, am fi în stare să mâncăm şi carne de om. Foarte, foarte interesant, şi bine de ştiut, şi bine de ignorat, dacă vrem să ne păstrăm atitudinea pozitivă şi elanul tineresc. Dar pornisem de la melting pot şi iar am ieşit în decor, pe poteca pentru canibali. Cartea mea mai spunea că fiecare naţie emigrantă marchează mai straşnic în pribegie sărbătorile naţionale decât ar face-o pe solul originar, unde, nu-i aşa, totul decurge firesc şi o idee enervant. Dar când e departe, irlandezul, mexicanul, românul şi alţi fraţi pe care nu-i mai pomenim aici, pentru economia de pixeli, celebrează (era să zic „se lasă doborâţi”), măcar pentru o zi, de nostalgia aparteneţei la alte spaţii şi petrec mai abitir ca oricând.

Iar noi, ăştialalţi, care între timp le-am devenit un fel de fraţi de cruce, concetăţeni cu drepturi şi obligaţii aproape egale, le ţinem isonul, bucuroşi că putem face un extra-chef. Aşadar o pornim cu foc, mai întâi cu Revelionul, apoi cu Ziua lui Valentin, apoi, ratând ghioceii, ne revanşăm cu farmecul verde al lui Patrick, chiuim de Cinco de Mayo, apoi vine Ziua Independenţei, când ieşim cu coşul la pădure şi chefuim pentru prosperitatea planetei în general şi a noastră în special, fără să uităm să adresăm o rugăciune şi pentru sănătatea camaradului plecat să lupte în suburbiile din Afganistan, unde o fi şi Afganistanu’ ăsta nu ştiu, şi nici nu pot căuta acum pe aifon, că am capul greu. Şi tot aşa, o dăm înainte, ca o celulă de producţie din China vecină şi prietenă.

Ei, şi când vine sărbătoarea noastră, adică cea care chiar e a noastră, ziua  României, trecem prin tot felul de stări, unele chiar conflictuale. Cei mai deştepţi şi mai frumoşi dintre tracii de aici pun repede mâna pe telefon, căci acum nu mai e de glumă şi, cu ochii în lacrimi, comandă la fermă cel mai mişto porc din inventar. Mai e puţin şi vine Crăciunul, iar cel mai serios semnal e defilarea de la Alba Iulia. Să nu ne prindă, Doamne fereşte, Crăciunul fără un briliant godăcesc, că iar vine în vizită mătuşa din Oregon, aia care stă şase luni pe an în Ardeal şi duce vorba până în ultimul cătun câţi pounds a avut porcul prosperităţii tale. La ce i-or fi dat şi ăsteia viză, nu pot să-mi imaginez.

Dar nu mai pot să stau mult cu ochii pe geam şi bag de seamă că mi-a revenit, oarecum, şi cheful de giumbuşlucuri contabile, probabil s-a izbit în sfârşit cofeina de neurotransmiţători. Drept urmare vă salut cu afecţiune şi disperare de sub un morman de cecuri şi promit să revin cât de curând, cu o altă transmisiune de la spatele locului.

Simbol si relativitate

(Din ciclul „Cultura locala contraataca”)

De cand am pornit cu bocceaua prin lume, roasa de o curiozitate scapata din fraul prudentei, am intalnit mereu lucruri care au semnificatii diferite pe meridiane diferite. Unul dintre ele este restaurantul acela care si-a propus sa ne standardizeze matele si neuronii si, in mare parte, a reusit.

Acasa mi se parea ca e mai mult decat un loc unde mananci, eventual cu prietenii, aveam impresia ca e intruchiparea curateniei si a civilizatiei de dincolo, civilizatie care noua, nu stiu de ce, ne era tot refuzata. Acolo visam cu ochii umezi si sufletul curat Occidentul. (Apropo, cuvantul acesta imi provoaca si acum frisoane, il respectam excesiv inca de pe vremea cand eram copil si mergeam la Bucuresti sa fac exercitii pentru ochi si, seara, auzeam pe sub uşă cum matusa si unchiul susoteau despre cineva care a ramas in Occident, in Paradis adica, si n-o sa mai poata sa vina niciodata acasa).

Intre un burger si o inghetata cu sirop stateam si cugetam, ca sa nu stau pur si simplu, ca badea din bancul consacrat, cum trebuie sa fie dincolo, daca totul e ca in acest avantpost luminos, impodobit cu plante si oameni amabili, maturat dupa un ritm clar, cu loc de joaca pentru copii, cu buzi spalate (caci si asta conteaza intr-o tara), cu meniu cu neon, afisat deasupra capului. Tacatam-tacatam, imi auzeam galopul imaginatiei! Faceam uneori mici  economii ca sa merg la restaurantul cu pricina, sa mai pun o cola si un cartof la radacina viselor.

Pe partea asta de Atlantic, insa, restaurantul acela nu mai este chiar, chiar la fel de stralucitor ca francizele tinere din zari (mai) recent convertite. Ba, pe alocuri, te poate baga si in sperieti. De multe ori engleza mai mult te incurca decat te descurca. Prima data am zis ca nu m-am rodat eu lingvistic inca, apoi am inteles ca ei nu au nicio intentie de a se roda vreodata. Si asa, in fata tejghelei, mi-am amintit de un profesor din facultate, care ne explica ce si cum cu globalizarea, iar noi, prea necopti pentru chestiune, si cu gandul ca de joi incep discotecile, nu ii intelegeam deloc nici importanta, nici variatiunile.

Dar totusi nu pot fi invinuita pentru ca mai merg la acel restaurant si acum, nu des, dar din cand in cand. Merg mai ales cand imi e dor de Timisoara, pentru ca acolo am mancat primul burger cu nume propriu si asa se face ca de cate ori dau cu papilele gustative de cuplul chiftea presata – branza portocalie, de atatea ori creierul ma prosteşte ca sunt in Piata Operei si ca am 26 de ani.

Au mai existat doua incidente legate de acel restaurant, intamplate, nu stiu cum si de ce, tocmai la New York. Cand am ajuns prima data in Manhattan (acum vorbesc de parca as fi fost de o suta de ori acolo), primul lucru pe care l-am cerut de pe bancheta din spate a masinii prietenilor a fost sa oprim la o toaleta. Bucurie, emotie, elan, apa minerala, toate si-au dat mana si si-au spus cuvantul. Cum parcare nu era pe nicaieri, m-au abandonat si pe mine in fata unei francize de pe Fifth Avenue (adica orisicum) si de acolo am stiut eu ce am de facut. Dezastru ca in toaleta respectiva nu mai vazusem de niste ani.

Alta intamplare, de data asta placuta, a fost ca la a doua vizita am vazut, pe Broadway, restaurantul in cauza cu pian! Un domn canta la pian asezat undeva sus, la un fel de balcon. A fost placut si a mai taiat din senzatia de mananca, ura si la gara pe care, fara sa vreau, mi-o produce tratamentul nord american in fostul leagan al viselor mele de duca.

Una peste alta si in concluzie, am invatat ca nu tot ce luceste acasa se mananca la fel pe alte meleaguri si, din punctul acesta de vedere al acestui restaurant, as putea spune ca suntem mai avansati in Gara de Nord decat pe nu stiu care Avenue.

Beware of a still comparative dog!

Spiritul autocritic a pocnit din bici si, in tren fiind, mi-am dat seama ca nu mai pot sa iau in gluma oranduirile, drept pentru care am purces un pic la adancirea analizei comparative. Mi-am notat apoi ideile pe un colt de cupon de reduceri, ca sa nu le uit, caci memoria mea nu mai e ce a fost pe vremea cand desluseam integrale, comentarii literare si capitole lungi din manualul de economie politica. Intre noi fie vorba, cuponul de reduceri e vital, cine nu il are in geanta nu exista. La finalul demersului m-am ales cu doua liste incomplete de trasaturi atasate fiecarui mod de viata, liste pe care le-am pipait in buzunar pana la servici, unde le-am scos si, repede, inainte sa apara toata suflarea contabila, le-am transcris in Word.

Comunism – nasterea e ieftina si o plateste statul

Capitalism – nasterea e mai scumpa si  o plateste (uneori) statul, in colaborare masiva cu noi

Comunism – scutecul e ud si lipit de poponet

Capitalism – scutecul e uscat si greu ca plumbul

Comunism – mama e stresata dar s-ar putea ca bunicii sa o ajute

Capitalism – mama e stresata dar s-ar putea ca bunicii sa fie plecati in vacanta

Comunism – faci primii pasi pe langa cuierul din hol, cel care are si dulapuior de pantofi si lingura de metal pentru incaltat

Capitalism – faci primii pasi in al doilea premergator, dupa ce ai dat cu primul de toate mobilele

Comunism – te dai in vant dupa pui cu cartofi

Capitalism – te dai in vant dupa chiftele dezmortite la microunde si chips-uri

Comunism – nu-ti gasesti pantofi numarul tau nici sa tragi cu tunul

Capitalism – ai debaraua ticsita cu incaltari si te intrebi care e de fapt rostul tau pe pamant

Comunism – la un moment dat te prinzi ca toate deciziile apartin comitetului de partid

Capitalism – la un moment dat intelegi ca totul este hotarat de corporatii

Comunism – bucuriile isi asteapta randul si vin de la cec

Capitalism – bucuriile nu pot sa astepte si vin de pe cardul de credit

Comunism – n-ai pasaport, scrii in oracol si noaptea dormi busteam

Capitalism – ai pasaport, scrii pe blog si uneori ai usoare probleme cu insomnia

Comunism – se manifesta crunt dictatura vanzatoarelor (cele de la alimentara sunt incluse in prezenta afirmatie)

Capitalism – se manifesta crunt dictatura publicitatii (cea la alimente este inclusa in prezenta afirmatie)

Comunism – iei repartitie

Capitalism – iei viata in piept

Ma opresc aici cu oranduirile si, pentru ca trecutul e trecut iar viitorul speram sa fie oricum mai bun, va promit pentru data urmatoare o plimbare prin Chicago.

(Disclaimer: acesta obsesie pentru oranduiri este trecatoare, cel putin teoretic, si a fost inflamata temporar de imaginile receptate pe ecranul TV si legate de caderea Zidului Berlinului. Si de asemenea, comparatia a fost utila pentru punerea pe fuga a unui alt gand, mult mai concret si mai iritant: ce am facut noi in ultimii 20 de ani? Eu promit sa nu mai pomenesc acesta intrebare, pentru ca am obosit plasmuindu-i raspuns, si va multumesc pentru rabdare si intelegere .)

Spectator la sarabanda oranduirilor

Sub influenta, nu, nu a alcoolului, ci a filmului Reds, povestea jurnalistului american John Reed, cel care a crezut in egalitate si oarecum in comunism din acela pur, care nu are cum sa existe, mi-au venit niste ganduri comparative comunism versus capitalism, asa, subiectiv, cum am experimentat ambele oranduiri. Ca o paranteza, Warren Beatty a trudit in total 13 ani pentru a aduce Reds de la idee la pelicula pentru care a fost nominalizat personal cu patru premii Oscar si a castigat premiul pentru regie.

Nu stiu exact cum s-a nimerit si s-a potrivit, dar daca stau sa ma gandesc, am impresia ca in 34 de ani am putut sa fiu martora atator schimbari si convulsii sociale, ca uneori mi se pare ca am privilegiul unei existente din categoria doua belele la pret de una, sampon si balsam. Am trait in comunism, in comunism cu fata umana, in tranzitie, in tranzitie scapata din haturi, in capitalism american dezlantuit, in capitalism american cu machiajul dus, in capitalism american in tranzitie spre nu se stie ce, nu se stie cand.

S-ar putea sa fie numai firea mea cartitoare dar uneori am impresia ca intre comunism si capitalism una din diferentele esentiale este ca in cea de-a doua oranduire poti sa te aduni si sa iti strigi necazul pe strada, daca te loveste cheful si obtii aprobare de la primarie. In plus, ai acasa un televizor cat peretele, pe care seara misuna analisti, cu preponderenta politici si financiari. Deci avantaj: capitalismul. Dar in comunism strangi randurile cu ai tai, va ghemuiti toata familia langa Europa Libera, vine si varul Fanel sa asculte emisiunea in limba romana, iar unchiul Nelu iese din cand in cand afara, sa se uite in lungul ulitei si sa se asigure ca nu e niciun securist in dudul din fata casei.

In capitalism insa, te imbolnavesti de ficati de invidie ca varul Fanel a fost mai smecher si mai orientat decat tine si a stiut exact cand sa plece in Spania, sa prinda boom-ul si sa isi repatrieze profitul, investindu-l intr-o casa mai mare decat a ta. Toata lumea e in competitie cu toata lumea, pentru tot. Andreea are pantofi mai multi si mai fini iar Dana apare mereu cu o haina noua de blana. Situatia asta nu poate fi tolerata, asa ca te inhami mai zdravan la una-alta, ca sa dregi busuioacele averii.

Tocmai cand bifezi finalizarea instalarii in baie a celei mai fancy gresii din judet sau din provincie, nici nu apuci bine sa tragi in piept o gura de oxigen saturat cu impliniri marete, ca suna unchiul Nelu sa te otraveasca cu vacanta lui la Nisa. Povesteste cum a dat de o oferta de cazare beton, pe care tu nu ai sa o gasesti la pretul respectiv, degeaba iti petreci noaptea pe internet (poate si pentru ca nu-ti spune adevarul legat de sursa prin care a descoperit-o de fapt). Dintr-o data saptamana ta petrecuta in Grecia iti pare o nimica toata, parca Nisa e mai glamour (ce-o fi si ala), mama lui de capitalism si de tot. Gresia si-a pierdut stralucirea, ii privesti cu indiferenta vinisoarele si nu te mai incalzeste cu nimic armonia cromatica zamislita intre ele si cosurile ornamentale de pe etajera. Nu mai ai chef de nici unele si te intrebi daca nu te-o fi lovit chiar pe tine balaurul acela care se lafaie in libertate in capitalism si care raspunde la neplacutul nume de depresie. Poate nu chiar depresie dar un simptom nervos mic si destul de interesant parca tot ar da bine la cazierul existential. Am sa inchei aici dar ia uite, fir-ar sa fie, vecinul si-a tuns iar gazonul si acum arata mai bine decat al meu.