Alb si liniste

Am invatat sa ma bucur de dulceata fructelor departarii, privind cu mai putina manie urmele muscaturilor mele pe trupurile lor stralucitoare. Am construit in jurul dorului de duca ziduri mestesugite, ridicate din cele mai jinduite obiecte ale poftelor de ieri. Castelul meu are porti din parfumuri, pod din bancnote fosnitoare, ferestre din hublouri de avion si saloane mari, incalzite de carti. Le mangai, de cate ori pot, cu privirea, le inventariez in vis, le pierd in cosmarul in care nu le pot arunca pe toate jos, de-a lungul singurului minut alocat trenului pentru oprirea in gara mea de destinatie.

Am cerut un singur lucru de Craciun: zapada. De fapt nu l-am cerut acum, n-aveam timp, caci eram ocupata sa pigulesc o imperfectiune imaginara de pe faldul celei mai afrodisiace genti din colectie. L-am cerut mai de mult, in miezul verii, exact atunci cand am jurat, mincinos, ca numai cele sufletesti conteaza. N-am avut habar ca dorinta s-a ridicat sus, sus de tot, si a dormit sase luni la sanul unei stele. Mai ieri lunecam eficient printre case, lumini si infrastructuri, razand, bufnind, pregatind, intreband, neasteptand raspunsuri, calcand pedala, socotind, oranduind fericirea pe caprariile lumesti dictate de obisnuinta, de lene, de confort. Apoi, dintr-o data, am respirat adanc si s-a facut vremea de plecat la biserica, la concerul de colinzi.

Lumina din lacas s-a  stins si vocile au izbucnit in spatele nostru, insotite de lumanari fragile. Cei din cor au lasat, din mers, in grija noastra luminile purtate de mainile lor si s-au adunat, cuminte, in centrul bisericii, in centrul Universului. Ora aceea de bucurie nu s-a dus acolo unde se duc restul clipelor care trec, ci a ramas, pitita, in noi. Sunetele au construit, din puterile lor neintelese, o atmosfera de armonie, un spatiu in care cele mai fierbinti rugi de gasire a linistii si-au aflat implinirea.

Iar afara, fara ca noi sa banuim, a inceput sa ninga.

Ce dorinta vi s-a implinit de acest Craciun?

Sarbatori cu raza lunga

Sarbatorile sunt un pic mai ciudate cand esti plecat pe termen lung spre definitiv. Uneori te intrebi unde sa le petreci, in tara-mama, cea de origine, sau in tara-tata, cea de adoptie. In tara de departe ai parintii si multi prieteni, in tara de sub picioare de obicei n-ai parintii, ai cativa prieteni si o gramada de cunoscuti. Anual se pune asadar problema daca sa petreci aici sarbatorile de iarna sau sa mergi in Romania, deranjand astfel din somn balaurul care abia a adormit, leganat pe picioare, si care raspunde la numele “unde e casa mea”?

Probabil alegerea este un pic diferita atunci cand zburzi pe alte continente decat atunci cand esti in Europa (asta e una din obsesiile mele, rog pe cei implicati sa ma scuze si sa ma inteleaga). Numai gandul de a sedea noua ore oarecum chircit in scaun, contra a o mie de dolari de caciula manata din urma de dor, si de a debarca apoi intr-o capitala europeana pentru ca, de-acolo, prostit de somn si incalceli de fuse orare, sa mai iei inca un avion care intarzie, e uneori descurajant. Mai e ceva, daca plec, nu sunt sigura ca voi putea sa revin dupa numai doua saptamani. In prima saptamana ma dezmeticesc relativ, apoi in prima jumatate a celei de-a doua saptamani redevin iar om si, pe cand sa imi pun complet in ordine emotiile, simtirile, fostii vecini si prietenii care si-au mai gasit timp pentru mine, trebuie sa plec inapoi. Tot sezonul stiu ca exista undeva un avion care bate din picioare si din motoare si ma asteapta, tot contra cost, sa ma strecor iar in burta lui gogonata.

Poate am imbatranit, poate m-am copt sau poate nu ma mai coc nicicand, dar sarabanda asta emotionala legata de calatoriile foarte scurte pana la foarte departele drag, imi aiureste stomacul si mai ales inima. Asa ca anul acesta stau aici, vorbesc la telefon cu cei dragi, nu povestim nimic despre dor, nici despre vremurile in care ei doreau sa treaca Oceanul. Ne bucuram fiecare asa cum poate, de multe ori autentic, de multe ori mai stramb. Nu ma plang, doar constat.

Am facut de mult bradul dar nu chiar de cand l-au facut bastinasii autentici. Imediat ce curcanul bate in linia de sosire a tractului digestiv, ei urca in masinile incapatoare (cu 8 cilindri) si se dau jos la punctele de prezentare si desfacere a brazilor. Acolo aleg un exemplar superb, caci nu degeaba a dansat unchiul Bob din Michigan (e numai un exemplu la indemana) in jurul bradutilor din ferma tot anul. Brazii astia nu au goluri printre crengi, n-am mai avut asa ceva in sufragerie, pana am debarcat aici. Oricand ma intreaba cineva ce as vreau sa iau cu mine cand merg acasa, raspund repede: brazii si autostrazile.

Lumea cumpara brazi cam de la 1 decembrie, eu de prin 10 decembrie, devenind astfel un monument viu al compromisului culturalo-forestier dintre Romania si America. In fond asteptarea, anticiparea unui eveniment reprezinta de multe ori o parte consistenta a evenimentului. Craciunul ne gaseste plini de zapada, ninge iar, bland, lenes, jucaus. Ninge cum ningea la Bulci, langa Savarsin, acolo unde am petrecut Craciunuri care nu se mai pot repeta si unde nu ma ducea inca imaginatia sa imi inchipui Craciunul trait acum.

A fost si este un an frumos si bun, iar cel care va veni va fi pur si simplu de nota 10. Acest optimism s-a dezvoltat pe fundalul sonor al masinutelor individuale de curatat zapada, fiebinti si neastamparate in mainile vecinilor de neighborhood. Vreau sa multumesc mult atat celor care mi-au scris aici, cat si acelora care poate nu au facut-o inca. Sunt bucuroasa ca facem parte impreuna din lumea Tango si jur ca acesta nu a dorit sa fie un discurs, ci doar o declaratie de dragoste, o urare de Sarbatori Albe si Calde, si o promisiune mereu valabila de regasire.