Cu bratara la psihiatru

Iar am facut-o lata.

M-am dus la o expozitie de obiecte de artizanat in downtown Chicago, de fapt un targ sau cum sa ii spun, ca acolo frumusetile erau de vanzare. M-am dus umflata in pene, declarand zgomotos ca am tot ce vreau si imi sunt de ajuns mie insumi si patrimoniului meu, deci merg doar sa ma aflu in treaba si sa ucid softly o dupa-amiaza gri de duminica.

Am calatorit cu Blue Line, in care mi-am butonat in draci mobilul, ca ma lovise un chef de modernitate ireprimabil, apoi am mai mers inca o statie cu Brown Line (la Chicago metroul metalic umbla pe linii codificate in culori) si de acolo am intrat direct in incinta Merchandise Mart, un imens ansamblu orchestral muzical coregrafic de magazine, birouri si vad ca si spatii expozitionale.

M-am infiintat la etajul opt si nu pot sa sar fara sa ma impiedic peste amanuntul ca in lift o doamna mi-a laudat palaria gri cu trandafir, unicul motiv pentru care astept sa vina iarna la Chicago.

Am vazut o multime de lucruri frumoase, targul era in mare parte cu obiecte hand made. Bijuterii, genti de piele unicat, tablouri, rochii, palarii, cam tot ce vrei gaseai acolo si inca n-am apucat sa vad intreaga desfasurare de forte. Si, cum ziceam, am declarat ca am tot ce vreau si oricum ce nu am nu se poate cumpara de la targ, daca intelegeti ce vreau sa spun. Dar plimbarea printre artisti ramane una din cele mai interesante experiente posibile.

Am fost ingrijorata pentru ca desi imi placeau multe lucruri nu am vazut nimic pentru care sa sar in avion daca ar fi nevoie. Asta pana aproape de final, cand am dat peste niste bijuterii superbe din sarma crosetata, facute unde altundeva daca nu in California.

Si atunci am simtit ca se produce fenomenul.

Privirea mi-a cazut pe o bratara gri si in mine a urcat valul lui VREAU. Se naste in esofagul superior, aluneca spre stomac, traverseaza bazinul, da o orbita completa genunchilor, urca din nou la talie, se catara la inima, constrictioneaza gatul, cucereste creierul si atunci nu mai e nimic de facut in afara de trecut credit cardul prin slotul potrivit.

Problema tehnica a fost ca brusc am avut o viziune apocaliptica in care m-am dedublat si eu eram jumatatea rationala din mine, iar bratara devenise intruchiparea celeilalte jumatati, aceea care inchipuie felurite scenarii de munca, viata si cumparaturi, scenarii sub puterea carora bleaga de jumatate rationala e dispusa intotdeauna sa cada la datorie.

Cum sa ii explic femeii aceleia, obisnuita sa impleteasca fineturi sub soarele din Los Angeles, ca de cate ori m-as fi uitat la mana impodobita cu florile gri, de atatea ori mi-as fi amintit fie de pergamentele existentiale pe care m-am scremut sa le transform in realitati care nu mi se potrivesc, fie de variantele care mi se potriveau dar pentru care n-am nimerit inca unghiul la care trebuie tinuta bagheta ca vraja de materializare sa aiba efect.

M-am simtit sfasiata intre imaginarul personificat de bratara si realul intruchipat de mine, portofel si legile utilitare ale firii.

Vroiam crunt bratara.

Vroiam crunt si banii.

Nu puteam pleca din stand.

Dar nici nu mai puteam ramane.

Dar nici nu puteam pleca.

Am dat sa plec.

Am zis hai sa cumpar bratara.

N-am putut sa scot banii din portofel.

Am fugit din stand.

M-am intors in stand.

Am incercat inca o data bratara.

Mi-am propus sa fiu mai puternica decat mine si sa plec.

Si am fost.

Am sa raman pentru Lisa Toland ciudata aia din Chicago care nu intelege si nu apreciaza arta si pe care dupa ce sta o ora in stand nu o lasa inima sa dea 75 de dolari pe o bratara care in mod clar i-a lasat amprente in constiinta.

Dupa ce am plecat mi-a fost rau fizic, nici macar o cafea n-am fost in stare sa beau. Am simtit ca mi-am pocnit in cap fanteziile si cum o sa supravietuiesc acum? Iesirea in aerul inghetat, punctat de luminile abundente ale lui Trump Tower, m-a facut sa imi vin putin in fire. Am colindat apoi post traumatic cateva magazine si am observat cum picioarele se miscau fara mine pe Michigan Avenue, printre cetateni veseli care leganau pungi de cumparaturi insemnate cu tot ce are mapamondul mai slefuit in materie de marci comerciale.

Dupa trei zile de la eveniment au inceput sa se risipeasca sechelele si am cautat site-ul artistei. Daca stiti cumva persoane normale la cap, care se pot bucura de un obiect de artizanat fara sa faca din el elefant existential, invitati-le sa-si traga sufletul intre coliere, cercei, posete si bratari de felul celor pe care le vedeti mai jos.

Simt ca imi repar cumva ciudatenia comportamentului din teren si poate va dau ceva idei de cadouri interesante pentru voi insiva sau pentru cineva drag.

http://www.lisatoland.com/shop/category/bracelets/

Cu pachetul la psihiatru

Năravul de a trimite mărfuri de colo colo pentru satisfacerea nevoilor reale sau închipuite ale oamenilor reprezintă unul dintre pilonii eşafodajului numit economie mondială (am început frumos?). Un pui simpatic al acestui nărav este obiceiul de a expedia câte în lună şi în stele spre cei rămaşi acasă, în parte datorită dragostei şi a dorinţei de a le face o bucurie, în parte datorită subtilităţilor economice şi a încercării de a furniza unui părinte, frate, unchi sau bunic anumite articole pe care şi le doreşte cu căldură dar nu le poate achiziţiona chiar acum şi, în parte, datorită nevoii irezistibile de a compensa absenţe de ani – lumină cu un batic, o bomboană sau o botină din Vest.

În jurul diverselor sărbători, dar mai ales în preajma celor religioase, rubricile din Excel care înregistrează veniturile companiilor ce au avut inspiraţia de a vârî în obiectul de activitate transportul internaţional containerizat de mărfuri, explodează sub presiunea tarifelor încasate. Toată lumea trimite ceva pentru toată lumea. M-am înfiinţat şi eu într-una din zile, să-mi trimit jumătate din avere să mi-o ţină mama pe balcon, până îmi vin în fire şi decid pe care parte de Atlantic să îmi fac de cap de acum înainte. Am găsit cutii de carton, le-am burduşit cu agoniseala, am ignorat strângerea de inimă că, uite, o trimit departe de mine, am înfăşurat totul cu bandă adezivă din cea mai plină de promisiuni de garantare a integrităţii mărfii şi am purces spre locaţia unde se strângeau expeditorii.

Dăduse puţin frig, căci Vara Indiană e intercalată cu şfichiuiri ale sezonului de toamnă – iarnă, cel puţin dimineaţa. Am parcat în lotul regulamentar, am descărcat cutiile şi am stat cuminte la rând. Eu, care îmi recunosc printre păcate şi nişte nefericite grăunţe de perfecţionism, îmi făceam probleme că nu am împachetat numitele cutii suficient de estetic şi de regulamentar. Că poate scotch-ul nu e bun, că poate cutia nu e nu ştiu cum, chestii din astea care nu te lasă să trăieşti şi să înfloreşti liniştit. Restul lumii era mult mai relaxat, pesemne oamenii mai trecuseră cu bine prin acest procedeu şi putea zâmbi la cameră. Cum şedeam eu, aşa, sfioasă, lângă cutiile mele, am început să observ intimităţile logistice ale colegilor de acţiune sufleteasco-patriotică.

Domnii mei, doamnele mele, diversitatea mărfurilor şi a ambalajelor nu numai că m-a uimit, putem spune că m-a lăsat fără replică. Cineva trimitea spre patrie o scară de zugrăvit. Un altul o maşină fâşneaţă de tuns iarba. Un altul scule pentru toate treburile domestice care s-au inventat sau încă nu s-au inventat pe faţa pământului. La secţiunea „ambalaje” campion absolut a fost expeditorul care înhăţase de la magazin două tomberoane din acestea în care, în viaţa civilă, punem gunoiul. Erau curate, nici vorbă de altceva, virgine şi numai bune de îndesat în burta încăpătoare a containerului. M-am dat mai înspre ele, că dacă o să-mi vină vreodată ceva de hac asta o să fie curiozitatea patologică, şi am citit adresa scrisă frumos pe capacul fiecărui tomberon. Când am văzut că pe cartonul de identificare apare nici mai mult, nici mai puţin decât strada Gojdu din Deva, am hotărât instantaneu să spun că sunt din zona Caraş Severin. N-am rezistat însă să nu întreb dacă stăpânul recipientelor negre de plastic a mai practicat acest sport intercontinental şi când că mi-a spus că sigur că da, trimite de nici nu-şi mai aminteşte când tot felul de bunuri, am simţit cum pieptul mi se eliberează din strânsoarea anxietăţii de separaţie. Deci nava n-o să fugă cu cărţile şi revistele mele.  

Liniştită, cu inima uşoară, m-am dat puţin înapoi, suficient cât să intru în aria informaţională de acoperire a unui tip excesiv de sfătos, care trâmbiţa oricui se întâmpla să caşte gura spre el, că uite, de Sărbători merge cu familia în România şi, ca să stea liniştit şi să petreacă un concediu rotund şi ferit de insatisfacţii, îşi trimite de aici tot ce va consuma pe glia strămoşească. Tot!! Inclusiv bulion, pamperşi şi hârtie igienică. Doamnă, zice el, am făcut un calcul şi ies mai bine aşa. Îhîîîî, am semi-articulat eu, căci momentan nu-mi puteam recupera coerenţa. Pamperşi? Poate că da! Bulion? Poate că da, poate că nu! Dar hârtie igienică???? Din America????? Pentru cinci săptămâni??????

Să nu uităm că la costul marafetului se adaugă şi tariful de transport, care, şi el, se acumulează. Ca să nu mai vorbim despre bătaia de cap. Şi, între noi şi toţi cei care ne spionează fie vorba, cât poate să coste budigenica pentru un sejur de o lună şi un pic? Dacă după nu ştiu câţi ani de America nu poţi merge la ţara-mumă să cumperi, relativ relaxat, necesarul de suluri pentru a menţine standardul dorsal din ţara de adopţie, atunci las-o în jale de transhumamţă şi nu te mai duce nicăieri.

Doamnă, am calculat eu, s-a ambalat el în teorii economice, ca răspuns la mixtura de uimire şi silă din vocea mea recăpătată: “Trimiteţi hârtie igienicăăăă???”. Da doamnă, ies mai convenabil. Pesemne băgase el în ecuaţie felurile variabile, între care menţionăm preţul unitar al sulului, o estimare a cât mâncăm, o estimare a cât c*căm, durata vizitei şi, mai ales, plăcerea de a mărturisi verişorilor primari că hârtia din România nu-i mai satisface obiectivele din nivelul de trai. Sigur că nici mie nu mi-au dispărut chiar complet sechelele psihice provocate de întâlnirea repetitivă cu sulul din cabina din grădină, dar dacă se întâmplă şi se întâmplă, am observat că, în general,  supravieţuiesc. Poate era bine să îl anunţe şi pe el cineva, pe unul dintre mobile, că acum şi plaiul natal e împânzit de supermarket-uri care abia te aşteaptă să aterizezi ca să îţi satisfacă toate capriciile, inclusiv cele dorsale. Dar, pe de altă parte, e adevărat că nu e uşor de ţinut piept asaltului consumerist al satului, când trebuie să ieşi şi tu cu ceva internaţional la înaintare ca să contracarezi onorabil faptul că vecinul de peste gard nu îşi mai poate sufla nasul decât în batiste igienice cărate din Renania de Nord – Westfalia.

În fine, am revenit la bătăile mele de cap, lăsându-l pe om să se ocupe de ale lui. Doamna de la facturare, care smârgălea repede cu pixul conţinutul coletelor, a ridicat, intrigată, capul din registrul de casă al domniei sale şi atunci, ruşinată, am adăugat repede că trimit şi bomboane pe lângă calabalâcul intelectualicesc. Gata, mi-au aruncat cutiile în grămadă, m-am întors şi am plecat. Mă rog să dea Domnul vânt bun navei şi inspiraţie căpitanului, ca toate mărfurile noastre de trup şi suflet să ajungă pe la destinaţii fără peripeţii ce ar putea să afecteze confortul şi fericirea clipelor ce vor veni.

Cumpărături de ocazie

În cursul dimineţii m-am comportat normal. La 4.30 am sărit ca de obicei din somn, sufocată. Am pornit TVR Internaţional şi, tot ca de obicei, am nimerit o frântură filosofică ce m-a ajutat foarte mult: „le e greu fiilor acestui pământ departe de glia patriei”. Am aprins toate luminile, pentru că sunt incluse în chirie şi pentru că în felul ăsta mă simt imediat mai bine. Am confecţionat repede o cafea la ibric şi am turnat-o în ceşcuţa cu arabescuri, admirând pe îndelete nuaţele din caimac. M-am aşezat apoi turceşte pe canapea şi am citit un pic din „Numele Trandafirului”, concluzionând că vremurile noastre sunt floare de colţ pe lângă vremurile lor (n-aveau biblioteci publice şi cărţile se copiau de mână). Pe la 7 am devenit o mamă aproape bună, meşterind o gustare pentru generaţia tânără. După ce am depus eleva ciripitoare în holul şcolii şi mi-am croit cale întoarsă printre bijuteriile pe roţi care se încalecă la ora 9 în perimetrul educaţional, m-am tezit fericita posesoare a unui scurt de program de voie (am zis că mâncăm noi ceva, pe undeva, la o adică).

Amintindu-mi că în zonă mai respiră pentru câteva zile un magazin care ne ameninţă de doi ani cu închiderea, m-am gândit că nu are cu ce să mă rănească o scurtă raită prin dânsul. Mi-a trecut de acum febra primelor cumpărături în America, fenomen care s-a lăţit pe vreo trei ani, dar, dacă am ocazia, nu mă dau înapoi de la acţiuni haiduceşti din care te poţi alege cu frumuseţi. Înveselită de propriile mele gânduri ghiduşe, am împins uşa încintei cu un amestec afurisit de superioritate intelectuală şi milă pentru vânătorii de chilipiruri care ieşeau sub forma unui amestec de picioare umane şi plase fără fund.

Înăuntru am întâlnit o atmosferă gen „La Rovine în Câmpii”. Cetăţeni altfel decenţi, care în circumstanţe fără mize textile, îţi spun „sorry” şi „thank you” până la exasperare, colindau acum, în transă, spaţiul comercial, majoritatea chemând întăriri prin celulare. Relaxată, mi-am zis că dau o raită superficială, maxim o jumătate de oră, dacă găsesc ceva, bine, dacă nu găsesc nimic, şi mai bine, căci oricum curând ne vom prăvăli sub un morman de toate cele, adunate cu pasiune în ani de luptă. Dar am găsit o bluziţă bej, apoi una gri, apoi una roşie, apoi una turcoaz. Apoi o fustă, a doua fustă şi un tricou. Apoi un pantof numărul 37 împerecheat cu unul 38. Fiind de o culoare pentru mine irezistibilă, alb murdar, i-am agăţat din mers, cu speranţa şi ambiţia de a găsi perechea dotată cu nepotrivirea de semn contrar, ca să repun lucrurile în ordine. (Nu ştiu de unde obsesia asta că eu aş putea pune anumite lucruri în ordine, trebuie să mă caut la cap şi pe acest segment cognitiv).

Acesta a fost momentul în care am realizat, târziu, ca de obicei, că am nevoie de un coş. În magazin nu mai exista niciunul, aşa că am pitit frumos prada după un paravan şi m-am deplasat la magazinul de alături, ca să sustrag un cărucior. Asta n-a fost soluţia mea creativă, toată lumea făcea la fel. Am venit cu agregatul înapoi, am pus marfa în dânsul şi am pornit mai departe, căci semne bune anul are şi e demult dovedit că secretul unui shopping de calitate este să înşfaci naibii primul articol. Apoi totul vine de la sine. E ca şi cu primul milion de dolari. În timpul ăsta mă roteam în ritmul cugetarea şi tura de magazin, cugetarea şi tura de magazin. Apoi am trecut numai la ture. Urcase în mine un fel de frenezie, aşa, cam până la brâu. Apoi, când frenezia mi-a ajuns în dreptul urechilor, am înţeles, într-o scurtă pauză de luciditate, că dacă ce mă stăpâneşte pe mine nu e pui de demon scăpat printre două şipci slăbite din poarta iadului, şi nu e nici nepotul de frate al virusului turbării, atunci eu nu ştiu ce e.

Mă scuzaţi, doamnă, puteţi pocni, vă rog, cu căruciorul dumneavoastră în fesa mea stângă, nu de alta dar dreapta tocmai a interacţionat cu elanul unei cete de femei din Orientul Mijlociu. Mulţumesc asemenea. Între timp aruncasem (ne)perechea de pantofi, am zis că dau la dracu’ cu iluziile. Nici n-am apucat să execut încă două diagonale bezmetice că m-am şi întâlnit, uimire în rânjet, cu pantofii simetrici. I-am luat repede şi am plecat să dau iar de prima pereche, ca să pot spune că, uite, există totuşi ordine în univers, şi nu e totul o aiureală browniană.

Dar în cele cinci minute cât a stat nesupravegheată, prima pereche plecase deja spre un destin mai bun, derulat pe rafturile unei femei care ia viaţa aşa cum vine, în loc să problematizeze că între laba stângă şi laba dreaptă există o pronunţată inegalitate de şanse. Am aruncat cu furie a doua pereche pe un raft. În alte cinci minute a dispărut şi aceasta fără urmă. Acum, când mai râd singură pe stradă, imediat mă reped să lămuresc lumea că nu mi se trage de la foiala subconştientă a conflictului identitar, ci de la gândul că undeva, nu departe, două femei lipăie perfect fericite în două perechi de pantofi inegali.

Tot aşa, vorbind cu mine însumi, am văzut că pe la geamuri se despletea înserarea. Am luat o decizie strategică, şi anume să mă aşez la una din cozile imense care şerpuiau printre rafturile vidate de prădători. Într-o oră m-am mişcat exact cinci centimetri. În două ore, unsprezece centimetri. Zici că era dilatare la naştere. În trei ore m-a ajuns din urmă un fel de tremurat nervos. După încă o jumătate de ceas am avut ultima scăpărare de luciditate a serii dar nu m-am lăsat eu, ditamai persoana, sabotată în intenţii de un pic de logică şi bun simţ. Acum totul devenise o operaţiune pe viaţă şi pe moarte. Lângă mine o doamnă povestea simultan cu trei personaje din structura cozii dar şi cu sora aflată la telefon. După ce ne-am intersectat accidental pupilele m-a adăugat repede şi pe mine la complexitatea panelului conversaţional. Am tot mormăit ceva în sfera de acoperire a politeţii şi mi-am văzut de rumegările intrinseci, căci dacă sunt obosită pot să par de trei ori mai ciufută decât media pe ţara de destinaţie.

Pe când mă apropiam de locul unde se plătea şi se pleca am primit un telefon că trebuie să ajung urgent acasă. În faţa mea mai erau câţiva maniaci consumerişti cu tolbele gemânde. Am zis că ăsta e momentul să îmi exercit farmecele şi să mă rog de colegii de suferinţă să îmi permită să sar calul domniilor lor, căci eu abia strângeam la piept o legăturică de haine, în timp ce ei parcă umblaseră până atunci în pielea goală şi acum strângeau provizii pentru următorii două mii de ani. Se pare că i-am convins, căci mi-au permis rând pe rând să îi ocolesc. Am mulţumit cu o mie de plecăciuni, am plătit şi am fugit în noapte, unde, ce surpriză, lumea se afla exact la locul ei.

Cumparaturi recomandate

E vremea listelor si pentru ca le-am terminat deja pe cele de obsesii si cele de cadouri, dau o raita prin lista de temeri. De temut ma tem de prostie, de boala, de despartirile foarte lungi si de cautatul unui ANUMIT articol intr-un magazin, intr-o anumita culoare, intr-o anumita marime si pana la o anumita data. Am o suta cinzeci de mii de rochite pentru serbarea de iarna, toate centrate pe rosu. Una e de anul trecut si inca e buna, alta e cumparata in vara, sa fie, in caz de ceva, alta e primita cadou, pentru ca deja le aveam pe celelalte doua. Stateam atat de linistita si de relaxata anul acesta, singura grija in acest domeniu fiind sa derulez scenarii despre cum o sa reusesc sa aleg una dintre ele pentru eveniment. De, economie capitalista, plenty de toate cele, abia suflam sub tonele importate cu sarg din China, Nicaragua, Ucraina, Mexic si lista ar putea sa continue si sa se intinda cat acest post.

Fara sa vreau, imi amintesc de vremurile in care am pus mana cumva pe doua pijamale facute in lohn si am frematat toata intalnirea de afaceri care se desfasura in ziua respectiva la gandul ca vine seara si am sa intru intr-un compleu cu sclipici si inimioare si tiv roz sau mov, la alegere. Dar cred ca am trecut din greseala la lista de obsesii, despre altceva vroiam sa povestesc acum. Asadar am dormitat linistita la capitolul vestimentatie festiva pentru copii si am fost luata prin surprindere de cererea venita acum doua zile de la scoala, in care se specifica, negru pe alb, ca maine la serbare copii trebuie sa aiba camasa ALBA si fusta sau pantaloni negri. La scoala noastra nu sunt uniforme, camasa alba n-am cumparat niciodata pana acum. Pantaloni negri avem prin sertare, insa niciun fel de bluza din zestrea de moment nu se potrivea cu instructiunile.

Am ramas eu cu ideea ca la Craciun e frumos sa poarte copii ceva rosu si asa a fost in fiecare an pana acum. Cum ordinul se executa, nu se discuta, am batut toata dupa-amiaza de ieri imensitati de magazine, am asudat, ne-a durut capul, ne-a durut spatele, numai camasa alba si potrivita nu am gasit. Daca era alba, era alb murdar, daca era alb curat era lunga la poale, daca era buna la poale, era lunga la maneci, daca era buna la maneci era desirata la gat. Am dormit o noapte si azi ne-am luat la noi sticle de apa plata si am prnit din nou la drum. Sigur ca am auzit si eu de Murphy si de legile sale, uneori ma intreb daca nu mi-a fost chiar ursitoare nemultumita de tratament, dar nu i-a ajuns ziua de ieri, a purces la a rade de noi si astazi. Am scormonit in continuare magazinele, am ramas cu ochii pe alte zeci de marfuri dragute, mi-am amintit cu nostalgie ca atunci cand umblu brambura prin mall as putea sa umplu un tir de lucruri potrivite si care imi plac, dar cand se pune problema de a gasi ceva special, altfel discutam.

Am gasit in final cateva camasi, m-am asezat cu ele in genunchi, mi-era cald de la hainele de iarna si am impresia ca mi-am facut cateva pacate pe ziua de azi, boscorodind anumiti cetateni. Sigur ca e foarte dificil de gasit PRIMA camasa, apoi au aparut si altele, apoi m-a prins teama ca o pierd pe cea aleasa prin magazin, ca imi aluneca din mana si nu o mai gasesc, era clar ca trebuia sa ies sa iau aer proaspat. La casa se schimbau sertarele cu bani, se schimbau turele, se schimbau casierii si, impreuna cu un domn de culoare, am pandit care casier suplimentar o sa ne strige mai intai. Rochiile rosii stau linisite in dulap, la serbare o sa se prezinte o camasa imaculata, noua, cu volan la maneci si cu un cordon negru, micut si elegant. Cred ca am fost norocosi pana la urma si poate numai mi-am inchipuit hohotul de ras al mall-urilor unde inca nu ajunsesem dar de care am fost la un singur pas.