Poveste cu parfum

Azi nu râdem decât, aşa, un pic mai nostalgic.  Gerul coborât peste Chicago mi-a readus în memorie o întâmplare simplă, trăită în urmă cu doi ani  în frumoasa suburbie unde lucram. A fost o apropiere ciudată, scurtă şi, aş îndrăzni să spun, foarte necesară la un  moment de îndoieli copioase asupra opţiunilor de viaţă. Şi, deşi nu mi-a dat soluţii, mi-a procurat acel sentiment plăcut  de apartenenţă la un club select, de această dată clubul oamenilor care nu defilează prin viaţă şi prin emigrare cu toate răspunsurile clare.

 *** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. În ultima zi de ianuarie închidea definitiv parfumeria. Golise deja rafturile, căci mai erau numai două zile până la termen. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Ne modelam amândouă mărturisirile în engleză, un intermediar destul de bun între româna mea dulce şi poloneza ei cu reliefuri auditive de Rumburaci şi Arabele. Venise aici cu mult timp în urmă, pe când era însărcinată cu al doilea copil. Mi-a spus că acum are trei copii mari, două fete şi un băiat. I-am mărturisit că sunt din Romania şi că am plecat de şase ani. M-a întrebat dacă îmi place aici. Am recunoscut că nu. Apoi mi s-a părut că am fost prea categorică şi m-am încurcat în argumentele lui îmi place dar… M-a întrebat dacă vreau să mă întorc. I-am spus adevărul. Că da. Dar că nu ştiam unde m-aş mai putea întoarce. Mi-a fost uşor să fiu sinceră cu ea. Nu ştia cine sunt, dar era mai mult decât atât. Mi-a fost uşor să îi vorbesc fiindcă am ştiut că în adâncuri e destul de tristă. Nu prea mă pricep să le vorbesc oamenilor complet fericiţi.

Şi mai era ceva, mototoleam amândouă aceleaşi îndoieli. Numai că ea părea să nu mai poată face mare lucru ca să schimbe ceva esenţial. Copii îi sunt deja adolescenţi, au deschis ochii şi au crescut aici şi nu sunt momentan curioşi să experimenteze altceva. Nici nu vor să audă de o plecare în Polonia. Acasă mi-era bine, mi-a mărturisit după ce vorbisem deja de câteva ori, după ce prinsesem un drag ciudat de ea.

Când clopoţelul suna ora mesei, fugeam la parfumerie să mai povestim un pic.  Şi-a deschis magazinul prin octombrie. L-a decorat cu desene în culori pastel şi cu un bust elegant de femeie. O figură din contururi mai închise, cu părul coc de şuviţe lejere. Mobila albă o comandase tocmai de la New York. Pe rafturile fine îşi odihneau promisiunile toate parfumurile pe care mi le puteam imagina. Aşteptau cuminţi să deschidă cineva uşa, să se oprească lângă ele, să le atingă cu atenţie, să le savureze, să le compare. Ea avea un birouaş alb, cu o casă de marcat. Ce detaliu prozaic. Da, orice poveste trebuie să conţină o casă de marcat, dacă nu de marcat banii, atunci măcar de marcat timpul, încercările, îndrăznelile, îndoielile şi dorul.  

În magazin se intra direct din strada pustie. În stânga şi în dreapta se vedeau parfumurile, în spate biroul şi ea. Am trecut de câteva ori pe lângă uşă şi nu am intrat. Era singură înăuntru şi mi se părea că aş tulbura cumva o intimitate. Părea un contact prea direct, prea brusc. M-am temut apoi că poate o să îmi acorde prea multă atenţie falsă, în stilul american de vânzări, că o să îmi pună întrebări repezite, că o să îmi ofere una şi alta până o să ies ori ruşinată şi cu mâna goală ori victorioasă şi cu portofelul mai uşor.

Mă îngrozeşte stilul de vânzări de aici. Toată lumea te divinizează atâta timp cât speră să-ţi bage pe gât ceva. Dacă pricep că n-au şanse, te desfiinţează brusc şi de obicei irevocabil. Dispari.si privesc prin tine cu aceeaşi automatism cu care îţi făceau acum trei minute o curte îndârjită. Oricum, ea nu mi-a spus nimic. Citea. Am adulmecat câteva parfumuri, le-am alternat cu boabe de cafea. Îmi plăcea unul. M-am apropiat de locul ei şi m-a salutat. Avea părul blond şi drept, prins într-o coadă. Era subţire şi avea o frumuseţe matură, caldă. M-a salutat cu ce mai faci şi acesta a fost singurul nostru schimb conversaţional din prima zi.  

La următoarea întâlnire m-am oprit lângă un parfum cu aromă de zahăr lăsat în soare. L-am întors pe toate părţile, apoi l-am pus la loc pe bucata lui de raft alb şi am intrat în vorbă cu ea. I-am spus că magazinul e frumos, că îmi place cum l-a aranjat. I-am spus adevărul. În timpul ăsta a mai intrat cineva, a scanat atmosfera, s-a întors şi a plecat.  

A treia oară m-a întrebat dacă sunt din Polonia, bănuială curentă între blonzii din Chicago. Nu, nu Polonia, România. Tot Eastern Europe. A zâmbit. A, România. Şi am început să vorbim. Am aflat că o cheamă Irenka. Faţa ei avea o expresie frumoasă, ochii se implicau în zâmbet.

Mi-a povestit despre ea, despre soţ, despre copii. El era un îndrăzneţ, imediat ce a devenit posibil, a plecat din Polonia ca să lucreze în Germania. Ea mi-a spus că nici nu simţise acea depărtare, că el venea acasă des şi le mergea foarte bine.Apoi soţul a fost tentat de America. Dar cu America a fost altfel. Întotdeauna e altfel cu America. El s-a gândit să plece singur, ea a spus nu. Nu vroia să fie aşa de departe de el. Mergem toţi sau nu merge nici unul, aşa că au venit toţi. Acasă fusese profesoară de matematică. Aici împrejurările s-au amestecat şi au aruncat-o la împachetat telefoane mobile pentru o companie cu nume sonor. Ştii, trebuia să fiu aşa de atentă, mi-a spus. Să nu fac nicio greşeală. Să verific adresele, să am grijă de tot. Dar într-o zi compania a transferat împachetările pe altă felie de glob terestru şi Irenka s-a trezit în aer. Atunci s-a gândit să deschidă parfumeria. Soţul se îmbolnăvise, nu mai putea munci ca înainte. Cântăreau cum ar fi să se mute înapoi în Polonia. Dar copii lor, crescuţi să aibă tot ce vor, să nu plimbe prin gură gusturi amare, au spus nu, noi nu plecăm nicăieri. Viaţa noastră e aici. Nu ştim altceva. Şi nici nu ne interesează. Plecaţi singuri. Dintr-o dată mi s-a părut şi mai slabă. Şi atât de tristă că aş fi măturat patruzeci de mile de autostradă cu toţi copii ei, pe rând.

Credea că fusese o greşeală să vină aici. I-am spus că nu poţi numi combinaţia de încredere şi speranţa greşeală. Tu eşti fericită, mi-a spus. Fetiţa ta e mică şi te poţi întoarce uşor. Poţi alege, poţi să înnozi firul. Într-o zi mi-a povestit cum o curtase soţul ei, cum la început nu avusese îndrăzneala să o abordeze direct şi venise să o caute însoţit de fratele ei. A invitat-o apoi la o petrecere, au vorbit, au dansat. Îi aducea flori, bomboane şi apoi toate bunătăţile dragostei. Irenka povestea frumos în engleza ei clară, cu accent, aidoma cu a mea.

Deja fugeam la ea aproape în fiecare zi. Îmi ridicam gluga, îmi înfăşuram fularul să îmi apăr buzele de ger şi alergam pe strada neumblată de la biroul meu negru până la biroul ei alb. În parfumerie nu era aproape niciodată nimeni. Oamenii nu intrau iar ea nu înţelegea de ce. Se întreba chiar dacă are vreo importanţă faptul că e poloneză şi nu americancă. Ştii, mi-a spus, în noiembrie am vândut de 300 de dolari, cred că trebuie să mă gândesc la altceva. Mă simţeam vinovată. Aş fi vrut să-i cumpăr toate parfumurile. Nu înţelegea de ce nu intră nimeni în magazin. Decizie de business bună, locaţie proastă, lumea cumpără de la mall, ar mârâi verdictul vreun analist de business împachetat într-o vestimentaţie impecabilă. Dar eu recunoşteam mai bine nuanţele diagnosticului: imaginaţie şi entuziasm lăsate libere în nepăsarea contextului nepotrivit.

Datorită ei până la începutul lui ianuarie am avut unde să alerg din calea propriilor mele doruri. În ianuarie şi-a dat seama că nu are de ales. Trebuia să renunţe la parfumuri, la tot. Să înceapă altceva. În fiecare zi mă asculta cum îi spuneam că o să mă întorc acasă, într-o zi, cândva, definitiv. Cam după Anul Nou m-am dus la ea şi era o zi luminoasă, îngheţată, fără zăpadă. Culoarea înşelătoare a unui soare rece se scurgea peste rafturi şi peste toate parfumurile. Uite cum se joacă soarele  în parfumurile tale!. Uite cum se prelinge de departe peste descurajarea lor cuminte, aliniată pe nişte rafturi fabricate la New York.

Parfumul meu cu urme de zahăr cald mai păstra o nuanţă de surâs descrescător. L-am luat în mână, l-am plătit şi l-am aşezat cu grijă în geantă. Ştiu că ar fi vrut să mi-l dea fără bani. Dar n-aş fi putut să îl iau. Măcar eu mai câştigam ceva de prin contabilităţi. Mi-a zis că de Crăciun toate rudele au primit de la ea parfumuri. Nu mai avea bani. Puteam să pun pariu că rudele acelea norocoase  i-au mulţumit superficial şi nu au înţeles nimic. Păcat că de obicei rudele nu înţeleg mai nimic.  

Apoi am plecat pe neaşteptate o săptămână în România. Când m-am întors parfumeria era aproape goală. Am trecut pe lângă ea câteva zile şi mi-am lipit nasul de geamul îngheţat. Mai erau numai rafturile, trase pe mijloc, aşteptând probabil şi ele plecarea.

*** * ***

Mă grăbeam. Ştiam deja că s-ar putea să fie prea târziu. Aş fi vrut să mai vorbim încă o dată, să-i spun ceva, nu ştiu sigur ce. Ceva ce nu-i spusesem încă. Să-i spun că deşi am fost plecată m-am gândit mult la ea.

Apoi am avut un fel de noroc. Pe 31 ianuarie, în ultima dimineaţă de chirie plătită, am găsit-o acolo, venise cu fiul ei să ducă rafturile. Mi-a deschis şi am intrat înăuntru. Ai venit să cumperi un parfum? Am râs amândouă, ca naiba de trist. I-am dat numărul meu de telefon. L-a scris pe o bucată de hârtie. Am rugat-o să mă sune. Ştiam că nu o să o facă niciodată. Ştia şi ea că ştiu. Nu mi-a dat numărul ei. Spaţiul nostru de mărturisiri era deja amintire. E gol şi acum, după doi ani. Îl văd uneori şi mă întreb ce mai face ea.

Iarna muşcă din nou şi între timp mi-am abandonat din dorurile vechi ca să îmi pot inventa altele noi.  Şi caut o parfumerie neştiută ca să înlocuiesc ultima urmă aurie de „Sicily” cu altă aromă care să poată fi parte dintr-o poveste.

Departe în lumea dezlănţuită

Prima mea plecare singură în lume s-a petrecut în clasa a patra. Singură, adică fără părinţi. Senzaţia tare a finalului de primăvară şcolărească a fost organizarea unei tabere de vară tocmai în zona mănăstirilor din Moldova. Dorinţa mea de a merge era egală şi de semn contrar cu dorinţa mamei de a nu-mi da voie. Azi o înţeleg de ce. Drumul cu trenul dura cât faci cu avionul de la Moscova la San Francisco. Înclin să cred că nici nu exista tren direct. Tabăra costa 400 de lei dar nu asta era problema, ci ideea de a-ţi trimite unica fiică, adorata şi irepetabila, la capătul ţării, care atunci echivala cu capătul lumii.

Aşa stând lucrurile am început, fără să ştiu exact ce fac, prima campanie promoţională din cariera mea. Am acţionat atât vizibil, cu rugăminţi, promisiuni şi alte mijloace de persuasiune, cât şi subliminal, şoptind tandru în direcţia mamei mesaje gen „La Moldova Sub Ceahlău”. Trebuie să recunosc că mama s-a ţinut bine. La fel am făcut şi eu. Copii din clasă ştiau că părinţii nu îmi dau voie să merg şi încercau să mă consoleze cum puteau şi ei. „Nu, nu, spunea mama, e prea departe. Dacă era mai aproape mergeai”. Am chinuit-o zile în şir. Caietul cu 200 de file al învăţătoarei mele se completa încet şi sigur cu pagini dedicate ratelor plătite de copii mai norocoşi, cei care cu 100 de lei azi, 100 mâine, completau tariful unei aventuri după care mi se scurgea inima. Caietul avea coperţi albastre.  Plângeam pe ascuns, căci eram prea mândră ca să pâng la vedere.

În imaginaţia mea Moldova creştea şi cuprindea tot orizontul. Mai fusesem la Bucureşti, la Târnăveni, la Oradea, la Eforie, dar universul se vroia acum lărgit cu orice preţ spre est. Când au mai rămas disponibile numai două sau trei locuri în caietul albastru, mama a zis, „fie ce-o fi, te duci”. A fost prima dată când era să mă prabuşesc sub fericire. A doua zi m-am prezentat cu sutele la şcoală, în bancnote de 50. Mi-am făcut rost apoi de o valiză şi am clădit în ea, tot împreună cu mama, cam ce credeam noi două că s-ar potrivi năvalnicelor împrejurărilor. Ştiu că am plecat din gară seara şi am mers cumplit de mult.

Am bafta să nu prea dorm prin trenuri şi avioane, aşa că dimineaţa sub soarele Moldovei m-a găsit relativ beată de cap, dar mai hotărâtă decât oricând să make the most din fiecare secundă. La gară ne aştepta o căruţă, cu scopul declarat de a ne transborda valizele de pe peronul unde nu ne mai vedeam de după ele şi până la pavilioanele uşor comuniste unde urma să dormim vreme de două săptămâni. Mie însă căruţa în discuţie nu mi-a inspirat încredere, semn că simţul analitic al mamei n-a sărit departe de trunchi. Pur şi simplu mi se părea că valizele nu sunt bine clădite în caroserie şi există pericolul să fie semănate pe drumul de costişă ce duce la Vaslui. Un profesor binevoitor mi-a promis că o să aibă el grijă de ele dar nu m-a convins. Foarte pe scurt, mi-am dat valiza frumos jos din căruţă şi am dus-o carry on până la destinaţie.

Condiţiile din tabără ar putea face subiectul unei teze în studii culturale comparative, dacă aş avea destulă îndârjire să mă înscriu la un master în acest domeniu care mă pasionează tot mai mult. Înviorarea la 6 şi zece, vălăul pentru spălat pe dinţi afară în curte, vreo 50 de paturi suprapuse în pavilion, şi perdeluţe pentru intimitate pentru profesori şi rudele de sânge. Îmi amintesc că primul lucru pe care l-am făcut la instalarea în pavilion a fost să urc pe un pat suprapus şi să mânânc cu linguriţa făina rezultată din traumele feroviare aplicate pişcoturilor cu care plecasem de acasă.

Am circulat mult în tabăra respectivă şi am trecut pe la toate mănăstirile, atât eu, cât şi carneţelul meu chinezesc, prietenul în care scriam cât apucam din prezentările făcute de preoţi şi măicuţe. Vroiam mereu să ştiu care e culoarea dominantă a picturilor, când a fost construită biserica, în ce stil, ce bătălii pentru neatârnare s-au dat în zonă, cât mai multe detalii. Îmi amintesc carneţelul şi astăzi, aş da orice să îl mai găsesc. Era cât palma, galben cu portocaliu.

Îmi mai amintesc de atunci primul concurs de frumuseţe la care am fost spectator în direct, concurs câştigat de Nataşa, rusoaica cu cozi blonde, frumoasa care se îmbujora în nuanţa perfectă la vederea lui Serghei, colegul ei de naţionalitate, acelaşi  care îmi deşteptase şi mie, pentru prima dată, nişte sentimente amestecate. Ca o paranteză, următoarea mea înflăcărare, obicei de care tind să nu scap nici acum, a fost un dresor ceh de pume. Nataşa şi Seghei erau mai mari ca noi, ar fi putut să fie chiar în primii ani de liceu. Am mai vizitat atunci multe obiective însă prietenia ruşilor şi felul în care îşi vorbeau prin excursii nu le-am uitat nici azi. Nu că înţelegeam ce îşi zic, dar nici nu era nevoie, pentru că imaginaţia mea completează cu un anumit grad de succes golurile.

Aşa am plecat atunci de acasă şi cu dorinţa plecării mai departe am rămas până în ziua de azi. Următoarea aventură a avut loc în clasa a şasea şi s-a derulat în Bulgaria. Sofia a fost primul oraş în care era să mă pierd. La fel cum era să se piardă şi un coleg de excursie, căruia i-a fost jenă să răspundă „da” la întrebarea profesoarei de engleză dacă mai este careva închis prin cabinele toaletei publice unde poposisem. Interesant ce detalii ciudate rămân peste ani. Trecerea graniţei bulgare a fost un alt moment de cotitură. Mi se părea aşa de fantastic să fii în altă ţară. Cred că aveam şi un fel de paşaport. La întoarcere am oprit la Bucureşti, am băut pepsi cu 5 lei de aluminiu bucata şi am mâncat la restaurant. Următoarea lărgire de orizont a fost Ungaria, prima dată nu prea departe, apoi la Budapesta. Aici m-au marcat cel mai puternic coada de tiruri de la frontieră şi faptul că în vama lor erau lumini şi în a noastră nu.

America a venit pe neaşteptate, deşi sămânţa ideii se frământa de o vreme în solul curiozităţii mele. În cele două sau trei momente de îndoială, mama m-a încurajat din tot sufletul să plec, pentru că ştia că asta îmi doresc. „Nu lăsa nişte pereţi să te oprească să vezi lumea”, mi-a mai zis mama, referitor la imobilul de care trebuia să mă despart pentru a finanţa paşii concreţi care au urmat deciziei.

La început America a fost mică, Chicago şi încă puţin în jur. Apoi, pentru că o prietenă îmi tot povestea la telefon despre Manhattan, în câteva luni m-am înfiinţat şi eu în zonă, să văd ce şi cum pe Coasta de Est. Mi-a luat mai mult să ajung pe Coasta de Vest, e drept, însă impactul a fost şi mai puternic. De la Ceahlău până în California, departe, tot mai departe, lumea creşte şi devine tot mai interesantă.

I-aţi lăsa pe oamenii voştri cei mai dragi să plece departe?

Cât de departe?

Talent si context

Abia m-am ridicat din aşternuturile colorate în care am umărit Globurile de Aur şi, înainte de a cădea de somn, am căzut puţin pe gânduri. Toate starurile feminine străluctoare şi toţi bărbaţii înveşmântaţi frumos în fracuri au mulţumit, aşa cum se cade, regizorului, producătorului, mamei, agentului, fantasticei soţii, celor doi copii minunaţi de acasă, cast-ului şi crew-ului, Asociaţiei Presei Străine de la Hollywood şi altora asemenea. E clar că toţi cei premiaţi sunt la un nivel foarte înalt de performanţă, dar, gândindu-mă, ca de obicei, prea mult, m-am întrebat câte poveşti cu finalul fericit eşuat corespund, în lumea civilă, fiecărui discurs superb de mulţumire. Ba nu, nu asta a fost întrebarea, ci cum se combină, de fapt, talentul şi contextul favorabil manifestării acelui talent.

Să zicem că ştii exact ce vrei în viaţă, arzi în focul actoriei, regiei, baletului, Afganistanului, scrisului, matematicii, sportului, chimiei şi tot aşa. De ce depinde cel mai mult fructificarea talentului care îţi mănâncă zilele şi nopţile? De locul unde eşti, de şcoala pe care o faci, de profesorul care te îndrumă, de cunoştinţa care te prezintă altei cunoştinţe, de norocul care, se ştie, umblă cam chior prin lume, de inspiraţia de a te oferi exact acolo unde e nevoie de tine, de cineva care să creadă în tine, de tine însuţi care să crezi nebuneşte în tine?

Cum se împleteşte talentul cu contextul? Asta-i întrebarea.

Suisul si coborasul din dorinte

 „In viata exista numai doua tragedii: una este sa nu obtii ceea ce iti doresti si cealalta este sa obtii”, asa a glasuit, cu talc, Oscar Wilde. De multe ori m-am gandit cum ar fi fost daca nu mi se implineau dorintele, daca, in loc sa raspunda cu intelegere pretentiilor mele, soarta s-ar fi amuzat putin si m-ar fi aruncat pe alte orbite existentiale. Prima dorinta pe care m-am priceput sa mi-o inscriu pe raboj a fost sa ma invite la dans un anume baiat la o anume petrecere. Din rafuiala respectiva a ramas un inel de argint si prima amintire cu structura centrata pe infiorari. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

A doua dorinta a fost legata de profesie si enuntul ei cuprindea, pe scurt, un loc fruntas la admiterea la facultate. Am ajuns pana acolo unde, croindu-mi drum prin marea de viitori economisti, le-am soptit, printre caninii inclestati, ca degeaba s-au deranjat sa bata drumul de pe coclauri pana la Cluj, ca un loc pe lista e al meu, garantat. Ce vor face ei si cum vor fi repartizati dupa aceea, nu e treaba mea. Zis si facut. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Pe urma mi-am propus sa obtin un job exclusiv pe puterile mintii mele. Sa nu ma stie nimeni cine sunt, de unde vin si ce trucuri sexuale am in traista. Dupa un numar incomensurabil de telefoane, programari, teste, traduceri (la una din probe am invatat echivalentul anglo – saxon „Santa Claus”, caci aveam voie cu dictionarul pe masa, principalul era sa stapanesti structura frazei), dupa discutii, evaluari si interviuri, am reusit. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Intr-o zi, umbland de colo, colo, m-am trezit asteptand pe cineva in aeroport. Nu mai fusesem niciodata intr-un sala de sosiri internationale. Cu gatul intins si ochii reflectand, innebuniti, orasele fantastice de pe monitoare, mi-am jurat ca, intr-o buna zi, o sa plec si o sa traiesc, macar pentru o vreme, undeva, departe, cu toate ca atunci nu aveam nici macar pasaport. Asa se face ca, dupa cativa ani, in momentul in care am completat aplicatia pentru loteria vizelor, mi-am spus: hai sa cred ca voi castiga. Ce-as mai fi suferit daca nu se intampla, caci asa imi imaginam viata atunci.

Dar din treaba cu baiatul am ramas cu amintirea primei despartiri, v-o amintiti, cea mai cruda. Din catararea pe podiumul economistilor am ramas cu strangerea de inima ca nu socotesc cu aceeasi placere cu care scriu. Din interviul reusit am ramas cu amaraciunea ca acolo nu se facea marketing chiar asa cum ma asteptam eu. Din plecarea peste jumatate de planeta m-am pricopsit cu o intelegere mai adanca decat a altora a faptului ca a pleca inseamna a muri un pic.

Astazi am devenit atat de atenta cu dorintele mele incat petrec clipe lungi la masa pe care sta, intins, tiparul sortii si, desi ma joc cu foarfeca, nu am decis unde sa tai. Am pus, insa, ochii pe faldurile care contin calatorii si, pentru anul care vine, mi-am propus sa intalnesc in carne, oase si vorbe, cat mai multi prieteni cunoscuti mai intai in scris. Dupa experienta de la New York, cand intalnirea cu Lola si discutiile pe o banca din Union Square mi-au ramas printre cele mai placute amintiri, stiu ca am inventat, in sfarsit, o dorinta care nu poate sa dea gres. E fantastic sa mergi intr-un loc nou si acolo sa ai deja un prieten bun.

As mai vrea, de asemenea, sa ii revad pe cei zariti candva ca intr-un vis nedrept de scurt, prieteni pe care i-am cunoscut tot datorita marturisirilor scrise.

Imi vine sa rad si sa ma ascund de rusinea ca mi-a luat prea mult timp sa imi dau seama ca oamenii, in general,  sunt atat de diferiti. Unii vor siguranta, altii vor aventura, unii vor diamante, altii un ruccsac cumsecade, unii dorm linistiti in timp ce unii si altii spun ca lucreaza pentru ei, altii ard si lumineaza si incalzesc. Cred ca lucrul cel mai important este sa ne dorim ceva pe sufletul nostru, caci seara, cand se stinge lumina si se ostoieste, pentru cateva ceasuri, goana, ne impiedicam, in sfarsit, peste noi insine, si acolo ar fi hilar sa mai trisam.

As vrea sa ii transmit, pe acesta cale, lui Oscar Wilde, ca a doua tragedie este infinit mai buna decat prima, caci capacitatea noastra de a croseta alte si alte dorinte nu are limite. Un manunchi generos din aceste dorinte se afla asternut in atmosfera cu miros de cafea fina de la http://www.coffeechat.ro/dorinte/ , unde, de altfel, le puteti adauga si pe ale voastre, daca va face placere. Nu uitati sa imi soptiti si mie unul dintre visele pentru 2011.

Eu va urez sa aveti mereu inspiratia de a sti ce sa va doriti pentru a va putea infrupta cat mai consistent din fericire.

Transilvania

A fost o dată ca niciodată o etapă istorică în care la prânz desertul era o ruladă de casă umplută cu cacao (pentru mine, fiţoasa) şi o ruladă cu mac (pentru restul mesenilor, mult mai înţelegători). Seara, cina organică se încheia cu un pahar de lapte proaspăt, abia extras din ţâţa vacii. Genunchii zdreliţi, puii domnoşi, porcii lacomi şi vacile răbdătoare erau elementele unui firesc blând, nederanjat decât de zvonuri răzleţe, cum că peste Zidul Berlinului viaţa ar curge în mijlocul unor minunăţii inimaginabile. Aproape că tindeam să cred zvonurile, căci văzusem în congelatorul unor persoane mai umblate decât mine ambalaje galbene de chiftele pre-făcute şi, într-o vacanţă, găsisem la o margine de drum o sticlă goală de apă minerală nemţească. Pe urmă o verişoară mi-a arătat o pereche de adidaşi nou – nouţi, culmea, exact numărul meu, şi am fost prea mutălaică ca să o întreb dacă îi pot purta şi eu o tură într-o plimbare prin Mediaş. Aşa mi-a căzut pe ogorul sufletesc sămânţa tânjirii după fructele subversive ale orânduirii capitaliste, şi am jurat cu o mână pe inimă şi cu cealaltă pe tivul unui tricou cu scrisuri care nu-mi aparţinea, că, într-o zi, o să am toate bunătăţile pământului, supermarketului şi raioanelor cu îmbrăcăminte de damă.

Viaţa s-a depănat în sensul acelor de ceasornic, iar ocazia de a sparge hotarele naţionale în favoarea a ceva mult mai înalt şi mult mai curând, vorba cântecului, a devenit de nesuportat. Îndată ce a apărut o posibilitate concretă de transplant internaţional, am acţionat în faţa ei ca taurul necăjit cu o batistă roşie. A ajutat la asta, desigur, şi curiozitatea patologică faţă de aproape orice îmi iese în drum. Am plecat, am ajuns, nu vă plictisesc cu detalii. Vreme de nişte ani vânat cu patos produse semipreparate şi felurite articole vestimentare, executându-mi promisiunea solemnă din urmă cu nişte ani. Începusem totuşi să sesizez, în anumite pauze pentru respiraţie, că o cină la cutie nu are nimic din farmecul existenţial al merelor roşii care cădeau din pom direct în supa ardelenească de pui. Am început să mă întreb dacă nu cumva, pe total, am pierdut mai mult decât am câştigat. E adevărat că Dumnezeu nu dă cu joarda, dar te pune uneori în situaţii în care te trezeşti că îţi reconsideri priorităţile şi, deci, opţiunile. Dar cu mine situaţia nu e numai în alb şi negru (bine de ăia cu care e), căci eu astăzi las tot ce am şi plec acasă cu o plasă de un leu, cu paşaportul şi un sendviş, şi mâine vând şi pe tata şi pe mama şi tot pământul strămoşesc pentru a-mi băga nasul într-o geantă de firmă, nu-i spui numele, dar firmă importantă, orişicum.

Fluctuând aşa, între călugărie şi desfrânare luxoso – comercială fără margini, am băgat de seamă că îmi plătesc (până la urmă) simpaticele excese cu un ritm de viaţă atât de gonit pe autostrăzi, încât duminica trecută era să leşin, auzind nişte prieteni discutând despre planuri de revelion. Când a trecut anul??, aş fi strigat, dacă nu mi-ar fi stat în gât o ciupercă umplută. Nici n-am apucat să mârâi spre ascultătorii ocazionali (ăia care mi-au mai rămas) că poate şi modul nostru de viaţă mai tradiţional o fi avut, totuşi, meritele lui, comparativ cu alergătura asta pe bandă care îmi pare a fi, uneori, Occidentul.

În fine, nu mai teoretizez, că mă încurc în dantela propriilor cugetări, dar ce vreau să comunic este că în numărul american de octombrie al revistei National Geographic – Traveler a apărut un reportaj grozav despre Transilvania, descrisă ca un ultim pământ pe care pot fi regăsite şi trăite ritmuri europene de demult, ritmuri liniştitoare, pitoreşti şi tămăduitoare, după care chiar şi europenii sadea mai suspină din când în când, în momentele de oarecare reverie. Dintr-o dată m-am simţit fericită şi uşoară, pentru că am trăit acele vremuri şi acele ritmuri pomenite în revistă şi acum, prin contrast, le-am aflat şi valoarea. Nu mă laud şi nu mă plâng de nici una dintre experienţele mele, însă acest articol îmi confirmă ceea ce tot predicam pe la colţuri, că avem cu ce să atragem atenţia, şi, când s-o mai îmbunătăţi managementul, vor veni vremuri, dacă nu bune (că acum doar n-o să-mi ridic toată lumea în cap spunând că vor veni vremuri bune), măcar pitoreşti pe alocuri.

Spun asta pentru că articolul din National Geographic era ilustrat exact cu o ruladă cu mac şi un pahar de lapte din ţâţa vacii, să crape de invidie agenţii de pasteurizare care tocmai au sărit la jugulara ultimelor bacterii strecurate cu neruşinare în ugerul bovin. Căci, iată, uneori nu numai pământul e rotund, ci şi circumstanţele admiraţiilor existenţiale. Şi, să ţinem seama, de data asta e vorba de case foarte mari.

Intrebare cu cantec

Sambata seara, restaurant dragut, atmosfera fina. Ma simteam excelent (nici nu trebuia sa platesc, caci raspundeam invitatiei altcuiva, conjunctura superba, stiut fiind ca eu sunt gretos de zgarcita cu orice care nu raspunde la numele de carte, parfum, sushi sau bilet de avion). Cum stateam asa, aplecata asupra snitelului vienez, si imi contemplam, incantata, internationalitatea, lautarul sef a decis ca e momentul potrivit sa loveasca in poftele mele (el credea ca le lubrefiaza) cu o cantare a lui Gheorghe Zamfir, urmata, fara pic de jena, de implorarea din Ionel Ionelule. Ca un balon pupat de ac mi s-a dezumflat veselia! Fusesem intr-o dispozitie buna, admiram cateva perechi care dansau, mai ales o doamna imbracata intr-o rochie alba, cu un umar dezgolit si cu miscari profesioniste, de dansatoare care stie cu ce se mananca armonia miscarilor. Conversam cu prieteni dragi, ne alintam cu arome speciale, ce mai, totul era desprins din o-mie-si-una-de-nopti-reusite-petrecute-in-oras-sambata.

Si dintr-o data, zbang, in acordurile lui Zamfir si-a ridicat capul sarpele melancoliei, aratare cu care eu am contract pe o durata nedeterminata. Uau, asta da globalizare, zise un amic de la masa, sa ni se cante o melodie romaneasca intr-unul din cele mai bune restaurante nemtesti din Chicago. Din teaca nevinovata a vegetalelor la abur s-a ridicat o sabie emotionala care m-a nimerit din plin, aproape ca imi venea sa chem bucatarul sa vina si sa isi salveze snitelul de salata mea sentimentala. Apoi s-a declansat cercul vicios in care eu ma enervez pe mine insumi, si apoi ma intreb cum naiba se face de suntem doua sub aceeasi teasta, una care face/plange/rade suav si alta care baga permanent de seama. Problema e ca prima se enerveaza de multe ori pe a doua, cica n-o lasa sa isi manifeste democratic si neanalizat trairile, iar a doua da scarbita din mana, comunicandu-i primei sa termine cu prostiile si sa inceapa sa ii fie recunoscatoare ca o trage constant de maneca, impiedicand-o sa se inalte spre vazduhuri, intr-un halou de delicatete si dor.

Dar, stai un pic, daca le pot observa pe amandoua insemana ca mai exista si o a treia, si ultima, sper, caci se observa o inghesuiala jenanta in magazia cerebrala. Dar din dar se face raiul si analiza din analiza se croseteaza aleile pietonale ale autocomplicatiilor lumesti! Ah, dar nu acesta trebuia sa fie sfarsitul, compusesem unul mai logic in drum spre pauza de masa, dar l-am uitat complet. A, da, era un indemn sa observam cu umor si ingaduinta manifestarile semenilor si sa mai pastram o cantitate rezonabila de simpatie pentru propriile noastre incalceli.

Dar, pana la urma, de ce anume mi-e mie atat de dor?