Chicago Travel and Adventure Show

Sambata trecuta, umbland lela nici nu mai stiu pe unde, mi-am amintit brusc ca in oras se desfasoara lucrarile Travel and Adventure Show, un targ de turism care in intervalul ianuarie – martie se plimba prin cateva orase din America. The Show for Real Travelers, spunea anuntul, asa ca m-am oprit sa ma gandesc daca sunt eu un real traveler si am stabilit ca as putea sa fiu, daca ar fi dupa capul meu. Hai la targ, am zis.

Afara, frumos si primavara, cata vreme pot circula fara sa-mi indes pe cap caciula. Sar in metrou, parcurg distanta, merg pe jos cateva minute pana la centrul expozitional si here I am, gata de deschis sesiunea informativa. Merg ce merg, dupa sageti, cand imi dau seama ca nu merg bine si sunt aproape sa fortez usa la Chicago Outdoors Show sau ceva in acest registru. Desi in ultimul an am inceput sa apreciez tot mai mult iesirile in natura, n-am ajuns inca acolo unde sa pot fi vazuta la vanat sau pescuit. Sa nu intelegeti ca as vedea ceva rau in aceste activitati, doar ca nu ma potrivesc existential cu ele, desi, la cum se rastoarna lucrurile in viata mea, aproape ca nu m-ar mira sa vin peste cateva luni sa raportez cum arata curba care modeleaza matematic numarul de pesti prinsi in sezonul toamna-iarna.

Dar cum plecasem dupa travel, la travel am vrut sa ajung.

Am reusit sa imi reabilitez traseul si m-am prezentat cu zambetul pe buze sa imi iau bilet, ca uitasem sa iau de pe internet. Mi s-a pus o bratara portocalie la mana si am fost lasata sa umblu libera intre standuri care promiteau toata planeta. Am simtit ca din omoplati imi cresc aripi, inca ma mir si acum, la o saptamana dupa eveniment, ca nu m-am inaltat instantaneu deasupra incintei pentru o tura de zbor.

Argentina! Costa Rica! Noua Zeelanda! Mauritius! Olanda!!! Orice cetatean pasionat de plecari ar fi avut dificultati sa ramana sobru. Stanga, dreapta, fata, incotro sa o apuc? Am mers in fata, la stanga, la dreapta, la dreapta, la stanga, in fata, la dreapta, la stanga, intr-o dezorganizare de pasare calatoare care si-a pierdut cumpatul. Am zis ca asa nu facem nimic, drept pentru care m-am adunat si am luat-o metodic. Hm, dar ceva nu era in regula, parca cei care laudau destinatiile nu aveau la ei zest-ul promotional specific american, parca venisera acolo obligati de niste sefi absurzi… In plus, dintre tentatiile interne, erau mai ales orase cum ar fi Kansas City, Oklahoma City, interesante in felul lor, nu zic, dar nu exact in aria de acoperire a interesului meu capricios. Mda. Si, la internationali, ori nu era Brazilia, ori n-am vazut-o eu. Foarte multe standuri din Canada, chiar si Australia si, asa, cum am spus, Noua Zeelanda. Se acordau reduceri de 10% daca rezevai excursia din stand si erau diverse trageri la sorti dar n-am avut rabdare de asa ceva. Am remarcat cateva prezente din China si mai multe agentii care vindeau destinatii europene, in special Italia.

Mi-am revenit complet, ba chiar am batut spre un fel de dezamagire, mai ales ca am observat cu tristete ca Rick Steves, realizatorul ale carui emisiuni europene de calatorie le urmaresc cu placere pe canalul public, nu va vorbi la Chicago, intr-un fel il si inteleg. A fost prezenta in schimb alta doamna, care ne-a descris dificultatile deplasarilor in context global, printre care si faptul trist ca in unele hotele sapunul este ambalat in plastic, si ce naspa poate fi cand tu, calatorul, intri la dus si nu poti scoate sapunul din ambalaj, etc. Mai bine ne-ar fi pus in vedere sa nu ne spargem capul cand iesim din vana, asta chiar e un aspect care poate face diferenta in viata noastra turistica. Am iertat-o insa pe doamna, pentru ca a dat niste raspunsuri reusite cand s-au prezentat la microfon cetatenii din public, sa isi lamureasca diverse nelamuriri. Au venit cateva domnisoare care au impartasit cu noi faptul ca se pregatesc sa plece in luna de miere (God Bless) si Hawaii si alea, alea, cum ar veni. Da. La final a venit o domnisoara spre doamna care a intrebat care sunt cele mai grozave pericole care ar putea sa o pasca daca petrece sejurul de miere si amor in Croatia, adica hat departe. Plaja e plina de olandezi dezbracati, a venit raspunsul. Lumea a ras, fata a multumit si eu mi-am pus Croatia in bucket list.

Inca un lucru, atentie, wherever your fancy takes you, nu vorbi despre politica, imagine all the people living life as friends…

Si in turism, ca si in viata, unii oameni trebuie ghidati pas cu pas, altii o iau de capul lor, altii sunt o simbioza intre cei de mai sus, segmentare carevasazica.

Ceea ce imi aminteste de vecinii de avion cand m-am intors din California, oamenii si-au castigat respectul meu integral caci veneau dintr-un tur in Australia si Noua Zeelanda, dar, calatorind la asemenea amplitudini, am fost oarecum uimita sa ii vad asa de ingrijorati ca pierdusera deja legatura aviatica din Chicago spre casa si erau eminamente speriati cum o sa gaseasca un hotel langa aeroportul din Chi, loc in care le-am explicat ca nu ai unde sa arunci un ac cu gamalie, ca se infinge sigur intr-o receptie de hotel… In fine, sa ma intorc la oile din targul meu.

Mi-a placut prezentarea despre Costa Rica, mi-a facut pofta. Un aspect interesant pe care l-am retinut este ca 85% din hotelele din acesta tara sunt boutique – hotel, adica de dimensiuni mai reduse si nu apartin de marile lanturi care nu pot sa ofere aroma speciala a unui asezamant mai mic. Ai, ai, ai, ai , ai, ai, m-as duce si in Puerto Rico.

De fapt m-as duce oriunde izbucnesc forme si culori, m-as spala cu sapun ambalat in plastic, as manca o felie de pizza pe zi si o cina exotica pe saptamana, as supravietui estetic si intelectual olandezilor si exemplele ar putea sa continue dar poate mai aveti si altceva de facut.

Tot la expo am petrecut vreo 20 de minute ca spectator la dansurile mexicane, pierduta de admiratie in fata ritmurilor si costumelor. Exista dansuri la care cand esti martor ai senzatia ca ai pus degetul pe insasi pulsul vietii si, daca nu esti atent, te poti trezi ca picioarele se misca sub tine in ritmuri pe care nici nu stiai ca le sti.

All in all dupa amiaza a fost interesanta, mi-a improspatat dorul de duca, mi-a lasat cateva amintiri placute si fost un bun pretext sa va dau un semn de viata inainte de a reveni cu a treia felie a calatoriei la San Francisco. Tineti aproape, cum ar spune un domn important.

Balada radioascultatorului mirat

I heard ca Adele are si alte cantece decat Someone like you. Eu una consider ca mi-am facut datoria cetateneasca fata de aceasta melodie: mi-am smuls parul din cap, m-am zgaraiat pe maini si am zgaraiat peretii, mi-am dat pumni, am plans, am urlat la luna. Ce poti cere mai mult de la un radioascultator fidel? Daca ne oprim un pic, bagam de seama ca omul s-a settle down, ba chiar e married, ceea ce mie mi se pare a fi o problema, in caz ca are obraznicia sa fie si fericit. Dar eu sper sincer ca nu e, pentru ca si altruismul meu legendar are limite omenesti, egoiste carevasazica, si eu tin cu Adele, nu cu cealalta care „gave you something I couldn’t give to you”.

Dar trecand peste introducere, atac cuprinsul cu ideea ca ma mira round trip pana la Dumnezeu cum de realizatorii de programe de la cele doua radio-uri pe care le ascult constant par sa fi facut un legamant crancen sa nu difuzeze decat si numai Someone like you.

Primul radio il ascult in masina, este compus mai ales din muzica saltareata + Adele, Someone like you, adica. Luni bune eu nici n-am stiu ca ea canta si altceva. Am crezut ca a inregistrat un disc intreg cu aceeasi melodie si noi suportam consecintele. Dar nu, mai are un manunchi de piese chiar mai reusite decat cea incriminata mai sus si aici intervine intrebarea mea legitima: oare pentru celelalte nu exista inca drept de difuzare, o fi la mijloc vreun blocaj din asta de business care tine cand si cand lumea in loc?

Al doilea radio il ascult in casa si e vorba de EuropaFM. Sunt fan EuropaFM de cand imi luasem de mult vandutul apartament din Deva si faceam pe parchet un puzzle cu un caine si ascultam la casetofonul adus din Ungaria primele programe lansate cu bun gust in eter. Imi plac prezentatorii, vocile, personalitatile, imi plac umorul, stilul de prezentare, muzica, tot. Dar nu-mi place ca nici ei nu par a fi auzit ca Adele canta si altceva decat Someone like you.

Pun aceeasi intrebare: asa e procedura, se difuzeaza un singur cantec pana un ascultator sau altul cedeaza nervos si intreaba de ce?

Chiar sunt curioasa sa stiu raspunsul.

Update: Am dovada clara ca nu scriu degeaba. Desi randurile astea le-am asternut in urma cu cateva zile si n-am reusit sa le public aici, ele au avut efect. La radio-ul din masina Someone like you a incetat in sfarsit si de doua zile s-a declansat campania „Set fire to the rain”. Prima data cand am auzit-o la radio m-a trecut un fior securist, am zis, mai, astia imi umbla prin fisiere, sa vada pentru ce mai protestez si apoi rezolva instantaneu problema…

In dimineata asta, daca ar fi vrut, vecinul m-ar fi putut vedea in masina parcata in fata casei, cantand din rarunchi cu Adele “Set fire to the rain”.

It’s a side of you, that I never knew, never knew…

A Room of My Own Soul

In ultimul timp merg la culcare simplu cetatean si dimineata ma trezesc critic de specialitate. Specialitatea variaza dupa reguli carora nu li s-a dat de cap, azi critic literar, maine critic de film, poimaine critic existential, so on and so forth, cum ar zice americanul care n-a vrut sa invete limba romana. In dimineata asta sunt critic de amenajari interioare.

Am navigat/ treierat internetul, depinde daca privim din perspectiva navala sau agricola, si dupa toate hoinarerile, de poza asta nu m-am mai putut desparti. Are ceva care mi-a mers la inima. Un je ne sais quoi, adica. Dupa ce am decis ca are tot ce vreau, am purces sa vad ce are.

It ain’t Architectural Digest, I must admit, dar nu stiu cat de bine m-as simti intr-un interior excesiv de finisat. Am nevoie de niste dezordine, o camera perfect pusa la punct ma de la inhiba pana la deprima. Sa analizam asadar.

Impresia generala este de activitate efervescenta, pe masa n-ai unde sa arunci un ac. Vad un castron cu nu stiu ce, care sta pe o tava. In spatele castronului pare sa fie un National Geografic. Carti, carti, carti peste tot, uite si un pahar cu apa. Cand vin prietenii punem cartile de pe masa pe jos, sa facem loc de cafele la ibric.

Nu dibuiesc ce sunt cutiile din stanga castronului.

Fotoliul cu canapeaua si masuta intre ele dispun personajele la conversatie. Toate locurile sunt ocupate de prieteni. Unul ia scaunul rosu, duce vasul de aluminiu la bucatarie, pune cartile sub fereastra si muta scaunul in stanga fotoliului, asa, sa ii putem vedea pe toti. Era sa puna scaunul rosu cu spatele la noi dar si-a dat seama ca nu e frumos.

Cineva admira fazanul. Proprietara apartamentului spune povestea fazanului. Cafelele sunt fierbinti. E drept ca starea canapelei nu e brand new (shabby-chic?), dar are ceva cald si familiar, pare sa aiba si ea o istorie. Asta e! Toate in casa par sa aiba o istorie, o poveste relaxata, iar impreuna impletesc un spatiu care te provoaca la planuri, la noi descoperiri despre viata, despre placere, despre lucrurile pe care merita sa le cuprindem in existenta noastra.

Desi visul american prescrie o casa, cred ca ma simt mult mai confortabil intr-un apartament. Sunt prea lenesa pentru o casa. Ii admir enorm pe cei care au una si au grija cu dragoste de ea dar, nu stiu de ce, mi se pare ca eu n-as fi in stare. Poate sunt prea egoista? Poate nu e inca momentul? Poate n-o sa fie niciodata momentul?

Jos de pe toboganul presupunerilor si sa ne vedem de treaba. Muzica! Nu vad nicio sursa de muzica dar trebuie sa fie ascunsa undeva. Ce ascultam? Fiecare are dreptul la doua propuneri. Am incredere in voi. Ma gandesc ca si voi aveti incredere in mine, daca veniti aici.

Ia sa aranjam plapuma pe pat, acolo mai pot sta prieteni, poate chiar cei care deocamdata stau pe jos. Imi plac ferestrele verticale, care incadreaza o fiinta umana activa. Pana am sosit in America nici nu stiam ca exista si ferestre orizontale. James Howard Kunstler spune ca ferestrele orizontale sunt pentru oameni care dorm, fac sex sau au plecat intr-o lume mai buna. De cand asteptam sa il pomenesc pe Kunstler, ale carui carti „Geography of Nowhere”, „Home from Nowhere” si „The City in Mind” m-au lamurit de ce nu-mi fac pariurile estetice in favoarea suburbiei.

Singura mea grija in privinta somnului ar fi sa nu fie cutremur si sa-mi cada biblioteca in cap, sa ma faca toba de carte. Dimineata ma trezesc, arunc un ochi in strada, vad daca s-a deschis magazinul de cofetarie/patiserie/pierzanie de peste drum (recunosc ca aseara am vazut jumatate de„Chocolat”, apoi discul a fost zgaraiat si trebuie sa astept sa vina altul) si abia apoi ma dau jos si merg sa fac cafeaua. Intre timp imi las privirile sa rataceasca peste pozele alb negru si ramele simple, intr-un fel de visare lucida pe care poate ar trebui sa o patentez la OSIM.

Dar poate ca toata tevatura a fost declansata de harta lumii. De asta aleg mereu (in capul meu) locul din fotoliu, ca sa vad harta. Camera ar pierde jumatate din caldura si din posibilitati daca ar lipsi harta inramata in alb. Is it me sau sub fereastra din dreapta se zareste o valiza?

Daca v-ati asezat comod, fiecare unde prefera, hai sa povestim despre un articol morbid si util pe care l-am citit pe internet si care sintetizeaza ce regreta la final de drum oamenii care chiar nu au priceput la timp ca viata pe pamant nu e in cantitate infinita. Nu cred ca trebuie sa asteptam ultimul tramvai ca sa fim loviti de intelepciune, as inclina sa opinez ca se poate si mult mai devreme. Cu multumiri Cristina via Alina via Arise India Forum.org, sinteza regretelor arata asa:

1. As fi vrut sa am curajul sa traiesc asa cum simt, nu cum asteapta altii de la mine.
2. As fi vrut sa nu lucrez asa din greu.
3. As fi vrut sa am curajul sa imi exprim sentimentele.
4. As fi vrut sa tin mai strans legatura cu prietenii.
5. As fi vrut sa imi dau voie sa fiu mai fericit.

Pai si de ce nu ai facut toate astea, fratele meu?

De ce nu le facem intotdeauna nici noi?

Acum ca tocmai mi-am injumatatit cititorii cu referiri legate de regretele de pe urma (am impresia ca e vorba mai mult de America), propun ca noi, astia care am ramas aici, sa ne asezam in largul nostru, sa deschidem cateva sticle de vin, sa trimitem dupa platouri cu bomboane incredibile jos la cofetarie si sa facem praf impreuna, cu vitalitate, cu metoda, toate temerile pe care se construieste fiecare regret. Nu e greu.

Sigur, intrati!

Hai ca ne strangem si se mai face loc.

Sper sa va fie bine impreuna aici, in camera mobilata cu povesti, si sa nu-mi simtiti cateva zile absenta. Eu dau o fuga de weekend la San Francisco, de unde promit sa ma intorc cu impresii, poze, emotii, obiective turistice si inca un je ne sais quoi pe deasupra.

Goran Bregovic la Chicago Symphony Orchestra Hall

Aseara Goran Bregic a facut dragoste cu sufletele noastre in spatiul select al salii orchestrei simfonice din Chicago, exact in inima metropolei. Pun pariu ca pana si tablourile lui Van Gogh, Monet sau Renoir trebuie sa fi auzit sau simtit ceva din galeriile lor aflate peste drum, la Art Institute.

Goran Bregovic si a sa Wedding and Funeral Orchestra se afla in luna octombrie in turneu in America de Nord. Daca locuiti in aria de acoperire a oraselor Ann Arbor MI, Durham NC, New York, Toronto, Montreal, Houston TX, Los Angeles, Vancouver sau Oakland CA, aveti sanse reale sa fiti in direct martorii acestui balans mestesugit intre melancolie si extaz care este expresia fenomenului muzical numit Bregovic.

L-am mai vazut inca o data la un concert in aer liber la Ravinia, un parc langa Chicago unde poti sta intr-o arena acoperita sau poti face picnic pe iarba cu prietenii in timpul spectacolului, si mi-a placut mult si atunci, insa ambianta nu se compara cu atmosfera de la Chicago Symphony Orchestra. Combinatia dintre profunzimea si autenticitatea ritmurilor folclorice est-europene si atmosfera selecta a salii americane care gazduieste in mod curent concertele orchestrei simfonice din Chicago a creat un efect incredibil, de sarbatoare dezlantuita in cel mai frumos si spectaculos mod posibil.

Ma fascineaza modul in care Bregovic trece in trei secunde de la melancolia aproape insuportabila la paroxismul chefului nesabuit de viata, reusind sa ne faca sa uitam pret de doua ore si ceva tocmai de calea de mijloc, acea existenta afurisit de controlata pe care o ducem cu totii. Parca in faza de exuberanta a muzicii iti amintesti in sfarsit ca, mare mirare, superba surpriza, esti viu, respiri, te misti, picioarele asculta de comenzi mai puternice decat tine, mainile se agita mai sa nu le recunosti, razi, vorbesti, aprobi, traiesti.

Nu stiu daca peretii selectei sali de concerte din Chicago au mai fost martorii unui asemenea fenomen, cand barbati la costum si femei parca desprinse din sofisticarea jurnalelor de moda s-au amestecat democratic cu spectatori in blugi si geaca si apoi toti impreuna n-au mai suportat sa stea pe scaune, ridicandu-se si dansand de mai multe ori pe parcursul celor aproape trei ore de concert.

Si daca, asa cum am auzit eu cand am tras odata cu urechea langa o usa inchisa, maturizarea inseamna sa-ti stapanesti tot timpul cele mai puternice emotii, atunci declar public cu mana pe biletul de concert, ca n-am nici cea mai mica intentie de a ma maturiza in acest fel.

Iar senzatia de bine cu care am iesit la ora 11 noaptea in aerul caldut de pe Michigan Avenue m-a facut sa imi promit sa nu incetez niciodata sa imi perfectionez arta de a intelege de ce am nevoie cu adevarat pentru a fi fericita si de a ma apropia numai de acele lucruri, minimizand pe cat posibil contactul cu categoria care nu aduce nimic interesant in viata mea.

Cantarind lucrurile din punctul de vedere al lui Bregovic, eu nu cred ca poate sa existe in viata asta o implinire mai mare pentru un om decat sa se stie capabil de a misca simultan atatea suflete, patrunzandu-le in adancimile de nostalgie si ridicandu-le la altitudinile de extaz in care ne-a patruns si la care ne-a ridicat el aseara. De fapt tristetile si bucuriile sunt in fiecare dintre noi dar maiestria lui extraordinara e ca ne ajuta sa le recunoastem si sa le dam frau liber, rasplatindu-l apoi cu aplauze nebunesti, pe care le-am fi vrut fara sfarsit.

Sweet Rustic Fairytale

Nu stiu altii cum sunt, ca nu i-m intrebat de frica sa nu ii sperii si sa plece, dar eu, in timpul in care n-am fost ocupata cu munca, am observat un fenomen. Am observat adica fenomenul ca lumea e rotunda, dar nu asa, ca daca pleci spre dreapta si mergi destul apari inapoi prin stanga, ci un alt fel de rotunjime, una mai sofisticata.

Adica sa ma explic, sa nu raman iarasi neexplicata, ca uneori atata ma invart pe dupa coada explicatiilor ca raman nedumeriti atat emitatorul mesajului, cat si  destinatarul, cat si coada. Cand eram mica si veneam in iunie acasa cu coronita din ramuri de brad, aveam o certitudine, si anume ca lifestyle estival mai bestial decat la tara, la bunici, nu exista. Cum tranteam pe birou cartile de la premiu, puneam in masina margarina de la oras si ciocolata frezia luata pe sub mana de la mama unui coleg de generala care lucra la cofetarie de langa bloc, si ne infigeam cu incredere in cei 90 de km pana in paradis.

Acolo imi petreceam o buna bucata din vara, trezindu-ma in general la 10 ca sa mananc langos si uneori la 6 ca sa ma fac ca tin cu o mana laterala carutei cu fan proaspat, sa nu cada. Continuam cu o supa pentru papusi, care nu iesea ever ca aia pregatita in bucataria principala, iar seara tineam cu dintii de ideea de a mulge vaca. Ce vreau sa spun si poate nu reusesc e ca traiam in natura cu un firesc incomparabil.

Stai un pic, ca am senzatia ca am mai scris despre asta, deci poate ar trebui sa ma opresc, dar nu o fac, pentru ca mai ieri am citit undeva, nu-mi amintesc unde, ca atunci cand vorbim sau scriem aflam mai bine ce gandim, deci hai sa rostogolim demersul mai departe. Oricum, n-o sa fie exact la fel cu ala pe care poate ca l-am mai scris, daca l-am mai scris.

Eh, intre timp s-au petrecut lucruri, m-am mutat, m-am mai largit un pic la cap, inca nu stiu sigur daca prea mult sau prea putin dar vom mai vota noi candva chestia asta, si, in relaxarile mele de accountant obosit de monitoare, milioane si alte chestii daunatoare la ochi si la ego, am inceput sa frunzaresc tot mai insistent reviste de calatorie.

Ah, the places they go! Daca s-ar pune un pret pe capul celui mai avid fosnitor de travel magazines, as putea si eu in sfarsit sa candidez la ceva fara emotii, trebuie sa imi gaseasca un colt pe podium. Si, uite asa, printre capitale vibrante, insule aruncate intre ape suparator de albastre si munti parca nascuti sa imi aminteasca neplacerea ca am domiciliul flotant la campie, am observat, cu spiritul meu nelinistit, ca de multe ori ii strig, linisteste-te domnule, ce vrei sa-ti mai fac, am observat, zic, ca una dintre cele mai domnoase componente ale activitatii de leisure pentru occidentalul maritat cu un cubicul este fugitul de acasa la bunici.

De asta zic ca pamantul e rotund.

Decat ca bunicul lor nu are vaca si fan, si poate ar face apoplexie daca s-ar intalni cu ele pe ulita principala a comunitatii inchise unde isi are domiciliul impecabil, (deci, ca sa nu ne sucarim inutil, eu nu zic ca o oranduire e mai buna decat alta, dar imi rezerv o marja consistenta de placere personala in actul de a le observa comparativ), insa, aici fiind raiul intreprinzatorilor, daca exista cerere si dolari, se poate face rost si de vaca, si de fan, sau, mai bine, daca tot ai vazut toate insulele si te-ai blazat colindand toate metropolele, poti face rost de bilet de avion spre Europa, inca un pic, inca un pic, asa, mai la est, intr-o tara din fostul bloc cu al carui nume nu are rost sa ne spurcam dimineata, si petreci acolo o saptamana, doua, trei, zece, dupa buget. Adica petreci intr-un loc rustic, retras, linistit, unde nepoata vacii din al doilea paragraf, complet  rece la dinamicile din Sillicon Valley, paste in acelasi ritm nederanjabil, de data asta sub ochii larg deschisi de uimire ai unui sturlubatic de copil american sau neamt.

Firescul de ieri, exoticul de azi, jocul pe calculator de maine, adica stai un pic, jocul pe calculator tot de azi, ca aud ca Mark Pincus a pus deja pe Facebook ferma virtuala.

Deci ce ne atrage pe toti asa de profund, real sau virtual, la ferma, la bunici?

Tot zbor, viaţa-ncepe iar

De când m-am înfoiat să devin cetăţean global şi să duc în spate stereotipurile a două naţiuni, în loc de ale uneia singure, mărturisesc că distracţia favorită a devenit zborul cu avionul. Nu zbor, desigur, pe cât aş vrea, că asta ar însemna să mai trec pe acasă într-un ritm sintetizat foarte bine de termenul „bilunar”. Am mai avut şi alte distracţii, vânători de haine, poşete, parfumuri sau cărţi, întâlniri cu oameni dragi şi faini, dacă pot să folosesc un ardelenism expresiv, plimbări pe bulevardul cosmopolit, destrăbălări culinare cu sushi, şi poate or mai fi şi altele pe care nu le menţionăm aici. Dar zborul cu avionul, condimentat cu puţintică emoţie şi o nemăsurată nerăbdare, rămâne elementul existenţial care îmi procură unii dintre cei mai preţioşi fiori.

Gândul că dincolo de zări voi întâlni un pământ pe care n-am călcat niciodată mă scoate din mrejele celor mai încâlcite nostalgii şi mă transformă într-un nestăvilit titirez energetic. Tot mint că o să-mi pun într-o zi impresiile pe hârtie şi am găsit deja trei caiete de însemnări care m-au crezut, bietele, şi care aşteaptă, cam revoltate, să vină ziua Z: unul navy-blue, unul roşu şi unul portocaliu cu modele maronii. Am decis că jurnalul roz cu flori albe şi roşii arată prea neoficial, deci l-am eliminat din competiţie.

Să luăm aşadar o cafea, un ceai, o apă plată, un suc de portocale, (cei care citiţi de la servici, nu e frumos, zău), şi să purcedem la o înşiruire de impresii legate zbor.

1. nu există pe lume bărbat mai impunător decât pilotul german care părăseşte în fruntea echipajului său sala de sosiri a unui aeroport internaţional. Studiaţi când aveţi ocazia.

2. nu există pe lume cetăţean mai nevinovat decât acela care îşi imaginează că poate face escală intercontinentală la Frankfurt în 35 de minute. Ştiu totuşi un norocos dar hai să nu îl arătăm cu degetul acum.

3. nu există senzaţie mai tare decât să te bălăngăni într-un autobuz arhiplin care face turul terminalelor la Paris-Charles-de Gaule, cu un bebeluş în mâna stângă şi cu o geantă (din care lipseşte numai oliţa) pe umărul drept, toate astea după ce ai trecut treaz Atlanticul.

4. nu există uşurare mai mare decât cea simţită când al şaselea supervisor american consultat în problemă recunoaşte, în sfârşit, că titlul tău de călătorie e o chestie serioasă şi, deci, poţi avansa spre punctul de control

5. nu există sentiment mai plăcut decât cel trăit atunci când, după aterizare, respiri aerul tare al dimineţii europene

6. nu există funcţionar mai prietenos decât cel de la Munchen care îţi spune să NU te descalţi şi apoi îţi zâmbeşte: he, he, se vede că vii din America

 7. nu există linie aeriană mai aiurită decât cea italiană. Te amână fără jenă. Dar tot ea mi-e şi cea mai dragă, pentru că m-a forţat, practic, să descopăr o ţară de care am reuşit să mă îndrăgostesc într-o singură zi petrecută pe neaşteptate acolo. Poate are şi păcate dar frumuseţea le răscumpără detaşat pe fiecare dintre ele.

8. nu există călător mai flămând decât cel care crede că zboară cu Lufthansa şi constată la bord că zboară cu Lufthansa dar operată de United. Felurile alimentare calde, pufoase şi abundente s-au transformat în nişte scoarţe pe care le pescuieşti cu luneta din caserola microscopică. Rugăm călătorii să-şi ierte reciproc fondul sonor al maţelor.

9. nu există american mai invidios pe cursele europene low-cost decât ăsta care scrie acum

10. nu există pe lume peisaj mai încremenit decât gheţurile Groelandei; sau poate există dar nu l-am văzut eu şi nici nu sunt curioasă de data asta

11. nu există persoană mai nesuferită decât cea care trage hubloul peste panorama unui oraş care se vede numai de pe partea persoanei în cauză

12. nu există om mai binecuvântat decât cel care nu s-a prezentat să ocupe locul de lângă tine într-un zbor lung

13. nu există numărul 13

14. nu există jucărie mai frumoasă decât pământul văzut din cer

15 nu există cineva care să nu poată adăuga ceva la cele de mai sus.

Poza este dedicaţie specială pentru Beatrice, cu gândul la pământurile îndepărtate pe care, cu un pic de planificare şi un dram de noroc le putem atinge, dacă vrem cu adevărat.