Week-end

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.

M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi, complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.

Multumesc

Cunoasteti doamnele acelea pe care de cum le zaresti in departare stii sigur ca iti vor povesti, mai devreme sau mai tarziu, aceeaşi intamplare care le-a marcat pe ele pentru totdeauna? Cele care iti vor relata, cu lux de amanunte, cum s-au petrecut lucrurile, cine mai era de fata, cat era ceasul, cum presimţeau ceva si cum presimtirile li s-au adeverit ca prin farmec? Doamnele care declara ca dupa aceea viata nu a mai fost la fel, ca a aparut o confirmare de mult cautata, dorita, imaginata ? Cunoaşteţi doamnele acelea? Sunt una dintre ele.

Intamplarea s-a petrecut pe 9 octombrie si au trecut patru ani de la ea. Atunci s-a nascut o dragoste la prima citire, un sentiment de entuziasm aprins tocmai la Timisoara, si crescut apoi in cateva ore pana la Chicago. Am asteptat mult, trecand prin tot felul de reviste si razbind prin tot felul de dezamagiri.

Prima publicatie de care m-am apropiat ma atragea cu rubrica de psihologie, cu sfaturi pentru indreptarea unor situaţii in care cineva suferea, intr-un fel sau altul. Dar publicatia respectiva a fost napadita de tot felul de teste si horoscoape numai bune de citit in in troleibuz, in picioare. A urmat alta revista, una pe care ma pomeneam mereu ca o cumpar de la un chiosc si o termin de parcurs pana la chioscul urmator. Am trecut apoi la altceva, o aparitie occidentala care in cateva numere mi-a lămurit basca niste chestiuni anatomice si care apoi a continuat sa o tină tot asa, desi o cititoare le-a spus clar ca noi am retinut in general chestiunile si in special punctele in care se apasa, ca prindem repede. Mi-a placut apoi mult alta revista dar si aceea a avut povestea ei si s-a schimbat in punctele esentiale, alunecandu-mi destul de repede de langa suflet.

Cu Tango m-am simtit din prima secunda acasa. Iar a ma simti acasa undeva, oriunde, e un lucru fantastic. Sentimentul apartenentei s-a desprins momentan de geografie, inventandu-si intruchipari noi: cuvintele noastre de aici, culorile pictorilor impresionisti, aranjamentele gradinii botanice pe care o vizitez cat pot de des, promisiunea continuta in decolarea de pe O’Hare, lacrima rebela stearsa dupa aterizarea la Timisoara.  

Imi amintesc bucuria castigarii primului concurs, pentru ca acea reusita continea doua elemente esentiale: venea din partea unei publicatii dragi si era mijlocita numai de cuvintele care au rezonat frumos cu cei care le-au primit. La al doilea concurs am executat un dans prin casa, recunosc ca nu imi stapanesc prea bine bucuriile. Cred ca m-am lungit un pic, vroiam sa spun doar multumesc.

Seara de duminica

Aveam de gand sa va povestesc despre ziua de vineri, derulata sub taraitul telefonului fix si bazaitul dorului de casa mobil. Ca o paranteza rotunda, trebuie sa precizez ca dupa cinci sau sase luni de la fiecare plecare de acasa ma apuca tot felul de sentimente contradictorii: pro-Romania, anti-Romania, pro-America si anti-America, un mix din care de multe ori ies epuizata, si atunci ma asez pe treptele din fata casei, jurand ca doua minute nu ma mai gandesc la absolut nimic. Asadar in loc de ziua de vineri am sa incerc sa descriu seara de duminica.

Decor: un living mare, obtinut prin simbioza unui living mic cu un dormitor si mai mic. Mobile destul de vechi, caci desi stiu ca ar fi trebuit sa investesc mai mult in spatiul in care locuiesc, mereu a existat o nehotarare, o strangere de inima la gandul de a ma aseza cu adevarat aici. E liniste, fiecare e angrenat in treburile sale, eu ma asez la calculator. Ma pregatesc sa postez textul despre ziua de vineri si citesc ce s-a scris ieri si azi pe blogurile Tango. Citesc anuntul de pe blogul Alinei, am emotii, imi dau seama ca e primul anunt de angajare cu care simt ca m-as potrivi, pornind de la vorbitul frumos, trecand prin limba engleza, lunecand prin orele suplimentare (care in cazul acesta mi s-ar parea nu corvoada, ci privilegiu), si ajungand pana in praselele contabilitatii, domeniu cu care am avut de a face pe scara extinsa in ultimii ani. Singurul amanunt e ca eu stiu ca mai sunt legata de Chicago pentru o vreme si sper, ma rog, sa fie multe alte persoane pline de entuziasm la Bucuresti, si sa candideze pentru acest loc, si sa fie aleasa cea mai grozava.

Abia ma linistesc, respir adanc, apoi observ ca am un comentariu care asteapta moderarea si simt cum ma insurubez iar in caruselul emotiilor: este comentariul Simonei Catrina. Aprob comentariul, apoi ma uit, cumva din exterior, la mine, si ma vad butonand la calculator si citind comentariul Simonei, si dintr-o data imi vine sa merg sa ii multumesc in persoana, asa cum i-am multumit lui Alice in aprilie, uitand pentru o clipa ca ne despart noua ore de condus non-stop prin campia americano-canadiana. Si imi reinoiesc promisiunea de a mai ajunge inca o data la Toronto, candva, destul de curand. Afara nu mai e atat de liniste, cad primele picaturi din ploaia care statea in aer inca de dimineata, si picaturile se transforma in cateva rafale, si rafalele se transforma in zgomot de masini care se grabesc spre casa pe asfaltul umed.

Apoi merg pe blogul lui Alice si ma incarc de energia buna a pozelor de la Brasov, studiez fiecare imagine, fiecare chip, fiecare fericire. Ma bucur pentru toti cei care au reusit sa fie impreuna acolo si sunt incantata ca s-a inventat hatisul acesta tehnologic care ne permite sa ne simtim aproape, chiar (foarte) departe fiind. Retraiesc toate emotiile serii mele de duminca, le cantaresc si le adun in cuvinte, apoi nu ma sfiesc sa le examinez iar si iar, pentru ca, asa cum spunea Socrate: o viata neexaminata nu merita sa fie traita.

Toata lumea ma cauta numai cand are nevoie de mine

Toata lumea ma cauta numai cand are nevoie de mine, mi-a spus odata cineva, pe un ton semiplans. Am sarit sa ii spun ca nu e adevarat, ca eu cel putin, nu fac asta, si o caut ori de câte ori pot, ori de câte ori mi-e dor de ea. M-am grabit sa ma exclud din tagma interesatilor, sa pun accent numai pe sentimentalismul meu tampit, care ma face de multe ori sa caut oameni cu care am împartit ceva candva, si despre care as vrea să ştiu ce fac, cum si unde le e viata.

Am invatat chiar si eu ca prieteniile se pierd, mai ales cand te trambalezi peste ape mari. M-am batait de bucurie de fiecare data cand am primit mesaje de la cei dragi, cu care acum nu mai impart aceeasi intersectie de latitudine si longitudine. Am raspuns cat am putut de repede, cat am putut de cald. Le-am deschis repede fisierele cu poze, le-am vizitat cu verva albumele foto de pe internet. Le-am scris.

M-am intristat mereu cand n-am mai primit de la cineva nici un mesaj în ani de zile. Am impartit clipe atat de irepetabile cu oameni despre care credeam ca tin, asa, un picut, la mine. Ca ii mai interesează daca sunt fericita, daca m-am îngrasat, daca am slabit, dacă mai am de gând sa fac un copil, daca mi-e bine. Daca am vreo multumire suplimentara traiului de zi cu zi.

Am mai încercat să reinsailez niste contacte care apoi au pierit iar, ca şi cand nu s-ar fi povestit. De fiecare data mi s-a raportat care cat are si cat mai vrea sa adune. Am dat din cap, admirativ, am oftat, mut, desigur, si mi-am vazut de treaba mea. M-am hotarat sa imi pun energiile in chestii mai egoiste decat saparea dupa informatii de suflet si obtinerea balantei de venituri si cheltuieli a vreunei foste foarte bune prietene.

Dar ma mai gandesc uneori, oare chiar aaa nasol ne uităm unii pe altii? Oare fetele acelea nu mai rad deloc cum radeam noi pe timpuri, impartind in mod aproape egal ultima suta de lei? Nu mai conteaza deloc toate lucrurile acelea? Si am reusit sa accept cumva ca nu.

Partea buna e ca exista si exceptii notabile si, in plus, am cunoscut si eu alti oameni, dar fara a-i uita complet pe cei de dinaintea lor. Asa sunt eu, duc cu mine chefurile, sperantele (actualizate bineinteles cu o oarecare luciditate cam acra, dobandita cu scurgerea anilor si a apei la canal), pofta de ras, dorul de intelegerea din priviri sau din inclinarea capului. As fi vrut sa ii fi soptit lui Dumnezeu, cand m-am dat jos de pe linia de fabricatie: te rog, mai tavaleste-ma inca o data prin oala cu nepasare, s-ar putea sa imi fie de mare folos pe parcursul calatoriei. Oare ar fi facut-o?