Week-end

Am avut un week-end bun sau bun aproape pana la final, cand s-a facut rau si trist. Sambata a fost ziua mea si am trait o seama de sentimente contradictorii, dar dorul si o usoara neliniste au fost repede cucerite si sterse de urarile pe care le-am primit in direct, la telefon, pe blog, pe e-mail si, cum altfel, pe facebook. Daca eu n-as fi fost eu pe 22 ianuarie, atunci as fi vrut sa fiu zidul meu de pe facebook, asa de frumos si bogat era el, ca un brad reusit de Craciun. Spre deosebire de alti ani n-am sarbatorit cu prieteni multi, parca ma si feream, intr-un fel, de prea mult tam-tam, a mai trecut un an, asta e, a trecut. Totusi, aplicand principiul „mai nu vrea, mai se lasa”, o prietena a reusit sa ma scoata din casa si am vizitat impreuna cu familiile noastre un loc frumos, linistit, foarte special, domeiul unei manastiri catolice din apropiere de Chicago. A fost o senzatie placuta, de curatenie, de impacare, de speranta. M-am simtit fericita sa descopar acel loc chiar de ziua mea. Am ajuns la inserare, totul era acoperit de zapada, cladirile erau frumoase (acuma daca as fi rea as spune „zici ca nici nu erai in America”), atmosfera calma, lina. Am intrat intr-o capela frumoasa, inchinata Sfantului Francisc de Assisi, una dintre fotografii e din interiorul acestei capele, care nu isi inchide niciodata portile.

M-a uimit si m-a bucurat apoi imaginea unei alte biserici, una in care am intrat, desi lumina era stinsa si am primit un scurt Hello de la cineva care se ruga acolo. In drumul nostru pe domeniul manastirii am intalnit caprioare blande, din cele care se opresc cand vad masina si vin spre tine (as spune „asa cum numai in America am vazut pana acum”). Am reusit sa prind una in poza, asa cum vedeti. Sarbatorile sunt, totusi, complicate cand esti departe. Pastrez, probabil pentru totdeauna, in minte, vocea mamei care m-a sunat sambata pe telefonil fix, sa-mi spuna „La multi ani, fetita mea”. Am incheiat seara cu o cina placuta, intr-o suburbie frumoasa, un fel de orasel aranjat si frumos luminat, apoi ne-am avantat pe autostrada cu trei benzi pe sens, inapoi spre casa. Duminica a trecut ca orice duminica, de pe la 6 incolo mai mult cu gandul la luni.

Spre seara, insa, aveam sa aflu o veste rea si trista, care ma face si acum sa mai simt un nod in gat. S-a dus de la noi, s-a dus departe, intr-o lumea despre care ni se spune ca este mai buna, un parinte al unei prietene dragi. Pentru ca ii cunosc bine povestea de viata, pentru ca e o persoana care mi-e draga si pe care o pretuiesc, as vrea sa ma pricep cum sa ii alin macar un pic ghemul de trairi din suflet, sa pot face ceva, orice. O pretuiesc pe Mihaela pentru ca este puternica si energica, dar, in acelasi timp, sensibila si creativa, un amestec pe care, am invatat pana acum, esti norocos daca il intalnesti macar de cateva ori in viata. Iar eu, de data asta, pot spune ca am fost norocoasa. Iti promit Mihaela ca, la primvara, cand o sa se dea batuta iarna asta afurisita si lunga, o sa mergem impreuna la manastirea cea frumoasa, ca sa aprindem cate o lumanare pentru toti ai nostri dragi, de aici si de departe. Dumnezeu, cel adevarat, cel de dincolo de propaganda si interese pamantesti, sa ne ajute pe toti, pe fiecare asa cum are mai multa nevoie acum.

Ura pentru 2011!

Se scurg cele opt ore in care noi mai avem vreme sa facem ultimele ajustari ale lui 2010, in vreme ce oamenii dragi de acasa, parintii, prietenii au ciocnit deja prima sampanie a lui 2011. Dupa un Craciun petrecut conform celei mai pretentioase comenzi meteorologice imaginabile pa Pamant, cu zapada proaspata, lumini si atmosfera nici mai mult nici mai putin decat magica, Revelionul a venit cu ploaie, a la un octombrie carcotas, imposibil de multumit.

Din cate am putut sa observ cu ochiul liber, urechea ciulita si nasul in vantul cultural american, Revelionul nu este aici considerat la fel de important ca si Craciunul. In setarea mea psihica de dinainte de 2004, aveam impresia ca ambele sarbatori au cam aceeasi importanta, desigur, cu accentul religios in cazul Craciunului si cu accentul petrecaret in cazul Revelionului. Totusi, am constatat ca aici trecerea dintre ani se realizeaza, in multa cazuri, fara cine stie ce tevatura. Se organizeaza, desigur, petreceri in baruri si restaurante sau in casele prietenilor dar planurile par a fi croite fara atentia excesiva cu care eram obisnuita.

Si cum vrabia malai viseaza, americanul Europa si europeanul insulele exotice, eu ma impart cu gandul intre Predealul lui Alice, Parisul Andei, Praga Deliei, executand un tur virtual si febril al globului, in vreme ce imi imaginez modalitati mai mult sau mai putin fantastice de a impaca lipsa de capricii a calatoriei virtuale cu problematica stufoasa a deplasarilor reale.  

In conditiile in care omul de zapada de la poarta mi s-a tranformat intr-o gramada de carbuni, un morcov, o caciula, un fular si o sarma modelata intr-o gura vesela, nu am ce sa fac decat sa astept urmatoarea ninsoare, urmatoarele bucurii, viitoarele calatorii, intalnirile si surprizele cuibarite la sanul Anului Nou.

Intre timp imi adun energia buna pentru a urni cum se cuvine prima zi de ianuarie, caci mi-am propus multe si, peste toate cele, mai multa disciplina personala in procesul de atingere a unor obiective foarte importante. Inainte de a continua in spiritul unei carti de self-help, va spun La multi ani fericiti, cu sanatate si interactiuni de calitate, caci, va jur, asta e cel mai important pe Pamant.

Cheers!!

(nu va opriti din dans, imi povestiti maine sau duminica despre cum v-ati distrat de Revelion )

Macy’s on State Street

Încep prin a-i mulţumi lui Sofie că mi-a transmis ce i-a spus medicul. Îmi e şi mie de mare ajutor. Norel, am fost pe blogul tău şi era să rămân de tot acolo, căci orice ţine de deplasări mă cucereşte imediat. Camellia dragă, şi eu m-aş fi întrebat de ce am rămas, dacă aş fi rămas. Răspunsul adevărat îl ştiu abia acum. Şi eu îţi doresc Sărbători Fericite! Urmăresc cu mare atenţie tot ce se întâmplă acasă, e o perioadă de mari frământări peste tot. Am văzut recent un interviu superb cu Marcel Iureş, şi dânsul spunea că noi, românii, nu suntem mai singuri decât străinii, suntem doar mai nemângâiaţi.

Tatiana, îţi mulţumesc pentru vizită şi pentru mesaj. Poate că asemănarea gândurilor noastre se datorează inimilor împărţite în două. E bine să simţi că te înţelege cineva. Anda dragă, mă bucur că „am ghicit-o” pe Cristina, aveam certitudinea că nu poate să fie altfel. Poate că o parte a puterii noastre stă chiar în capacitatea de a conferi valoare magică semnelor. CristinaC, îţi mulţumesc, ca întotdeauna, pentru mesaj şi pentru înţelegere.

Chris, hai să facem schimb un an de zile, mi-ar plăcea să putem. Catintherain, eşti printre oamenii care aş vrea să fie mult mai aproape. De ce tocmai la Vancouver? Genevieve, aşa se pare, că magiile exteriorului compensează numai pe termen scurt absenţele cu adevărat importante. Anemari dragă, iar ai dreptate, ora 3 am e cea mai prolifică pentru atacuri (sper măcar că, pomenindu-le, să le fac să sughiţe), ăsta pe care l-am povestit a fost mai nerăbdător. Oare nu ne mai relaxăm suficient, nu ne mai putem deconecta de la cele zilnice? Nu vin acasă anul ăsta de Crăciun, căci nu aş mai putea pleca imediat înapoi. Dar tu şi ai tăi să aveţi un Crăciun superb, da? Mihaela, atunci, decât să nu mai fim noi, mai bine trecem cu răbdare prin ele.

Mulţumesc tuturor celor care m-au citit şi mi-au scris şi tuturor celor care m-au citit şi nu mi-au scris, încă, niciodată. Poate anul viitor ne vom cunoaşte şi mai bine, ne vom simţi şi mai aproape. Îţi mulţumesc, Alice, că pot să fiu aici, lângă voi, îţi mulţumesc că îmi dai şansa ca, prin intermediul revistei şi al blogului, o parte din mine, probabil cea mai de Doamne Ajută, să fie acasă. Mulţumesc Alice, Simona, Ionuţ, Alina, Anemari, Corina, Marilena, Anda, Victoria, Delia, pentru că dăruindu-vă, la rândul vostru, în scris, gândurile, adăugaţi zilelor mele sarea şi piperul cuvintelor de calitate.

Îmi rod în dinţi interiorul obrazului drept, aşa cum fac ori de câte ori mă gândesc cu intensitate la ceva. Şi acum mă gândesc cum aş putea să vă iau pe toţi cu mine, într-o plimbare de duminică după-amiază târzie, prin centrul oraşului, acolo unde atmosfera de sărbătoare e încinsă de risipa de lumini, de zumzetul magazinelor, de silueta bradului din faţa Primăriei, de poftele localnicilor şi ale turiştilor sosiţi din cine ştie câte colţuri ale Pământului. Nici măcar biciuşca zbanghie a gerului nu ne poate strica plimbarea. În drumul de la suburbie spre oraş nuanţele apusului se reflectă în duritatea zgârâie norilor, îndulcind-o, făcând-o, pe alocuri, violetă. Nu pot să prind din maşină priveliştea, ne mişcăm prea repede pe autostradă, iar când stăm pe loc, se găseşte de fiecare dată un dos de jeep care să îmi obstrucţioneze elanul fotografic.

Ajungem. Poftiţi, coborâţi din maşini şi lungiţi-vă gâtul în admiraţia pentru bradul Primăriei.

Mi se pare mie sau astea sunt tot luminile de anul trecut? Să nu ne încurcăm însă în cârcoteli şi detalii, mai bine să stăm la coada asta, unde se vând nişte plăcinţele cu brânză, cartofi şi zahăr, fine şi bune, le duc dorul de exact un an. În jurul bradului sunt tarabe şi căsuţe cu toate cele asociate Crăciunului, printre care şi nişte specialităţi culinare nemţeşti. Mie toate acestea îmi aduc aminte că nu sunt în Germania, dar nu-i nimic, deocamdată merge şi aşa. În timp ce aşteptăm să se coacă plăcintele executăm mişcări de Căluşarul pe loc, căci e foarte frig. Apoi ne frigem limba cu produsele abia ieşite din priceperea bucătarului şi, ca să alunece mai bine, turnăm peste ele nişte cidru de mere, fierbinte. Să fie magia Sărbătorilor, să fie dansul hematiilor, care s-au luat de gât cu moleculele de cidru, oricum, parcă gerul nu mai muşcă aşa de rău. Pentru siguranţă ne deplasăm în mod organizat la magazinul Macy’s, fostul Marshall Fields, emblemă a oraşului Chicago şi, dacă e să ne luăm după prezentarea de pe site-ul lor, al doilea magazin, ca mărime, din lume.

Totul e inundat de lumini şi decoraţii, atmosfera e de lux, spectacol şi sărbătoare. Aruncăm un ochi la raionul de poşete, nu avem cum să îl ratăm, căci, deşi nu poşeta îl face pe om, totuşi, şi poşeta îl face pe om, nu? Trebuia să îmi onorez şi eu obsesia, la sfârşit de an. Ieri era să cad pradă unei genţi vegan, dar azi drogurile aromatice din poşetele de piele îşi fac cu prisosinţă datoria şi mă pierd un pic de grup ca să le aduc un omagiu de afecţiune pe deplin meritat.

Repede, să intrăm toţi în lift, urcăm la etajul şapte, acolo unde se află împodobit un brad înalt cât două etaje ale magazinului. Îmbrăcat într-o feerie de lumini şi ornamente albe, bradul se află în centrul unui restaurant, unde lumea mănâncă într-o atmosferă de vis. Nimic nu se compară cu bradul din Walnut Room şi nicio vizită la Chicago, iarna, nu ar fi completă fără a gusta din bucuria de a îl admira.

Ne întoarcem înapoi, în faţa magazinului, unde ne repezim să vedem celebrele ferestre împodobite de sărbătoare. Anul acesta, însă, decoraţiile ferestrelor nu sunt printre cele mai spectaculoase, şi, ce bine că avem criza, ca să dăm pe ea vina lipsei temporare de inspiraţie a decoratorilor. Poate că şi gustul nostru, răsfăţat de atâtea ori în anii trecuţi, nu mai acceptă decât vitrine spectaculoase, aranjate divin.

Mai facem, totuşi, o poză cu vitrina roşie, ultima, şi plecăm spre casă, grupuri, grupuri, disecând, comentând, bucuroşi să fim unii în compania altora, bucuroşi să aşteptăm Sfântul Crăciun şi un An Nou cu sănătate şi cu plimbări plăcute, cum sper că a fost şi cea din această seară.

Ho-Ho-Ho şi Crăciun Fericit!

Dovleciada

Îmi spunea ieri mama la telefon că în România se practică „Festivalul cartofului”, „Festivalul clătitelor”, deci nu sunt nici eu prea în afara trend-ului cu „Festivalul dovlecilor”. Treaba cu dovlecii e serioasă şi aproape ştiinţifică, pe aici. Ne-am deplasat cu mic, cu mare, într-o suburbie din cele prospere şi am luat parte la ultima zi de sărbătoare închinată Halloween-ului. Deşi Halloween-ul va fi abia duminica viitoare, asta nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de el, din răsputeri, şi până atunci. Prietenii care au ajuns mai repede decât noi ne-au transmis că am pierdut parada costumelor canine, ceea ce a fost foarte lipsit de respect din partea noastră. De altfel, am mai putut observa şi noi câţiva Azorei de firmă, asortaţi simpatic la veşmintele stăpânilor.

Principala atracţie au constituit-o câteva zeci de mii de dovleci aliniaţi tovărăşeşte pe rafturi special construite, aşa încât, la finalul serii, cineva să poată urca şi ajunge să aprindă fiecare lumânare strecurată în fiecare dovleac. Lumea se plimba, relaxată, printre atracţii, iar copii, contra a doi dolari şi jumătate, puteau sculpta, după pofta inimii, câte un dovleac, şi îl puteau depune alături de ceilalţi, la cinstita adunare. Pe la cinci după-amiaza ne-a lovit foamea, eventualitate pentru care câteva tarabe se pregătiseră din vreme. Mie mi s-a pus pata pe un picior de curcan făcut friptură şi, după ce am agonizat exact o oră dacă să îl achiziţionez sau nu (hai că da, dar parcă nu, dar parcă e prea mare, dar totuşi e gustos, dar poate că da, dar totuşi nu, dar dacă da), când mi-am verbalizat, peste tejghea, intenţia, mi s-a dat de ştire că meniul afişat nu e valabil în totalitate. Imediat mi s-a pleoştit penajul şi m-am simţit rănită în credulitatea mea de mâncătorul nostru – stăpânul nostru şi, în consecinţă, am refuzat să mă îndop cu un hot dog, uite aşa.

A urmat şi un fel de paradă militară de mici dimensiuni, au fost aduşi vreo trei veterani din suburbie, personaje care, nu ştiu de ce, mie nu mi-au inspirat mândria că aparţin unei naţiuni care face şi drege şi trage straşnic cu mitraliera, ci mi-au indus, mai mult, un fel de melancolie. M-a scos din cele rele omul-cu-dovleacul-bine-îndesat-pe-cap, om care, jur, a umblat după cum se poate vedea întreaga după-masă, ba chiar, la un moment dat, a stat, cuminte, şi la poze. Cum aici suntem în mrejele unei campanii electorale, căci pe 2 noiembrie vom alege feluriţi demnitari (printre care şi pe urmaşul lui Obama la scaunul senatorial), la un moment dat m-am pomenit cu palma dreaptă înfundată în căldura mâinii unui candidat democrat la un post de judecător. Pesemne are circulaţie periferică foarte bună, asta e grozav când ai de îndurat o iarnă ca la Chicago. Bravo lui! Dar stai un pic. Că parcă omuleţul care mi-a strâns mâna, îmbrăcat în vestă fără mâneci, nu e acelaşi cu tipul domnos care zâmbeşte aşa cum numai un candidat poate zâmbi, pe pliantul electoral. Hm.

Am lăsat la o parte politica pentru a intra în lumea fantastică a lui Alice şi a Pălărierului, două personaje foaaaarte simpatice, foarte vorbăreţe, care au colorat parada. O singură dispută educaţională am avut, chiar la final. Luăm sau nu acasă dovleacul sculptat chiar de noi? Copilul zice daaaaaa, părintele x zice daaa, părintele y zice nuuuuu, fiecare se simte trădat în onoarea lui de familist şi plecăm, cam încrâncenaţi, spre parcare. Ideea era ca dovlecii să rămână toţi acolo, spre a fi aprinşi şi admiraţi. Voi l-aţi fi luat?

Eu da!

Ganduri de primavara

Fantastic ce pot face o ploaie de vara si o constiinta vinovata!

M-am tot fofilat pe langa scris, preferand sa las momentan neanalizate sentimentele cu care am trecut prin Sarbatorile de Pasti. Am fost tulburata de primavara asta izbucnita asa, la un pocnet de degete de la dezbracatul cojocului. Inca mai trebuie sa ma controlez strict, sa nu imbrac, din obisnuinta, geaca rosie de schi. Magnolia de langa biserica a inflorit intr-o singura zi, inaugurand pocnirile asteptate de muguri si esente vegetale. Mai presus de toate, se implineste un an de cand am fost acasa si am simtit ca nu mai vreau sa plec pe termene atat de neindurator de lungi. Inca un an! Acum trebuia sa fiu, conform prospectelor, prospera si fericita, iar eu nu sunt decat un exemplar uman cu inima indoita. Tocmai am citit Revolutionary Road si mi-am revenit destul de greu din tristetea inspirata de destinele unor oameni care n-au mai avut, practic, puterea sa creada in ceea ce simt.

Anul acesta am fost de doua ori la Slujba de Inviere, prima data la cea catolica si apoi la cea ortodoxa. A fost o noapte buna, calda, inmiresmata. La prima biserica am mers pe jos, asa cum faceam in urma cu multi ani, in satul bunicilor mei. Doar ca aici nu am cunoscut pe nimeni si ne-am asezat cuminti in bancuta, aprinzand lumanarea de la oameni despre a caror poveste nu stiam nimic. Mai tarziu, la miezul noptii, am ajuns la biserica romaneasca, unde m-am bucurat sa ma las prada reintalnirilor, intrebarilor de ce mai faci? si salutului adevarat si sfant Cristos a Inviat!

Mi-am plimbat privirea pe chipurile linistitoare ale bunicilor venite sa isi ingrijeasca nepotii americani, am imprumutat din ochii lor seninatatea si dragostea propriei mele bunici. I-am multumit lui Dumnezeu pentru sansa ca, de la departare, sa inteleg o mie de lucruri pe langa care as fi putut trece o viata fara sa le patrund profunzimea. I-am multumit ca mi-a satisfacut curiozitatea, ca suntem sanatosi, ca pot sa scriu. I-am multumit pentru pamanturile frumoase pe care am calcat si pentru pamanturile indepartate al caror dor il port.

Am inceput mai multe marturisiri in gand, de fapt in fiecare biserica am asternut cate una si gandurile mele sunt, mai mereu, o impletire intre nevoia inradacinarii si visul zborului, al cunoasterii fara odihna si fara sfarsit. Ploaia din seara asta m-a adus inapoi langa lumina ecranului si langa tastatura, a plouat tare, cu rapaieli puternice, ca si cum ar fi deja vara. Si cand am pomenit de constiinta vinovata am avut de fapt in minte regretul ca nu va scriu de fiecare data cand mi-e dor de voi.

Va doresc o primavara frumoasa, plina de regasiri fantastice, vindecatoare.

Pre-Valentine Morning

O dimineata ideala trebuie sa contina si putin scris.

Aseara m-am rasfatat cu doua cocteiluri hawaiene, intr-o locatie foarte simpatica, chiar daca de acoperis atarnau turturi de Chicago. M-am inveselit numai cat trebuie (sper) si mi-am promis solemn si nesolemn ca o sa mai ajung acolo. Am adormit inainte de miezul noptii, o exceptie extraordinar de binevenita, caci in dimineata asta m-am trezit plina de energie, scaldata intr-un soare de, in prima clipa, iti venea sa juri ca e vara. Ba chiar, ca un fel de bonus, am auzit si pasarele. Sper din suflet ca pasarelele chiar exista si ciripesc, caci altfel lucrurile ar fi mult mai complicate.

Si trezindu-ma, asa, in soare, am zis: hai sa o punem de o dimineata ideala. Pentru ca partenerii mei de clan inca mai dormeau, cu fetze roz si calde, am purces, by myself,  la fabricarea idealului. In primul rand, am trait vreo douazeci de minute cu impresia ca azi e Valentine Day. M-am suflecat sa fac cateva surprize placute, am spalat vasele, am facut cafeaua. Ba chiar am dus si gunoiul. Putine lucruri ma relaxeaza pe mine ca dusul gunoiului, probabil si pentru ca am impresia ca odata cu punga legata la gura ma dezbar si de o anumita cantitate din tampeniile personale. Pe urma imi dau seama ca nu, acelea, in mare, raman la locul lor.

Oricum, sa duci gunoiul (intr-o dimineata ideala) inseamna sa iesi afara din casa. Asta implica sa iei aer si sa nu te mai uiti cu pofta la asternutul din care tocmai te-ai ridicat. Nu, trebuie sa marturisesc, pasarelele chiar canta!! Le aud iar. Am dus gunoiul, am facut cafeaua si m-am tolanit in patul (nefacut), cu cescuta rosie de Jacobs (pace si fericire si viata lunga le doresc managerilor de achizitie din magazinele poloneze care il importa si aici). Eu n-am reusit sa ma adaptezi la alte cafeluri (in dimineata ideala poti folosi chiar si un plural incorect).

Am circulat putin pe bloguri, ca sa ma pun la curent cu gandurile oamenilor care fac parte virtuala din viata mea.

M-am cuibarit apoi cu „Remebering Mr. Shawn’s New Yorker” tocmai pe rombul de podea pe care cade soarele si astept cu interes sa vad cine gateste in dimineata asta si altceva decat oualele ochi de care m-am indurat eu. Mai pe la ora 3 pm ne prezentam la o adunare culinara a unor prieteni care gatesc din nu stiu ce, ca nu pun nimic din ce pun eu de obicei in mancare. Poate mai invat ceva nou si imi schimb obiceiurile. Poate ma iau dupa puterea exemplului concret, caci altfel nu am rabdare sa traduc in termeni concreti polologhiile de prin cartile de bucate. Am spus ca dimineata e ideala, nu eu! Eu nu sunt ideala pentru ca deja am mancat o Boema, pe stomacul gol, adica dupa cafea.

I could’d help but wonder: (iar vad cate trei Sex and the City pe seara, deci s-a luat), idealul e ce ne face noua placere sau ce e sanatos, cuminte si devreme acasa?