Telejurnalul meu e blogul

Am trei televizoare.

Unul cu carcasa de lemn, exact în genul celui descris de scriitorul italian Beppe Severgnini în savuroasa lui carte „Ciao America!”. Când a invitat în casa lui un american, acestuia i s-au împăienjenit instantaneu ochii şi a zis că televizorul delict în aminteşte de bunicul său, care nu mai e printre noi. Eu am primit antichitatea în perioada aceea de beatitudine în care fiecare naturalizat mai proaspăt decât mine mă dădea pe uşă afară împreună cu un obiect din averea lui. Culmea incredibilului, când am introdus prima dată hardughia în priză şi am dibuit ameţeala canalelor, din adâncurile propagandistice a răsărit exact un reportaj despre copii orfani din România. Am scuipat multiplu în sân şi am zis că aşa karmă contorsionată n-am mai văzut, să treci oceanul şi să dai tot de emisii triste şi dezolante. Acuma, de când m-am versat în delimitări de cartiere şi straturi sociale, ştiu bine că există şi aici zone în care nu e indicat să te duci să iei o carte de la bibliotecă, să nu te trezeşti cu un glonţ rătăcit prin părţile moi. Dar nu cred că în România se prezintă prea des filmuleţe cu delicvenţa juvenilă din South Chicago. Dar nu venisem aici să mă ambalez, eram în trecere doar să vă povestesc despre televizoare.

Al doilea e argintiu, cu carcasă metalică, şi e plasat exact unde n-ar trebui să fie, adică în dormitor. Dacă, de exemplu, aş ieşi din lene şi amorţeală şi aş respecta sfatul revistei care explica, foarte logic, că televizorul din dormitor pocneşte în ţeastă romantismul şi manifestările asociate, l-aş da, în sfârşit, afară din cameră. Cum însă nu aplic toate sfaturile bune pe care le primesc, mai cădem pradă, din când în când, holbării la diverse rutine însângerate, în care, deşi ştii, pentru numele lui Dumnezeu, absolut sigur, că omul de la FBI va salva situaţia, tot vrei să afli exact cine e criminalul şi să vezi cum îl pune în cătuşe comandantul ăla sexi de escadron.

Al treilea televizor e de plastic, cu carcasa neagră. Nu îl folosesc dar îl păstrez, pentru siguranţă, într-o debara. Dacă, de exemplu, într-o zi îmi vine cheful să permut toată şandramaua şi o să mă trezesc cu o poftă irepresibiă de a mai instala undeva, cine ştie unde, încă un televizor?? Nu, nu, nu, televizorul negru rămâne acolo, cuibărit lângă singura valiză rămasă martoră a transbordării hăbăuce de acum şapte toamne. Pornisem cu patru valize dar una s-a întors între timp în România, una şi-a dat duhul prin fărâmiţarea căptuşelii interne, una s-a turtit iremediabil într-un portbagaj şi numai a patra mai poate povesti nepoţilor ce apucături aveau bunicii lor.

Ce vroiam de fapt să spun este că nu mă uit la telejurnal. Cel românesc mă deprimă până dincolo de capătul propriilor mele profunzimi melancolice, iar cel american se termină întotdeauna exact când îmi aduc aminte să pornesc televizorul argintiu. Aşa că, precum spuneam în titlu, telejurnalul meu e blogul şi, eventual, vreun site sau două de ştiri. Dar cum eu, cu aceste două mânuţe, nu cred că pot face mare lucru pentru a schimba echilibrele macroeconomice, şi deci soarta lumii, am zis că atunci e mai bine îmi văd de ale mele şi să acţionez numai în mediul  imediat înconjurător. Şi totuşi, n-aş vrea să mă las copleşită de disperare, nici în legătură cu România, nici în legătură cu America, nici în legătură cu orice altceva. Căci frâiele stărilor sufleteşti sunt, orice s-ar spune, în propriile noastre mâini şi televizoare.

Brain and the City

Am un sentiment de satisfacţie drăcească pentru că am comis o piraterie care, ulterior, s-a dovedit cel mai bun tratament pentru „Sex and the City 2”. Nu mă uit foarte des la filme, iar când mă uit se întîmplă una din două: ori îmi plac atât de mult că le revăd iar şi iar, ori mă irită şi mă plictisesc. Ba da, am auzit de calea de mijloc, dar pot să număr pe degete de câte ori în viaţă m-am întâlnit cu ea. Bine, ar mai exista şi o a treia categorie cinematografică, un fel de hibrid care, deşi nu îmi place cu adevărat, mă ţine lipită de ecran nu atât din motive de merit artistic cât mai ales din ţâşniri ale diverselor chestiuni umane care se leagănă lin în covata subconştientului: curiozitate, dorinţa de a zări pe geam galaxia, lenea de a merge imediat la spălat pe dinţi.

Aşa se face că atunci când un prieten mi-a dat adresa unui site unde poţi urmări cele mai recente premiere cinematografice, fără bani şi cu o raţie aproape rezonabilă de pureci, am mulţumit dar nu m-am entuziasmat (ca în majoritatea dăţilor) excesiv. Să fi trecut vreo lună, când, într-o seară, mi-a venit cheful irezistibil de a viziona SATC 2. Piraţii şi-au pus ocluzorul, au butonat nişte chestiuni şi m-au servit cu filmul cald, la pat. Eu mi-am bătut mai bine pernele, mi-am şters ochelarii, am luat o sticlă de vin şi am purces la vizionare. Hm, hm, prima jumătate, cea cu nunta, a fost cum a fost, mai un pic de dialog între Carrie şi Mister Big, mai un pic de tandreţe, mai un pic de sfâr. Ca orice iubitoare până la moarte de SATC (în ciuda acestui post), m-am bucurat să le revăd pe fete, şi, mai ales, să le aud. Căci pe mine filmul ăsta nu m-a cucerit nici cu sex-ul (disponibil în mii de alte locuri, dacă stai să te gândeşti), nici cu City-ul (superb, de altfel, cea mai îndrăzneaţă şi mai rafinată bucată de pământ american), ci cu ritmul sprinţar şi aroma dulce- amăruie a dialogurilor. Pentru schimbul de replici dintre cele patru personaje aş da, în fiecare seară, calul meu. De asta am ajuns cu vizionările la ordine de mărime care se învârt, fără glumă, pe la numărul 25. Multe episoade le ştiu deja pe dinafară, amănunt care nu mă împiedică, de cele mai multe ori, să le revăd. Şi, jur pe tastatură, nu mă plictisesc deloc, sunt la fel de proaspete. Primul film, lansat în 2008, mi-a plăcut şi el (cu mici scăpări, e adevărat, dar când iubeşti, iubeşti). Am rupt uşa cinematografului chiar în primele zile şi apoi am rupt un sushi de la gură ca să îmi iau şi dvd-ul, fără să mai aştept să intre la diverse reduceri de preţ.

Dar cu al doilea film n-am simţit nicio grabă, nicio urgenţă. O fi încercat intuiţia să îşi scoată pârleala şi să îmi dea şi semnale utile? Oricum, n-am mai rupt nicio uşă, n-am mestecat niciun popcorn, n-am cumpărat niciun dvd, şi nici nu o să cumpăr, garantat.

Citeam că scenariul a stat ascuns sub diverse chei, să nu scape nicio replicuţă, să se îmbulzească cetăţencele ca la urs. Cuibărită pe pernele mele private, am înţeles, în sfârşit, de unde toată secretomania. Păi, dacă ştiau scenariul, până şi piraţii se scărpinau de două ori înainte de a încărca filmul pe site. Unde au plecat toate scenaristele (parcă vreo şase) care au copt zeci de episoade acidulate exact cât trebuie, exact unde trebuie? Nu vrea cineva să iasă în stradă şi să le cheme înapoi??

Ca să nu vă reţin prea mult, căci ştiu că aveţi treburi importante, şi mai e şi vremea vacanţelor, iată ce m-a enervat pe mine până la o intensitate de cod portocaliu:

1. deşertul – păi dacă vrei să cădem pe spate, să ne topim de încântare şi să visăm cu ochii deschişi, trimite-le, domnule, în nordul Italiei, în Franţa, în Spania, în Bucovina. Să fie munte, să fie orăşele, să fie soare, să fie un pic de şic pe undeva, nu? Mersul ăla cu toacele prin deşert mi-a declanşat aceeaşi reacţie complexă încercată şi în faţa poantelor gen „Leana şi Costel”: uimire, ridicol, silă pistol. Şi, până la urmă, să fie şi deşert, primesc, dar să fie ăla care se pretinde că e, nu altul. Şi încă ceva, vrem totuşi să vedem o bucăţică de oraş, să ne facem o idee. Că hotele am mai văzut.

2. circoteca de conştiinţă declanşată de numitul pupat cu Aidan. L-ai pupat, l-ai pupat, gata, a trecut, aţi fost prieteni, v-aţi mai apropiat o secundă, fiecare merge pe drumul lui, el la magazinul de amenajări, ea la viaţa ei. Să nu uităm că noi am văzut o simultaneitate de relaţii conduse aprig cu Aidan şi cu Mr Big, când eram noi (şi ei) mai tineri. N-am treabă, aşa a fost atunci, se întâmplă, dar acum nu ne insultaţi bulbii cerebrali cu atâta dramă pentru un pupat adolescentin. Intriga asta nu duce apa, după cum se exprimă, inspirat, limba engleză. Aaaa, acum a reuşit să reziste tentaţiei, foarte bine, foarte frumos, dar să rămână toate aşa cum sunt, fără să ne acoperim de ridicol.

3. (dar legat de 1.) bogăţia aia şeicească pe mine nu m-a impresionat cu absolut nimic. Aş fi urlat de plăcere dacă le caza, de exemplu, într-o vilă de pe coamele Florenţei.

De asta mi se pare că am piratat filmul potrivit, la momentul potrivit. Între timp site-ul cu pricina a fost dibuit şi s-a închis, oricum nu am mai urmărit altceva pe el. Şi totuşi, chiar în această învârtejire de dioare, dune şi doamne de la oraş, s-a strecurat, din partea mea, o dâră subţire de nostalgie, dublată de speranţa revenirii SATC cu ideile pe solul umorului semnificativ şi sănătos. Oare să mai sper?

In cinstea si necinstea micului ecran

Pe vremea mea, micul ecran era in sufragerie si marele ecran era la cinema. Acum, marele ecran e in living, cinema-ul ori s-a copt si s-a prabusit, ori s-a facut Imax, iar micul ecran e la muzeu, in vitrina, printre exponatele delicate, care nu mai suporta o fotografie cu blit.

Nici nu stiu daca sa scriu sau sa tac dar presimt ca pe acest gen de punte decizionala scrisul va castiga mereu, obligand varianta tacerii sa se retraga respectuos. Dar, Doamne, cum as putea sa atac televizorul? Aceasta binecuvantare a lumii moderne, careia, recunosc, m-am tot dat mare ca incerc sa nu ii acord importanta coplesitoare de care se bucura in general.

Din punct de vedere profan, problematica televizorului se compune din doua aspecte: unul hard, adica in ce fel arata aparatul care receptioneaza pentru tine programele ce valuresc prin atmosfera, cat de zvelte ii sunt liniile, cat de subtire talia, cat de reusit echilibrul cromatic dintre carcasa si masuta sau biblioteca pe care sta. Aspectul numarul doi, cel soft, este la ce belesti in mod regulat ochii, daca ar fi sa folosim o formulare de sub cupola neacademica a exprimarii.

Probabil aspectul hard isi are originea pentru noi toti in cutia de lemn cu lampi si cu ecran alb-negru. Saturn, Venus, Diamant, indiferent de maretia denumirii, dragalasenia Mihaelei si semanatoarea de la „Actualitatea in economie” aratau cam la fel in orice sufragerie. Dupa ce am scapat de ghearele si coltii si inocenta oranduirii de trista amintire, am trecut si noi masiv la procurarea unui televizor color, de acum cu carcasa de plastic. Nu pot uita prima noapte petrecuta cu televizorul color si cu o echipa de extraterestri in pantaloni rosii, destul de enervati de nepriceperea pamantenilor de a face ceva, nu mai stiu ce. Am adormit greu, spre dimineata, si am sarit de cateva ori in fund, pentru ca prin subconstient, acolo unde stau in frigider toate belelele, se foia usor obsesia ca la rasaritul soarelui rochia de bal se va preface in zdrente si Dinasty-ul nou in harb indiferent la gingasia culorilor. Anii au trecut si televizorul a ramas, pana l-am vandut ca sa completam taxa de viza pentru America.

Ajunsi aici ne-am ratacit dintr-o data prin magazine mari cat hambarele dintr-o comuna pe cale de a deveni oras, printre aparate pe care, daca vroiai, puteai sa asterni o saltea si un cearsaf si sa inviti la somn toata familia prietenilor care apar sambata seara fara sa dea telefon. Adevarul e ca sunt frumoase, suple, iti intra rapid pe sub piele si printre obiectivele de confort. Am tot amanat procurarea unui exemplar de soi, fiind de cateva ori cu piciorul drept pe pragul de cumparare, dar mi-am tot retras talpa, motivand ca mai putem trai o vreme si cu doua televizoare mai vechi, desi nu se stie pana cand. Cred ca un procent din atitudinea mea recalcitranta se datoreaza si proclamatiilor zbierate in celulare, pe care le-am tot auzit in vizita acasa, in timp ce colindam nostalgica ABC-urile din fostul cartier: bă’, mi-am luat plasma, îhî.

Desi obositi, ajungem acum la al doilea aspect al dezbaterii, cel soft, adica programele. Ca o prima axioma, de cate ori sunt intr-o stare oarescum melancolica si imi trece printre urechi ideea de a porni programul romanesc, de atatea ori din aparat iasa si se dezmorteste un film din acelea cu fum, gratii, aburi, gunoi nedus si un personaj care se vaita, urla, rade nervos, gatuie un dusman sau putrezeste in inchisoare. Ma tarai cumva si il inchid, apoi ma mut cu uguieli de autoimbarbatare in incaperea unde functioneaza programele americane. In acelasi registru, dar imbunatatit un pic de cele mai recente ragnete ale tehnologiei de la Hollywood, dau peste trei sferturi de individ ars intr-o explozie cu conexiuni teroriste, gadilat cu o penseta de un specialist plin de vorbe de duh si purtand papion. Totul e foarte alert, personajele bune glumesc ingaduitor intre ele in timp ce gramada de morti rai creste ca palamida, si apoi urmeaza inca un episod. Sigur ca puteti spune ca nu ma obliga nimeni sa intepenesc pe acel canal, numai ca in practica telecomanda s-a incurcat iar in plapuma si puterea care mi-a ramas nu mai e suficienta ca sa o vanez cu succes, asa ca inchid televizorul manual si apoi lesin 5 minute in pat cu o carte.

Ca o a doua axioma, nu puteam sa stau totusi fara televizor romanesc. As fi scapat fiecare graunte din istetimea analistilor politici si financiari, fiecare matrapazlac operat cu fonduri comunitare, fiecare put lasat cu inconstienta fara capac, fiecare vanare de vant in care se insurubeaza cocolosul unui nou guvern mototolit. Nu puteam sa stau nici fara televizor american. As fi ratat fiecare opinie republicana informata care jura pe ce are mai drag (banii din petrol si arme) ca democratii vor duce democratia de rapa (in ciuda coincidentei de nume), ca asigurarea medicala pentru toti humanoizii americani e un moft, in timp ce vreun automobil ramas cine stie cum fara asigurare obligatorie valabila e o crima si o pata pe rozosinul din obrajii celei mai si mai natiuni. De asemenea as rata democratii care incearca sa explice cam ce se petrece cu noi, insistand ca nu mai putem continua chiar ca pana acum, adica de putut am putea, dar de platit nu.

Dar cele rele sa se spele si sa se pieptene, iar cele bune sa se adune, caci pentru astea din urma accept sa vietuiesc in casa cu doua televizoare, unul antic si celalalt aproape decent. Dintre emisiunile facute acasa, si care ajung pana la mine, cel mai mult ma linistesc „Nocturnele” Marinei Constantinescu. Cele mai sanatoase sperante le prind la „Garantat 100%”, pentru ca in sfarsit mi se garanteaza ceva. Cel mai des ma aprind de entuziasm „Profesionistii” iscoditi de Eugenia Voda. M-am obisnuit sa ma asez usor, fara zgomot, langa masa la care vorbitorii se mai pricep sa se intoarca „Inapoi la argument”. Iar la televiziunea din tara de adoptie ma incanta cele cateva filme bune (o mare parte dintre ele un pic mai vechi), documentarele bogate ale familiei Discovery, stirile de la Saturday Night Live si, mai ales, emisiunile de calatorie in Europa.

Mai exista asadar o cantitate confortabila de speranta, totul e sa ai puterea sa apesi butonul off cand calitatea se pravaleste in genunnchi pe aratura undelor si sa ai norocul sau rabdarea de a afla orele la care te poti intalni cu bucuriile veritabile.