Amalia Nita

Am trei televizoare.

Unul cu carcasa de lemn, exact în genul celui descris de scriitorul italian Beppe Severgnini în savuroasa lui carte „Ciao America!”. Când a invitat în casa lui un american, acestuia i s-au împăienjenit instantaneu ochii şi a zis că televizorul delict în aminteşte de bunicul său, care nu mai e printre noi. Eu am primit antichitatea în perioada aceea de beatitudine în care fiecare naturalizat mai proaspăt decât mine mă dădea pe uşă afară împreună cu un obiect din averea lui. Culmea incredibilului, când am introdus prima dată hardughia în priză şi am dibuit ameţeala canalelor, din adâncurile propagandistice a răsărit exact un reportaj despre copii orfani din România. Am scuipat multiplu în sân şi am zis că aşa karmă contorsionată n-am mai văzut, să treci oceanul şi să dai tot de emisii triste şi dezolante. Acuma, de când m-am versat în delimitări de cartiere şi straturi sociale, ştiu bine că există şi aici zone în care nu e indicat să te duci să iei o carte de la bibliotecă, să nu te trezeşti cu un glonţ rătăcit prin părţile moi. Dar nu cred că în România se prezintă prea des filmuleţe cu delicvenţa juvenilă din South Chicago. Dar nu venisem aici să mă ambalez, eram în trecere doar să vă povestesc despre televizoare.

Al doilea e argintiu, cu carcasă metalică, şi e plasat exact unde n-ar trebui să fie, adică în dormitor. Dacă, de exemplu, aş ieşi din lene şi amorţeală şi aş respecta sfatul revistei care explica, foarte logic, că televizorul din dormitor pocneşte în ţeastă romantismul şi manifestările asociate, l-aş da, în sfârşit, afară din cameră. Cum însă nu aplic toate sfaturile bune pe care le primesc, mai cădem pradă, din când în când, holbării la diverse rutine însângerate, în care, deşi ştii, pentru numele lui Dumnezeu, absolut sigur, că omul de la FBI va salva situaţia, tot vrei să afli exact cine e criminalul şi să vezi cum îl pune în cătuşe comandantul ăla sexi de escadron.

Al treilea televizor e de plastic, cu carcasa neagră. Nu îl folosesc dar îl păstrez, pentru siguranţă, într-o debara. Dacă, de exemplu, într-o zi îmi vine cheful să permut toată şandramaua şi o să mă trezesc cu o poftă irepresibiă de a mai instala undeva, cine ştie unde, încă un televizor?? Nu, nu, nu, televizorul negru rămâne acolo, cuibărit lângă singura valiză rămasă martoră a transbordării hăbăuce de acum şapte toamne. Pornisem cu patru valize dar una s-a întors între timp în România, una şi-a dat duhul prin fărâmiţarea căptuşelii interne, una s-a turtit iremediabil într-un portbagaj şi numai a patra mai poate povesti nepoţilor ce apucături aveau bunicii lor.

Ce vroiam de fapt să spun este că nu mă uit la telejurnal. Cel românesc mă deprimă până dincolo de capătul propriilor mele profunzimi melancolice, iar cel american se termină întotdeauna exact când îmi aduc aminte să pornesc televizorul argintiu. Aşa că, precum spuneam în titlu, telejurnalul meu e blogul şi, eventual, vreun site sau două de ştiri. Dar cum eu, cu aceste două mânuţe, nu cred că pot face mare lucru pentru a schimba echilibrele macroeconomice, şi deci soarta lumii, am zis că atunci e mai bine îmi văd de ale mele şi să acţionez numai în mediul  imediat înconjurător. Şi totuşi, n-aş vrea să mă las copleşită de disperare, nici în legătură cu România, nici în legătură cu America, nici în legătură cu orice altceva. Căci frâiele stărilor sufleteşti sunt, orice s-ar spune, în propriile noastre mâini şi televizoare.

Trebuie sa fie de la frig. Altfel nu-mi explic. Am urmarit aseara nu unul, ci doua episoade dintr-un serial pe care de obicei il ocolesc. Un serial din acela in care oamenii rai impusca si oamenii buni (care lucreaza la departamentul  special agents) ii demasca exact cu o suflare inainte de genericul final, asa de cumplit de previzibil, ca ma doare si secunda pierduta ca sa explic. Si totusi, de data asta m-au prins. Tocmai ridicasem capul din cartea lui Alaa Al Aswany, Friendly Fire. Aveam televizorul deschis pentru ca vroiam sa vad cum si-a serbat fostul guvernator de Illinois un an de la arest, apoi am stat sa bag de seama daca batem sau nu recordurile arctice, apoi am observat cu coada ochiului ca a inceput un film, dar mi-am pastrat vreme indelungata nasul si atentia printre egipteni, pentru ca scriitorul acesta se pricepe foarte bine la ce face.

N-a fost nevoie insa decat de o indreptare a gatului si de o redistribuire a pernelor ca privirea sa imi alunece pe eran, iar ce s-a intamplat dupa aceea e istorie, geografie, amalgam cultural, arme cat roata combinei agricole si sperieti din care am fost scoasa cu arcanul. Baietii astia se pricep si ei la ce fac, totul e sa iti ridici privirea. Daca am inteles eu bine si nu m-am confuzat mai mult decat media pe tara de bastina adunata cu media pe tara de adoptie si apoi impartite la ceva, la orice, dar sa iasa o formula foarte complicata, atunci in primul episod de aseara criminalul era tot un agent, unul frustrat din motive de nerecunoastere a meritelor personale. Sau poate frustrat de panatalonii pescaresti ai regizorului.

Vasazica in primul episod o domnita draguta era amenintata de un individ, au venit agentii, au ascultat, n-au notat nimic, ca n-aveau nici timp, nici nevoie, se intelegeau numai din traiectoriile pupilelor si din unghiurile dintre maxilare si directia subtitrarii. Cu toate astea omul rau i-a jucat un renghi afurisit agentului culcat de-a curmezisul usii victimei si s-a apropiat de blonda cu un briceag care aducea perfect cu briceagul de crestat slanina afumata si de taiat mustacioara cepei verzi pe care il avea in copilarie bunicul. S-a apropiat de victima, recunosc ca n-am inteles cum,  dar ce sa ne mai incurcam acum in detalii, important e sa vedem the big picture. Partea proasta e ca omul rau tot vorbea, facea pe desteptul, si in intervalul acesta agentul de la usa s-a dez-ametit si a intrat in incapere, schimband soarta episodului din proasta in foarte educativa.

Am suspinat si-am purces sa citesc o fraza scurta dar nici pe aceea n-am putut sa o termin, ca a venit publicitatea. Mi-am asezat si mai bine paturile pe genunchi si am asteptat, cred ca hipnotizata, episodul doi. Ca atunci cand ne dau, ne dau sa ne tina cel putin pana maine seara, la aceeasi ora. Al doilea episod l-am vazut de la inceput, era cu impuscaturi de la distanta, alt bax de sos tomat, alt politist cu probleme de personalitate. Poate omul rau din episodul unu si omul rau din episodul doi erau verisori, daca nu intre ei, atunci macar cu vecinul sau nevasta scenaristului. Oricum, sa nu uit sa fiu pozitiva si sa mentionez ca imi placea avionul cu care zburau oamenii buni. Scena finala din cel de-al doilea episod a continut omul rau si doi agenti buni. Primul agent bun l-a batut pe al doilea agent bun asa incat secundul sa ii poata lua arma de la picior si sa il puna la respect pe omul rau, sper ca asa a fost, dar oricum, atata am putut eu sa vad si sa inteleg, ca totul s-a derulat foarte repede si tantalaii de politisti locali au fost opriti din interventie chiar cand cei de la centru ieseau pe usa afara lasand in urma liniste si pace interioara si exterioara. Apoi a venit publicitatea, una calda, una rece, prima data un burger scaldat in ce sunt scaldati burgerii, apoi un inel de strangulat stomacul, cu diametru reglabil, sa fie calupul tanda pe manda.

Apoi, nu stiu cum, m-am smuls pe neasteptate din orice nume o fi purtat starea in care zacusem pana atunci, si am schimbat pe canalul public, unde de obicei inainte de culcare (dupa ce trec stocurile si obligatiunile) ni se da ceva mai bland, mai linistitor. Da, in mod sigur a fost de la frig, caci zilele astea am avut adieri siberiene la Chicago, motiv pentru care am mers la magazinul de zarzavaturi nu doar cu masina, ca de obicei, ci si cu salopeta de schi. Acum frigul, nu ca s-a inmuiat, dar e relativ mai suportabil, asa ca daca maine ma uit la filme cu fantome, vina imi va apartine in exclusivitate.