„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Ce ne leaga, ce ne dezleaga

de

Ma uit la mine, un animal destul de ciudat pe alocuri, ma uimesc, ma cert, ma iert si ma mentin pe pozitie. Pentru ca in caruselul imprejurarilor am platit cu pierderi mari tot ceea ce am castigat, as zice ca inclinatia spre filosofie a devenit inevitabila. Asa m-am trezit intrebandu-ma care sunt regulile jocului de legari si dezlegari care este viata.

Sa luam iluziile: sunt iluziile in totalitate in noi? Sau ne mai furnizeaza material si ceilalti? Imi place sa rup cu intrebari cercul trezit – fugit – lucrat – condus – cumparat – culcat. Cand am plecat de acasa am crezut ca aici o sa gasesc nu – stiu – ce, dar atunci nu conta ce, important era ca urma sa fie altceva decat fusese pana atunci.

Sa luam asteptarile: cum le putem defini daca pana la momentul respectivului exercitiu am trait numai un fragment din paleta existentiala esentiala?

Ce ne leaga de noi, ce ne leaga intre noi, ce ne leaga de locurile in care traim? Cred ca o mare parte din legaturile pe care le formam deriva din gandul ca la finalul vietii ne asteapta un fel de desavarsire socio – economica in care o sa plesnim de fericire. Putini din noi aleg sa recunoasca ca nu va fi decat o trecere spre nu stim exact ce.

Am sentimentul ca ma apropii din ce in ce mai mult de mine si abia astept sa vad ce se va intampla in ziua in care ne vom intalni pentru prima oara. As vrea sa ma inchid si sa ma izolez uneori fata de ceilalti dar nu ma tine mult Impulsul de a imparti castiga aproape intotdeauna. Cand scriu despre locuri unde am fost, nu o fac ca sa inteleaga lumea cat de grozava sunt ci pentru ca as vrea sa impart, la modul cel mai serios, locul respectiv cu cei care ar vrea sa fie acolo. Sau cu cei care vor ajunge acolo. Abia in ultimul timp am invatat sa ma uit cu mai multa atentie la mine, sa imi fac cu mana cu drag si sa imi povestesc povesti cu invingatori. Si nu suport prefacatoria.

Ma leaga in primul rand de mine placerea de a ma trezi si de a spune: ia uite, sunt aici! Hai sa facem cafeaua. Ma fortez sa imi inchipui uneori viata fara dorul departarilor si nu reusesc. Daca nu exista un minim de doua destinatii de care sa imi fie dor, nu sunt eu. Mi-am notat azi la birou pe o hartie galbena observatia ca poate e mai bine sa credem in totalitate in „viata reala”, ce folos ne aduce pana la urma poezia, in afara de a ne deschide calea celor mai superbe framantari?

Ce grozav e totusi sa te intalnesti dimineata cu tine!

Ce ne leaga de ceilalti? Ma uit ca mi-am parasit parintii dar nu pot arunca punga de plastic in care am transportat candva un anumit parfum. Impart privirilor, gesturilor, orizontului, semnificatii sub care s-ar pravali destule constructii mult mai solide, Lumea vrea sa stie ce castigi din orice. Geme internetul de atatea sfaturi cum sa faci „networking” cu oamenii care ar putea sa te ajute sa iti avansezi cariera, ca si saracul Machiavelli ar clipi rusinat din gene de blandetea povetelor de pe timpul lui. Mie nu-mi plac mulele dar nici oamenii agresivi. Whatever happended cu un echilibru elegant si nuantat? In cautarile de chirie in California am intalnit o doamna de la care n-am obtinut nimic (cine locuia acolo nu s-a mai multat altundeva) dar cu care am avut o conversatie de doua ore la care carei amintire zambesc si acum. Am promis ca o sa ma intorc la ea, sa iesim la teatru sau la restaurant sau sa povestim la adapostul unui pom cu flori rosii, al carui nume nu il stiu.

Interese, ambitii, scopuri, obligatii pe de o parte, placerea pura a interactiunii pe de alta. Un alt echilibru care da de gandit.

Habar n-am avut ca de primele locuri in care am trait ma legau in mod esential si dealurile. Dupa ce am vietuit un numar de ani intr-o asezare ca o farfurie de felul doi, a devenit clar ca am nevoie de altceva. De locuri ne mai leaga case, oameni, rosturi, frici, indrazneli. As da orice sa mai vad un loc din interior dar cred ca in urma mutarilor m-am ales cu o frumusete de perspectiva din exterior de uneori imi vine sa o las jos si sa fug.

Tentatia reinradacinarii. E posibil?

Categorii:
comparatii

Comentarii

  • Cat de tare m-ai rascolit cu cele scrise mai sus: „mi-am parasit parintii dar nu pot arunca punga de plastic in care am transportat candva un anumit parfum”! Este adevarat si dureros pana la sangerare…Fiind o persoana careia ii displac cumplit mutarile si schimbarile radicale- ma uimeste si ma relaxeaza in acelasi timp felul in care traiesti si-ti starnesti tu reinradacinarile. E minunat, cred! As vrea sa invat inclusiv sa-mi beau cafeaua de dimineata asa cum o faci tu- pentru mine e doar o cana aburinda care ma urmeaza, cuminte, la masa din bucatarie, langa oglinda din baie sau, in final, pe etajera de langa usa ca sa-mi spuna „la revedere, sa ai o zi buna”…cel putin cred ca-mi spune asta.

    D Mihaela 19 iunie 2012 12:11 Răspunde
  • Apropos, mi-e dor de tine. Te las sa te muti la SF si sa te re-re-inradacinezi si dupa, as vrea sa vorbim.

    Lola 19 iunie 2012 12:24 Răspunde
  • huhu, reinradacinare…stim noi prea bine (dureros de bine) ca asta-i utopie. Drama imigrantului…”acasa” nu mai poate fi delimitat geografic. A devenit locuri geometrice. Ne ramane numai un vers „acasa e locul unde ti-e inima” (veritasaga). In melodia aia e cuprinsa intreaga drama a imigrantului.

    Pe o nota mai vesela, te muti la SF???? 😀 (ranjesc!)

    anda 19 iunie 2012 13:55 Răspunde
  • Chiar asa, te muti la SF? Nu de alta, dar sa stim si noi, poate ajungem sa servim impreuna o aluna, un fursec…
    Amalia, citesc despre framantarile tale si desigur ca regasesc multe de-ale mele. Dar asa cum spui, suntem in trecere prin aceasta lume si chiar daca la un moment dat ne-am dezradacinat, vom rataci oarecum haotic pentru un timp, dupa care vom ajunge intr-un loc mai calm si fertil in care vom prinde din nou radacini. Iar despre parasirea parintilor, toti copiii isi parasesc parintii in momentul in care-si iau viata in propriile maini. Nu este un abandon total, dar este o despartire profunda care are de-a face cu evolutia unei alte generatii. Este mersul firesc al lucrurilor iar coordonatele geografice nu prea au relevanta. E-adevarat ca fusul orar prezinta un inconvenient pentru a tine legatura cu ei, dar si tu si ei stiu ca ii porti in suflet in fiecare clipa. Intamplarea face ca am o verisoara care traieste in Deva si-si vede parintii o data pe an, cand vine in concediu la Constanta. Cam tot atat de des o vad si eu pe mama. Intre timp, vorbim la telefon si ne scriem scrisori si simt ca acum, cand suntem departe, avem o legatura mult mai profunda decat aveam cand ne vedeam in fiecare zi si vorbeam despre banalitati de zi cu zi.

    Abigail 20 iunie 2012 15:43 Răspunde
  • Amalia, ti-am citit din prima zi postarea. Mi-a placut atat de mult incat in fiecare zi am revenit la ea. Tot vroiam sa scriu cateva cuvinte si tot intervenea ceva, independent de vointa mea, care imi schimba planurile.
    Ceea ce vroiam sa spun este ca asemanator spre identic ma percep si pe mine referitor la tot ceea ce am trait in viata. Asa cum atat de frumos spui, draga Amalia, in „jocul de legari si dezlegari care este viata” am castigat atat cat am castigat intr-un echilibru trist cu pierderi pe masura. Ca atare bucuria castigului avea in spate tristetea pierderii sau plata nemeritata. Cred, insa, ca nu ar fi fair-play fata de propria-mi viata sa nu recunosc ca mereu a aparut binele, in cele din urma. Iar legatura dintre bine si rau este insusi destinul, clar scris in stele. Si tot din acelasi motiv inclinarea spre filosofie s-a accentuat cu varsta. De aici la dialoguri fara sfarsit, adeseori cu mine insami dar si cu cei doritori de a-si disputa ideile cu mine, nu a mai fost decat un pas, pe care l-am facut cu mare lejeritate (toti cei ce ma cunosc spun ca vorbesc prea mult 😀
    Referitor la iluzii trebuie sa recunosc ca sunt o fana a lor fiind o visatoare incorigibila specificand ca imi si aplec ureche la factori externi ce pot sa-mi influenteze pozitiv orice iluzie. Si uite asa zbor, fara aripi, deasupra lumii concrete. Nu vrei sa stii, insa, cat de dureroasa este aterizarea… 😛

    Moi 21 iunie 2012 10:11 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title