„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cetatea Devei

de

cetate 1

Dacă ai fost, eşti sau vei fi devean şi te pomeneşti pe cap cu musafiri, una din cele mai serioase şi spectaculoase modalităţi de meals and entertainment este să îi iei de o toartă şi să îi urci pe dealul cetăţii. Tratamentul se aplică si musafirilor veniti de la Chicago. Efectul este garantat, nu pot fi aşa de suciţi încât să nu le placă. Priveliştea e grozavă, oraşul se transformă într-un joc de păpuşi şi, dacă ar fi sa cedez iar spurcatei tentatii de a filozofa, întotdeauna e bine să mai schimbi perspectiva, better să te uiţi de sus în jos la orice, decât de jos în sus.

So, de Sfânta Maria, luni, 15 august, sărbătoare celebrată printr-o zi liberă la nivel naţional românesc, aşa, să se răsucească cuţitul în rana capitaliştilor centraţi pe economia de piaţă pură (?), am purces să reunim trei generaţii în aventura comună a mersului la  cetate. Generaţia mică protesta că nu merge cu telecabina, despre care credea că e telescaun, eşalonul senior mai avea de pus la punct mici amănunte iar eu am zis că que sera, sera, numai să ieşim din casă.

De nişte ani primăria a dotat cetatea cu o telecabină care te duce sus în 5 minute, copii şi pensionarii la preţul de 5 lei, adulţii în putere la preţ dublu. Cum tata îşi făcea probleme că n-are cuponul să îşi dovedească dreptul la reducere, mama l-a încurajat: ce crezi că nu-şi dau seama că eşti pensionar? Ca o paranteză, Deva după două săptămâni de Paris e diferită de Deva după doi ani de Chicago şi simţeam un pic gâdilarea dorului de ducă. Uneori însă acesta se poate ostoi, după cum se vede, şi pe plan local. M-a cucerit din nou priveliştea oraşului văzut de sus, deşi o mai admirasem cu prilejul altor vizite, mai întâi ale altora şi apoi ale mele. Eh, avem şi noi un mic Montmartre of sorts, colorat nu în alb ci în verdele dealurilor şi roşul acoperişurilor.

Îmi pare rău că vă văduvesc de mai multe poze, însă, vai, butonul aparatului s-a rotit din greşeală în geantă, iar numita Amalia Nita nu s-a gândit să verifice starea de fapt înainte de a se năpusti să surprindă tot ce mişcă, râul, ramul, pe memoria foto sau ce-o avea aparatul ăla înăuntru, că acum nu mai poţi să ştii ce au sculele astea înăuntru, toate sunt un mister.

Vă jur pe ce am mai scump că exact când scriam rândul de mai sus am atins ceva şi monitorul meu plat s-a transformat în televizor pe care a apărut o fantomă întinsă pe pat şi cu două felii de castraveţi pe ochi, habar n-aveam că ăsta e şi televizor, încă mai îmi tremură inima. De ce nu mi-a zis nimeni în casa asta că ecranul e şi televizor??

Jesus!!

Doamne!

Uh.

Revenind cu greu, (Doamne ce sperietură am tras), la cetate nu se mai urcă pe scările săpate în stâncă pe care poate unii şi le amintesc, de trebuia să te uiţi la picioare când călcai şi să te deplasezi printr-un fel de translatare isteaţă însoţită de rugăciunea să nu îţi alunece cumva naibii glezna. Acum se urcă absolut elegant, adică pe scări clare de lemn, să vadă cetăţeanul unde calcă şi să nu mai aibă nicio emoţie. Iar eu fără emoţii…

De altfel în interiorul cetăţii se petrec lucruri, nu ştim exact ce, dar au legătură cu o acţiune de restaurare, vedem despre ce e vorba la anul, când venim în vizită sau trimitem emisari. La baza scărilor e o cărare care coboară puţin şi duce la două tunele din care au ieşit doi cetăţeni care nu vorbeau româneşte. Adelina vroia să exploreze, dar pentru că era întuneric şi mirosea oarecum, ne-am întors.

cetate 2

cetate 3

 

cetate 4

Drumul de la cetate înapoi spre oraş l-am făcut pe jos, n-am mai luat telecabina. Cărarea e superbă, umbroasă şi mărginită de un zid vechi care face atmosferă.  Ne-am mai oprit la alte două tunele şi în general am rămas cu o nelămurire, de unde atâta balegă de cal pe traseu?  Dar am zis că hai să trăim clipa, adică să ocolim balega şi întrebările retorice. Am mers pe cărare până am piedut-o şi ne-am trezit pe un fel de drum de acces lipit de gardurile caselor. Încă un pic şi am ajuns în parc, venind nu se ştie exact de unde.

În parc am stat la un pepsi, dar ce bun mi s-a părut pepsiul ăla, zici că avea aur pe el. Am mers apoi un pic la joacă, pe urmă la broaşte, celebra fântână din faţa Consiliului Judeţean, o amintire care sper că e prezentă în buchetul vieţii oricărui copil devean. Ca o paranteză, mie îmi plac culorile vesele, că tot după asta suspin in my beloved Midwest, dar Consiliul Judeţean chiar e foarte portocaliu, m-am oprit să mă uit şi să mă mir. Au urmat la rând galbenul lămâie al eternului şi fascinantului Liceu Decebal, unde probabil că dacă nu intram îmi făceam sepuku la 14 ani, apoi arabescurile Teatrului de Estradă, terasele cu flori, gangul de ziare şi taxiul până acasă.

Deşi n-am ajuns la Braşov, Cluj, Sibiu, mă bucur că m-am învrednicit să urc pe Cetate pentru că, dincolo de toate micile inconveniente, merită sută la sută efortul şi, stai puţin, nu e niciun efort, e o plăcere.

Tag-uri:
Categorii:
calatorie

Comentarii

  • O,Amalia,de emisari facem rost la nevoie.Ce spui tu insă ce minunaţii am văzut,fotografiat eu…Biserica Densuş.În exces de zel am hotărat să ma mut acolo,dar mi a trecut după fix 2 ceasuri,Manastirea Prislop,unde am avut probleme cu ţinuta,pentru ca la 30 de grade si ceva eram despuiaţi pentru feţele subţiri,bisericeşti,Peştera Bolii,unde am dat nas in nas cu liliecii.Am protestat si noi si ei,liliecii,insa noi ne+am retras,lasand pe fiecare cu habitaul lui.Am făcut peste 200 de fotografii,şi toate astea cu scopul de a distrage atenţia domnişorului nostru ,care nu işi terminase inca caietul cu temele de vacanţă,iar clasa a patra incepea imperturbabil a doua zi!
    p.s.Am si eu blog,adrianagianinna.wordpress.com

    adrianagianinna 14 septembrie 2011 7:05 Răspunde
  • ooo, la broashte :). scarile de lemn nu erau acum 2 ani cand am fost acolo, dar se lucra la greu. hihi, si imi amintesc ca am nimerit prin niste locuri interzise, noi urcand pe jos si neshtiind ce lucrari se desfasoara in varf.
    cu telecabina nu am avut placerea sa ne dam si sper ca si data viitoare sa fie la fel, adica per pedes.
    pupici

    Alina 15 septembrie 2011 12:42 Răspunde
  • Amalia, ma bucur ca reusesti sa fii obiectiva chiar si atunci cand vorbesti despre Deva ta draga. Inteleg ca ai profitat la maxim de timpul petrecut in tara si sincer te-am invidiat pentru cele doua saptamani petrecute la Paris.
    Visez si eu ca voi ajunge vreodata macar in cele trei orase din coada articolului tau desi cred ca tot tu ai prima sansa…

    camellia 15 septembrie 2011 17:07 Răspunde
  • camellia, intoarsa la Chicago si eu ma invidiez pe mine insumi pentru cele doua saptamani de Paris, acum mi se pare ca le-am aiurat, ca multe alte chestii…

    amalia 15 septembrie 2011 18:33 Răspunde
  • Alina, broastele mi-au inmuiat inima, dar te miri??

    amalia 15 septembrie 2011 18:35 Răspunde
  • adrianagianinna, vai, daca vad un liliac cred ca alerg maratonul!
    Pune cateva fotografii pe blog, eu te vizitez.

    amalia 15 septembrie 2011 18:38 Răspunde
  • Dupa cum iit mai spuneam mai zilele trecute, prin Deva gandul mi-a fugit la tine.
    La Cetateam urcat si eu acum foarte multi ani, cand inca ma mai tineau genunchii, adica in 1990, cand la un inceput de septembrie, am fost la o scolarizare facut de specialisti din Germania( in acele vremuri multi voiau sa ne invete pe noi, cei proaspat scapati de comunism, teoretic, cum sa aplicam metode liberale in invatamantul romanesc).
    Nu erau scari la Cetate si de fapt nu erau de niciunele si nimeni nu-i dadea importanta. Ma bucur sa aud si sa vad ca e altfel acum.

    CristinaC 16 septembrie 2011 4:37 Răspunde
  • Draga, chiar imi vine sa ma duc in vizita la Deva, vara, e super ciudat!! arata super scarile alea din lemn, dar la cat iubesc eu scarile, lol nu stiu daca mai apuc vreodata sa intru in ceratea Devei;)!! te pup
    in schimb va trebui sa vad daca dau de cartea asta, cu teama de zbor:)

    Diana 22 octombrie 2011 12:09 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title