fbpx
„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Cineva acolo sus ne decoreaza orasul

de

Primul contact cu Chicago l-am luat prin niste vaci.

Nu orice vaci, beware, ci vacile speciale cu care primarul Daley, fie-i retragerea din functie presarata cu seri reusite in Florida, a gasit de cuviinta sa decoreze caldaramul metropolitan in binecuvantatul an al Domnului 1999, exact atunci cand Dan Silviu Boierescu si Dana Savuica au trecut Oceanul ca sa aduca in Romania deliciile literaro-cutanate din Playboy. Eu am o pasiune ireprimabila pentru reviste, deci n-am ratat nici de aceasta data sa vad ce si cum. Ei, si acolo scria despre Chicago, pentru ca, nu-i asa, miscarea de lifestyle Playboy avea leaganul senzual taman in pusta asta fara sfarsit. Acum s-au mutat si astia la Los Angeles.

Eu, iesita atunci international doar pana la Veliko Tarnovo si Budapesta (pe care am vazut-o numai noaptea, ca ziua faceam cursuri de fundraising si mancam saratele unguresti care m-au marcat pe viata), am fost in limba sa vad ce scrie despre Chicago, mi se parea atat de interesant, exotic si misterios… Nu stiam nimic despre el. Nu stia tot ce era important nici Dan Silviu Boierescu, pentru ca in articol se precizeaza ca orasul are mai multe lucruri, printre care si un muzeu de arta contemporana americana, ceea ce e adevarat, dar, daca ne desfasuram fortele culturale si vorbim in treacat despre muzee, atunci ar fi corect ca toti cititorii Playboy din 1999 sa inteleaga ca orasul are chiar si un Institut de Arta, cu renascentisti, impresionisti si alte chestii din astea marunte dar energizante pentru suflet. Art Institute-ul, cel mai important muzeu din Chicago, nu aparea mentionat in altfel interesantul articol si poate de asta am locuit aici o vreme si tot n-am aflat de el, dar eu nu eram jurnalist care se documenteaza pentru lansarea editiei locale a unei marci de renume mondial, eram un simplu cetatean. Nici n-am fost dintotdeauna relativ culta, asta s-a intamplat cand nimeni nu se mai astepta.

Dar pornisem de la vaci si am ajuns la arta. Sa ne intoarcem la vaci. In 1999 Michigan Avenue a fost impodobit cu vaci artificiale in marime naturala, ca sa sublinieze mostenirea agricola a frumosului oras, ca ma gandesc ca alta simbolistica nu poate sta in doua sau in patru picioare. Pe un rond central a fost plasata chiar o vaca cu doua capete si niciun derriere, daca intelegeti ce vreau sa spun, o enigma genetica, in opinia mea. Nu mi-e clar pe unde se manifesta vaca aia dupa ce bea apa minerala. Chiar si Dan Silviu Boierescu preciza ca taurul comunal din Chicago ar fi uimit sa intalneasca vaca respectiva dar cum taurul comunal era ocupat cu altceva,  au fost evitate anumite incidente cognitive regretabile.

Pe de alta parte, tot autorul articolului din Playboy are perfecta dreptate cand spune ca orasul resimte acut lipsa monumentelor, cele cateva cladiri reusite din centru, chiar la podul peste Michigan Avenue, nu pot calma usoara stare de anxietate (usoara pe dracu) indusa  de zgaraie nori. S-a construit si frumos, vezi cladirea Wrigley Building, Tribune Tower sau Carbide and Carbon Building, dar astea sunt exceptiile din perioada in care dezvoltatorul se mai gandea si la altceva decat la profit stors din piatra seaca si turn metalic uracios. Iar am ajuns la frumusete si trebuie sa ne reintoarcem la vaci.

Din tot ce-a fost a mai ramas doar o durere fara glas si o vaca stinghera la intersectia strazilor Michigan si Washington, chiar in fata Chicago Cultural Center, ca lucrurile se leaga frumos pe lumea asta (in care Jennifer Aniston este cea mai sexi femeie din toate timpurile, eu nu pot sa uit, sper ca nu puteti sa uitati nici voi).

Restul vacilor au fost duse nu se stie unde. L-am iertat pe primarul Daley pentru zoocalomnia comisă pe vremea cand eu eram inca asistent de marketing la editura Teora si n-as fi crezut vreodata sa ajung sa cunosc cate putin din America, asa cum inainte vreme n-as fi crezut nici ca regimul ceausist avea sa piara, desi bunica, Dumnezeu sa o odihneasca si sa mi-o aduca in vis, ne spunea sa avem incredere, ca minunile se intampla. Dar sa credem, sa credem!! Si noi nu prea credeam… L-am iertat, zic, pentru ca in vara lui 2008 a decorat centrul cu rochii create din tot felul de materiale, hartie, crengi, plastic, combinatii uimitoare si indraznete. O sa va arat pozele intr-o insiruire ulterioara de opinii dar acum trecem mai departe. Nu ne intoarcem la vaci, asa cum ati fi indreptatiti sa va temeti, ci trecem la Marilyn Monroe.

 

Caci da, noi avem acum alt primar, fostul chief of staff al presedintelui Obama, care, cand a auzit ca domnul Daley nu mai candideaza pentru inca un mandat, si-a amintit ca si el e tot din Chicago, desi e cu jobul la Washington si hai sa isi bage candidatura la Primarie. Dupa ce s-a lamurit ca e din Chicago, ca unii insistau ca nu mai e, si-a bagat (candidatura), a castigat si acum avem in centru, la pod, o Marilyn Monroe in marime uriasa, cu fustele albe infoiate de vanturile reci, exact ca in celebra poza cu aerisirea de la metrou pe care ma gandesc ca o stiti.

Ei, si langa Marilyn, zi de vara pana-n seara stau vizitatori si localnici care nu mai obosesc sa faca poze cu Marilyn simpla, ei si Marilyn, matusa din Bombay si Marilyn, vecinul de duplex din Cincinnati si Marilyn, si as putea sa jur ca ati prins ideea. Statuia nu e definitiva, adica statuia poate ca e, dar localizarea ei acolo nu, deci daca aveti drum prin splendidul Midwest sa nu faceti cumva si sa nu mergeti sa o vedeti pe Marilyn, ca e un must see, cum zic oamenii care stiu. Daca nu aveti drum, o sa se puna la socoteala faptul ca ati vazut-o aici.

Categorii:
America

Comentarii

  • Un loc, o bucata de viata, de trairi, de amintiri… Un colt de lume…
    Si am vazut-o pe Marilyn la Muzeul figurlor de ceara din Paris. La fel. Poate mai mica.
    Calatoriile tale sunt splendide. Postarile sunt vii. Uite asa, parca sunt si eu acolo cu tine.
    Ma intorc!

    monica 4 martie 2012 16:42 Răspunde
  • monica, daca tu simti asa, inseamna ca imi ating scopul.
    Intoarce-te repede!

    amalia 4 martie 2012 19:14 Răspunde
  • Amalia, am revenit cu multa placere pe blogul tau. Amuzante decoratiuni stradale ne descrii si simpatice imaginile postate dintr-un Chicago pe care, cu putin noroc, s-ar putea sa-l vizitez candva.
    Oricum sunt impresionata, nu atat de vacile ce decorau strazile orasului si nici de uriasa statuie cu care, fara discutie, m-as poza in varianta in care voi fi langa ea, ci de curatenia de pe strazi si trotuare, dintr-un oras incomparabil cu cel in care locuiesc eu.
    Contrastul dintre ce ne povestesti si ne prezinti tu si ce traiesc eu cotidian este atat de mare incat nu mai au loc comparatii ci doar dezamagiri imposibil de alungat usor.
    Tocmai pentru aceea, excursiile impreuna cu tine sunt atat de binevenite si tonice. Cu gandul ca se poate si asa, merg mai departe, in fiecare zi.

    Moi 6 martie 2012 3:44 Răspunde
  • vaci au fost si la Opera din Paris in fata. Colorate, dichisite, numai bune de ne-nteles. Calul de la Luxembourg (pe cand a fost capitala culturii) a fost si el o chestiune ce mi-a trecut right above my head. La Toronto, avem elani in cele mai ciudate locuri. N-au atras niciodata turisti (ca sa fiu corecta, nimic din Toronto nu atrage turisti…nu prea se merita sa vii sa vezi doar un mare turn). Singura personificare de-asta pe care am inteles-o e boul de pe Wall Street. Deci boii nu-s ca vacile, ne-am inteles? 🙂

    Surprinsa sunt sa vad ca n-avem poza cu „the bean”. Nici nu stiu daca-i spune asa, dar prietena mea, intoarsa total indragostita de (la) Chicago asa-i spune, deci asa-i spun si eu :). Pe cand poza aia? 🙂

    anda 7 martie 2012 18:16 Răspunde
  • Moi, draga mea, nu vreau sa te… dezamagesc, dar dezamagiri sunt si in partea asta de lume, dezamagiri dintre cele mai neasteptate. Aici, e adevarat, se mentin cumva o disciplina si o curatenie mai puternice (in mare parte prin aplicarea pedepselor promise pentru neascultarea normelor) dar exista, de exemplu, in Chicago cartiere care nu stiu sincer daca le egaleaza pe cele mai amarate din ce stiu ce colt de Romanie. Te rogi sa nu ti se strice masina acolo si in general nu le tranzitezi. Downtown-ul e curat si aranjat si acolo au pus vacile 🙂
    Mi-a placut expozitia de rochii din tot felul de materiale (plastic, crengi, capace de sticle de racoritoare), sper ca apuc sa pun pozele cat mai curand.
    Fiecare gand de la tine ma bucura.

    amalia 9 martie 2012 0:13 Răspunde
  • anda, mie una la Toronto mi-a placut Casa Loma, sau macar nebunia omului de a avea propriul lui castel, chiar daca dupa 10 ani visul s-a topit in bankrupcy. La turn am fost dar nu e my kind of fun. Intre timp ne-au construit la Chicago, la Sears Tower, de-a dreptul o cabina cu peretii de sticla, unde cei tari de inger pot experimenta cum e sa stai suspendat deasupra haului de la etajul 103, daca nu ma insel.
    The Bean fusese numit oficial Clouds’ Gate dar pentru ca seamana cu un bean lumea ii zice pe nume. In cursul slefuirii costul i-a crescut cam de patru ori…
    Atunci trebuie sa revin cu o poza cu the bean,, daca zici si tu 🙂
    Intre timp mai am o felie de San Francisco de adaugat. Ai fost? Ceva imi spune ca ti-ar place.

    amalia 9 martie 2012 0:34 Răspunde
  • Toamna trecuta, in Milano, erau o gramada de elefanti ( statui) raspanditi prin centrul orasului. La inceput am crezut ca elefantul reprezinta mascota orasului, dar am aflat ca de fapt era o caravana care se muta dintr-un loc intr-altul pentru a atrage atentia asupra pericolului de exterminare a elefantilor. Cred ca acum este la Tokio, dar poate vine si la Chicago si cine stie, poate ca un elefant va lega o prietenie trainica cu vaca descrisa anterior chiar sub poalele Marilynei Munroe…hei, sunt atatea posibilitati care se poate:)))

    Abigail 9 martie 2012 5:29 Răspunde
  • Abigail, you made my Friday afternoon 🙂

    amalia 9 martie 2012 23:55 Răspunde
  • sigur, Amalia!
    caut plibarile tale, adulmesc scrisul, miros calatoriiile indepartate, si te chem cu drag,

    monica 10 martie 2012 13:25 Răspunde
  • caut plimbarile tale
    scuze, dar miopia mea ma ajuta la gresit

    monica 10 martie 2012 13:26 Răspunde
  • Amalia, multumesc… week-end fain! 🙂

    Moi 10 martie 2012 18:42 Răspunde
  • n-am fost, la SF, dar am fost cu tine, si m-am jurat ca ma duc. m-ai ghicit, numai uitandu-ma la pozele tale si la descrierea (pe care n-am s-o gasesc in carti turistice) ta a orasului vazut cu sufletul, stiu c-o sa-mi placa. daca mai treci pe la Toronto, drop me a line, te duc eu la plimbari deloc conventionale, ca sa-ti dea de…scris! 🙂

    anda 16 martie 2012 18:39 Răspunde
  • anda, mersi mult pentru invitatie, cu mine nu stii niciodata cand te poti trezi in oras. Iar ispita plimbarilor neconventionale e cea mai puternica din lume. Distantele astea cam mari imi pun un pic piedica dar ma tin tare. Weekend placut, si la voi e vara?

    amalia 17 martie 2012 1:49 Răspunde
  • 30 de grade cu umiditatea maine. spune si tu :))! sincer, eu de-o saptamana ma bucur pana la lacrimi cand ies afara si ma dogoreste soarele. mi-am schimbat cauciucurile de iarna cu aproape 2 luni inainte! pai asa sa tot traiesti, soro 🙂
    am citit „no spring attached”. deci EGZAC! 🙂

    la toronto esti binevenita oricand, sa stii. de cand astept o scuza sa sterg praful de pe camera si sa vad si eu orasul asta ca turist. bashca ca (da-da) mi-am luat o carte cu „plimbari prin toronto – pentru prietene”. poate partenerii de sex opus n-or stii sa mearga, nu stiu, zic si eu. mi-a trecut repede feminismul care m-ar fi impiedicat s-o cumpar cand am vazut atatea rute pe care le strabatusem partial. deci, sunt dotata, bluji am, jaca am, o lecuta di bataie cunosc, pot sa merg pi shientru l-ambulzala :). deci, imi zici cand ai aterizat 🙂

    anda 20 martie 2012 13:36 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title