„The business of living is almost entirely about capturing imaginations. Whatever little is left is about taxation“

Clujul

de

Am amanat atat sa astern amintirea vacantei incat intre timp s-a schimbat si regimul. Aroganta amanarii tine de faptul ca impresiile fiind atat de puternice, stiam ca le pot scrie oricand. Legat de schimbare, rechemand in memorie surpriza placuta a Sibiului in 2007 sper ca mult din ce am vazut acolo sa se intinda peste toata tara si peste cei mai multi dintre oameni. Numai privind paltonul noului Presedinte imi vine sa stau mai dreapta, sa invat mai mult si sa imprumut din aerul de demnitate nemteasca ancorata in deschidere spre lume si cunoasterea propriei valori.

Clujul meu de anul acesta a fost neplanificat dar venit cum nu se poate mai bine. Cristina, care ma stie cu bune, cu rele si cu lucruri care nu se spun, m-a prins in mreje cu tentatia transportului la scara si cat ai zice imi fac valiza si plec coboram deja Dealul Feleacului, cu inima in gat de emotia revederii. Am simtit o strangere de inima la gandul aceluiasi drum facut de mult cu parintii mei, cand am mers calarind un val de entuziasm sa dau admitere la stiinte economice, asa cum faceau si alti copii, desi, mi-am dat seama mai tarziu, pentru fiecare sintagma insemna altceva. Am facut apoi acelasi drum cu masina ticsita de perne si paturi, intr-o celebrare automobilistica a victoriei si nu ne-am oprit pana in poarta caminului VI, care, ironia fina a vietii, era al Facultatii de Litere. Puteam sa inteleg de atunci.

De data asta am ajuns la Cluj seara, in plin joc al luminilor si al dorului. Am sosit la o casa frumoasa si am reinnodat intr-o secunda fluxuri neexersate de ani. Am mancat o cina care ar umili multe fite occidentale organice, cu gust irepetabil de rosii decadente si conversatii prelungite in noapte, o placere pe care numai compania prietenului care te stie cu bune, cu rele si cu lucruri care nu se spun ti-o poate da.

Am dormit ca bebelusii si dimineata m-am trezit, am explorat scara interioara, am dat binete la bucatarie unde nu era inca nimeni, am iesit pe terasa, am gemut si i-am trezit pe toti. In jurul meu se asterneau cat cuprindeai cu sufletul dealurile si in departare se zareau semnele orasului. N-am stiut ce sa fac decat sa gem iar, pentru ca sa ai impreuna aromele verzi ale diminetii pure si promisiunea urbana a orasului istoric m-a coplesit. In consecinta am vorbit singura si cand a venit Cristina cu cafeaua am facut din maini si a inteles ce vreau sa spun. A urmat un mic dejun cu aceleasi rosii irepetabile si alte rasfaturi evocative in faldurile trecutului si ale viitorului, pana cand totul a culminat cu prajitura cu branza pe care o preferam in facultate, o arhitectura gustativa asezata pe granita dintre fluid si solid, o comparatie, o metafora.

Dimineata a curs rabdatoare si putin amuzata de noi si s-a dat la o parte cand ne-a vazut imbarcati in masina cu destinatia Piata Matei Corvin. Repede, am iesit de printre casele indraznete, am traversat bulevardele cu blocuri, ne-am strecurat pe strada Clinicilor si am zarit in stanga Biblioteca Universitara, unde de mult am ras, am plans, am stat la coada, am fost somnorosi sau ne-am intrezarit viitorul. Dar deja innaintasem, strada Eroilor si Catedrala. Abia acum sentimentul de irealitate si-a dat arama pe fata, intrupat la realizarea ca prin locurile acestea treceam zilnic, iar acum sunt un vizitator venit din zarile lumii, decis sa nu se predea nostalgiei, dar care simtea un nu stiu ce ridicandu-se din neintelesurile fiintei, tanjind sa ramana, tanjind sa plece iar. Ne-am plimbat pe strazile pietruite, punand un picior inaintea altuia, cum prea rar apucam sa facem in America. Am tras in piept amiaza calda, am refacut alte drumuri ale propriei noastre epoci medievale, am intrebat daca mai exista micul magazin de parfumuri, Vioris, si exista. Am intrat apoi la Catedrala Catolica si am regasit in prima secunda aceeasi infiorare linistitoare pe care mi-o aminteam dintotdeauna. Exista! Certitudinea divinitatii impletita intim in aerul pe care il inspiram in noi, in adapostul maiestuos al peretilor, in murmurul innabusit al pasilor, in promisiunea implinita a orgii.

Dupa intalnirea cu catedrala lucrurile s-au asezat mai firesc in sanul generos al unui azi trait din plin. Ne-am plimbat incet pe langa Universitate, am revazut statuia unde ne-am potopit de florile absolvirii, am mers incet pe strazi lenese in dupa masa de vara si am urcat in Turnul Croitorilor, unde am imtrebat eu de ce nu am fost acolo pana atunci si am primit raspusul linistitor ca nu era deschis in vremurile fara restrictii si fara servici, deci era vina lor. Pentru ca ma banuisem pe moment ca trecusem pe timpuri pe langa Turnul Croitorilor si n-am urcat si m-as fi putut certa cu mine insumi. Fetele noastre s-au dat pe hinta in parcul din spatele Teatrului, dezbatand lumea cu apetitul copiilor frumosi si inteligenti, insufletite intr-o complicitate pe care noi mamele, prietene dintotdeauna si pentru totdeauna, o savuram de pe o banca ascunsa sub un copac nascut pentru acest moment. Am apucat-o apoi inapoi spre Piata Matei Corvin, prinzand in buchetul literaturii un covrig cum numai iesit din cuptorul de Cluj se arata.

Apoi am vrut la carti. Cum am intrat la Humanitas am sesizat mecanismul de absorbtie care, viguros si tandru, imi inmuia vointa, imi inunda sangele cu miros de carte proaspata, imi estompa hotarele lacomiei, ma lasa prada dorintei nebune, ca un val napustit din senin peste savurarea languroasa a tarmului. Am gemut iar. Am trecut cu mana, cu ochii si cu pofta peste toate cartile, le-am spus unde ma duc si de unde vin si am adunat la piept o asortare de titluri calda, pe care o aparam cu pretul propriei reputatii, propriei vieti. Am platit si m-am intors la carti iar, stiind ca n-am sa mai nimeresc scara care sa ne scoata in strada, gata sa abandonez toate feliile de realitate de care ma mai tinusem pana atunci. Cristina s-a apropiat de mine si am stiut ca trebuie sa mimez sanatatea mentala, asa ca am iesit cumva inapoi la aer, cu respiratii scurte si controlate carora le-a luat o vreme sa redevina firesti.

Era clar ca aerul centrului istoric imi ramasese stramt, asa ca am urcat in continuare acolo de unde puteam stapani vizual tot orasul, la Belvedere. Am urcat pe stradutele inguste ornamentate cu case vechi si frumoase si n-am putut sa nu aseman alaturarea de curbe si caracter cu locuri nebunesc de frumoase din San Francisco. Poate am venit pe lume sa caut strazi capricioase ca o femeie greu de intretinut, acum rasate, acum navalnice, niciodata strabatute fara sa lase urme, niciodata strabatute destul. Am cuprins la o inghetata conturul orasului, am pus degetul pe cartiere, l-am inmuiat in apa raului si am incrustat in ochii mintii capriciile orizontului, sa tina, sa reziste, sa se deseneze iar la chemarea dorului.

Am coborat apoi inspre fostele noastre camine, unde cu umerii putin incordati am asteptat verdictul Adelinei, pe care il purtam deja in anticiparea mea. Faptul ca fatadele erau acum impartite intre gri si portocaliu, prin contrast cu griul nederanjat de altceva al vremurile noastre, nu a ajutat la nimic. Arata ca inchisorile, a venit sinceritatea copilului plecat in lume la un an, copil care dupa pronuntarea verdictului a disparut printre copaci sa se familiarizeze cu afacerile gainilor, aceleasi gaini imperturbabile care nu se sperie de studenti si de copii acestora si isi vad de ritmuri in tesatura care asigura permanenta atmosferei, repetabilitatea, stabilul. Scara care coboara pe langa camin, aleile, cantina, barul. Pe alei eram noi cei de azi si cei de ieri, intr-o incercare alunecoasa de a intelege cat din cei de azi suntem cei de ieri, unde se deseneaza siguranta, unde se coaguleaza indrazneala, cat din noi am explorat deja cu instrumentele lumii, cat mai ramane de strabatut si savurat in mirarea rasturnarilor.

Cristina mi-a mai facut cadou o ploaie de munte care isi strivea abandonul lichid de terasa altei case frumoase si de mierea alba a florilor de regina noptii, intr-un ritm dupa care tanjisem fara sa obosesc sub stapanul sclipitor al cerurilor californiene. Am plecat cu pacea muntelui si glasul rotilor care cuceresc drumul ud si am regasit orasul acolo unde il lasasem, credincios istoriei sale si istoriei noastre.

Cadoul facut Cristinei pentru alintul de a ne purta cu ea prin coregrafia Clujului a fost ca mi-am pierdut capul dupa o vaza care decora sufrageria cu un verde aprins si o declaratie de dragoste scrisa cu creta. Traversez de vreo doi ani o perioada de nepasare profunda pentru obiectele materiale, intrerupta de exceptii violente, cand trebuie sa am obiectul indiferent de circumstante, indiferent de cost. Boala loveste rar si puternic. Vroiam vaza si nu aveam incredere ca am s-o gasesc si eu la magazin. Povestesc episodul nu doar pentru a sublinia cat sunt de mizerabila, ci pentru a pune negru pe alb lipsa de ezitari cu care vaza mi-a fost inmanata. Amanuntul ca pe urma am gasit alta la magazin si am dat originalul inapoi nu are relevanta. In exemplarul meu verde adus cu avionul aici port nerusinarea mea, generozitatea Cristinei, dragostea sotului ei pentru ea si prietenia ei pentru mine, rara, rotunda, completa. Port hamacul casei lor, forma Clujului, comfortul familiaritatii si unicitatea interactiunii acolo unde sufletele se cunosc.

Am parasit orasul cu buzele pline de promisiunile revenirii si cu o maturitate aproape pregatita sa cada la pace cu paradoxul ca in fiecare placere savurata la Cluj se afla impletita fiecare mila de orizont pana la San Francisco.

Tag-uri:

Comentarii

  • Si eu ma pregatesc de ceva vreme sa ajung in Cluj. Si pe indelte sa ma imbib pe atmosfera de acolo.

    Kinga 30 noiembrie 2014 11:32 Răspunde
  • La mu;ti ani Amalia, saai parte de un an nou splendid!

    Victoria West 3 ianuarie 2015 3:52 Răspunde

Lasă un comentariu:

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Menu Title